Prietenul meu Truman i-a propus Majei un rol într-un film de amator. Mai târziu, acest film, care avea ca temă

101

importanţa dreptăţii sociale, a fost realizat în regia mea, dar fără Maja. A refuzat fără ezitare : nu împarţi filmele cu cei cu care îţi împarţi viaţa.

Maja Mandić n-a jucat în primul meu film, dar a deţinut rolul principal în viaţa mea.

Înainte să ne întâlnim prima dată, mama şi Mišo, tatăl Majei, îşi încrucişaseră drumurile în fiecare dimineaţă. Şi ei se cunoşteau fără s-o ştie. Vreme de douăzeci de ani, Senka, pe când urca povârnişul din Koševo, iar Mišo, pe când îl cobora, trecuseră unul pe lângă celălalt în drum spre serviciu.

Senka la Facultatea de Construcţii Civile, iar Mišo – la Tribunalul Departamental. Deşi nu schimbaseră niciodată vreo vorbă, erau cunoştinţe vechi.

Când, într-o după-amiază, am văzut-o în cafeneaua Šetalište, nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Soarta, de-a lungul anilor de şcoală, m-a dus de la Liceul nr. 5 la Liceul nr. 2 din Sarajevo, care purta numele unui erou al poporului : Ognjen Prica.

Šetalište era la nici treizeci de metri de liceu. Maja se afla deja acolo şi rezolva un careu de cuvinte încrucişate, în com-pania unei prietene, Ljilja Brčić. Când şi-a ridicat privirea spre mine, parcă toate luminile din Šetalište s-ar fi stins, iar singura strălucire ar fi fost cea din ochii ei. Pricepând că

aveam drum deschis, mi-am vânturat întrebător braţele şi am arătat spre careu :

— Doi vertical : animal domestic, am spus. Ce litere avem ?

V, C şi A. Prin urmare : „vacă“ !

Am obţinut întâlnirea fără probleme : a doua zi seara, la barul hotelului Belgrad.

Odată ajuns în bar, n-a mai rămas nimic din guralivul de la Šetalište, care avea nevoie de public ca să-şi arate muşchii.

„Hai, acum să te văd, durule !“ Pe acest teren străin, absenţa spectatorilor şi spaima încântătoare provocată de jucătorul advers încurcau toate planurile atacantului de la cafeneaua Šetalište.

102

Aşezaţi la barul hotelului Belgrad, precum Adam şi Eva pe craca unui copac încărcat de fructe, picioarele noastre nu ajungeau până la gresia ieftină de pe jos. Atârnau deasupra abisului şi tremuram de frică la gândul că, dacă aş fi încercat cea mai mică mişcare, ne-am fi prăbuşit în hău. De fapt, nu ştiam unde aveam să cădem. De la povestea cu Adam şi Eva încoace, problemele Raiului şi ale Iadului se schimbaseră

drastic. Se gândise oare Dumnezeu la New York atunci când i-a alungat pe cei doi din Grădina Edenului în Iad ?

Tăcerea noastră o continua pe cea care îi înconjurase pe Mišo şi pe Senka pe aleea din Koševo. Nu eram în stare să

scot o vorbă despre dragoste, chiar dacă aţâţarea pe care o provoca în mine privirea feminină începuse să mă tulbure peste măsură.

Noi, băieţii din Gorica, nu eram niciodată sinceri când venea vorba de dragoste. Ne întreceam să zbierăm cât mai tare că dragostea nu e decât „o distracţie meschină“. Asta pentru că dispreţuiam lipsa de acţiune, iar dragostea ne părea pierdere de vreme. Pentru noi, tot ce avea legătură cu dragostea semăna cu filmele americane. Acolo, personajele făceau mereu două lucruri. În primul rând, se duceau la toaletele publice şi, în timp ce făceau pipi, purtau nişte conversaţii foarte importante. Apoi, într-o altă scenă, rosteau de cel puţin două sau trei ori „I love you“. Nici una dintre aceste două

acţiuni nu ne era pe plac. Când te pişi, te pişi, iar când iubeşti, ce rost are să trăncăneşti pe tema asta ? Nu aveam înţelegere pentru dragoste decât atunci când îţi storcea lacrimi şi te făcea să suferi. Cum se întâmpla cu Paša, care plângea adesea din pricina iubitei lui, Mirsada. Pragul cel mai de sus al dragostei era atins atunci când te rostogoleai plin de sânge din cafenea direct pe asfaltul din Gorica. Când era vorba despre femei, doar suferinţa găsea înţelegere în ochii noştri.

Restul nu era decât pornografie. Singurul lucru bun era că

ne dădeam seama că relaţiile dintre bărbaţi şi femei constituiau un lucru nespus de delicat. Cât despre ce era cu adevărat dragostea, asta nimeni n-ar fi fost în stare să ne spună.

Aşa că m-am văzut şi eu silit să găsesc răspunsuri originale.

103

O priveam pe Maja tăcut, închipuindu-mi că dragostea e ca un tren care se năpusteşte spre tine : roţile zăngănesc, garnitura de vagoane se apropie ameninţător, iar tu eşti legat de şine şi te gândeşti la privirea ei care te învăluie cu tandreţe, care vătuieşte vacarmul şi durerea atunci când eşti călcat. Dintr-odată, dragostea te face să nu mai simţi nimic.

Să nu mai auzi şi să nu mai vezi nimic. Mai târziu de-abia, îţi dai seama că trenul acela nu exista şi că treaba cu dragostea rămâne un mare mister. Dragostea e un vis. Poate nimic mai mult decât acel mister al fizicii care face ca, într-un anumit spaţiu, două corpuri de temperaturi diferite să tindă

spre fuziune.

Dacă cineva ar fi tras sirenele de alarmă care vesteau sfârşitul lumii, tot nu m-aş fi clintit de pe scaunul meu instabil de la hotelul Belgrad. Sunt sigur că acel scaun înlocuia ramura copacului roditor din care am fi putut în orice clipă

să ne prăbuşim în infern.

Cutremurele, ca şi ciuma sau alte molime, ocolesc mesele îndrăgostiţilor. Acea masă era mută şi, în plus, stând la ea, buzele amorţeau, iar aparatul vorbirii nu mai era în stare să

articuleze nici una dintre prostiile pe care bărbatul necopt obişnuieşte să le spună. Fără îndoială pentru că tânărul, chiar dacă e idiot, simte că, în dragoste, armonia creată de linişte şi de prezenţa partenerei sale este mai importantă

decât riscul de-a deschide gura.

Exact ca în cinematografie. Cele mai bune dialoguri şi cea mai bună scenografie nu sunt suficiente pentru a face un film mare. Acest gând m-a mai mângâiat. Poate că dragostea se construieşte în pauzele mistice dintre cuvinte, dintre vise.

Sentimentul se dezvoltă în toate acţiunile pe care le săvâr-şeşte omul, dar niciodată misterul final nu este desluşit şi nici nu e aflat vreodată răspunsul la întrebarea : „Care este cel mai puternic ingredient într-o relaţie de dragoste ?“. Pentru că, atunci când misterele pier şi dragostea se evaporă, oamenii se despart, gândindu-se doar la lucruri evidente, şi adesea urâte.

104

În ciuda gândurilor mele nobile despre dragoste, continuam să tac. Dacă o să mă creadă un imbecil ? Mi-a trecut o clipă prin cap s-o anunţ că am deja o prietenă, dar la ce bun s-o mint ? Pe de altă parte, auzisem că femeilor le plac bărbaţii care mint frumos. De-abia ne întâlniserăm. Sincer, cred că Majei nu-i era uşor să se ştie atât de frumoasă. Avea acea frumuseţe suverană care te rânduieşte printre învingători, precum Cassius Clay până la meciul cu Frazier. Frumuseţea sublimă

a femeilor este singura prerogativă pe care bărbatul poate şi trebuie să le-o invidieze. Indiscutabil. Frumuseţea feminină

este punctul de întâlnire între specia umană şi eternitate.

Continuam să şedem, nemişcaţi, pe ramura plină de rod, iar eu mă gândeam cum s-o şterg pe nesimţite ca să scap de acea creangă nesigură. Mă înspăimânta însă ideea că, la prima mişcare către trunchi, aceasta ar fi putut să se frângă

sub greutatea gândurilor şi tăcerii mele. „Nu pot să-i îndur privirea, trebuie s-o şterg de-aici“, îmi spuneam. M-am ridicat să plec, dar la primul pas către trunchi, am întrezărit New Yorkul. Oare soarta îi desemnase cu adevărat acelui oraş

rolul de Iad ? Toate secolele de chin scurse între momentul Raiului şi epoca de azi nu duraseră decât o clipă ?

— Unde pleci ?

Aud vocea Majei, mă opresc şi mint :

— Nicăieri !

Mă aşez la loc şi mă simt precum Gânditorul lui Rodin, turnat în bronz.

Stăteam pe scaunele incomode ale barului de la hotelul Belgrad. Oftam, nu-mi mai găseam locul, nu ştiam ce să fac cu mâinile. Iar cu picioarele era şi mai rău. Le bâţâiam întruna, de parcă aş fi avut prea multe. De parcă aş fi avut picioarele lui Krešimir Ćosić, campionul la baschet. Am prins să mă

legăn uşor, aşa cum făcea chiorul de la începutul filmului A fost odată în Vest. Maja nu mă scăpa din ochi, temându-se că, în cădere, aveam s-o târăsc după mine în Iad.

— O să cazi, mi-a spus ea cu un zâmbet blând.

După felul cum rostise acele cuvinte, aş fi jurat că n-avea nimic împotrivă. Ce bine-ar fi dac-aş putea să-i vorbesc despre 105