Ştiam că ruşii nu vor sări în sus de bucurie auzind că

numele – cu şase litere o – al celei mai mari universităţi a lor a fost pus în relaţie cu cuvântul govno. Cu toate astea, mă gândeam că, dacă eu aş fi fost ocupantul şi dictatorul, mi-ar fi plăcut să am nişte supuşi atât de înţelepţi precum cehii. Ce de lucruri le trec prin cap când toarnă bere în ei !

S-au deprins să muşte şi asta doare, dar până la urmă râzi, pentru că au strecurat în această muşcătură o doză serioasă

de anestezic.

Traducere de Daniel Nicolescu

1. Lomonosovovo-govno – „Rahatul lui Lomonosov“.

122

Mulţumesc, Federico !

În o mie nouă sute şaptezeci şi cinci a murit Ivo Andrić, un mare scriitor european şi totodată cel mai ilustru artist iugoslav. În acelaşi an, a ajuns la Praga o copie a filmului Amarcord al lui Federico Fellini. Deşi eram amărât din pricina morţii lui Andrić, am primit cu bucurie vestea că se va proiecta filmul. Văzusem deja mai multe filme ale lui Fellini, La Strada,

Şeicul alb sau Opt şi jumătate, şi începusem să-mi contemplu propriul trecut ca pe un film. În cercurile de cineaşti, părerea era unanimă : Amarcord era culmea operei marelui regizor.

Cu toate acestea, apăruseră în presa italiană de specialitate câteva articole puţin binevoitoare, în care jurnaliştii îi repro-şau că se îndepărtase de intelectualismul din Opt şi jumătate.

În mod evident, nu apreciaseră apropierea prea mare de public. Mă gândeam că ar fi trebuit să-l trimitem pe Bergman să discute cu ei. Ştia să le tragă scatoalce ziariştilor. Aşa îşi rezolva cineastul suedez disputele cu detractorii. Puţini ştiu că domnului care regizase Fragii sălbatici îi plăcea să-şi soluţioneze problemele personale cu o pereche de palme.

Am aşteptat deci pelicula cu Amarcord aşa cum pe vremuri, la Sarajevo, aşteptam încă din zori cornurile şi pâinicile în faţa brutăriei Jerlagić.

Proiecţia filmului a fost stabilită într-o vineri, la ora obişnuită, 14.00 fix, la clubul Academiei. Ajunsesem deja în anul doi şi eram considerat un student destoinic. Mă duceam rareori la Sarajevo şi aproape că o uitasem pe Maja. Părea să fi dispărut din viaţa mea, chiar dacă uneori, duminica, îmi mai zburau gândurile către ea. Poate pentru că suportam greu duminicile. În afară de dragoste, distracţiile nu deţineau 123

un loc prea important pe lista mea de priorităţi. Era o cica-trice din copilărie, un stigmat al vieţii sociale din cartierul Gorica. Gaşca de „granguri“ din care făceam parte privea timpul liber cu dispreţ. Nu suportam hohotele de râs din sala de cinematograf când rulau filmele cu Chaplin, dansul cu fetele şi alte mofturi de genul ăsta. Semănam cu o haită de lupi tineri care ţinea morţiş să arate prin comportament că

nu face parte din lumea obişnuită şi care refuza să participe la formele convenţionale de distracţie. Eram încordaţi ca nişte războinici, ca nişte haiduci.

Încă de joi, perspectiva weekendului mi-a indus o stare de panică. Toată lumea pleca acasă, iar cafeneaua Slavija, care înlocuia acum Šetalište, se golea. La cămin, singurul sunet era cel al viorii unui student care se pregătea pentru examen. Bietul martir repeta de o mie de ori aceeaşi frază

muzicală.

În acelaşi timp cu pelicula Amarcord, a ajuns la Praga şi un anume Kera, un şuţ din Sarajevo, cunoscut pentru înde-mânarea cu care manglea din magazinele de haine de lux, chiar sub ochii vânzătorului. Avea un vocabular neobişnuit, cu un întreg arsenal de expresii foarte colorate, între care se remarcau cele destinate ţăranilor. Când cineva îl întreba pe Kera : „Ce mai faci, bă, ţară ?“, el îşi apăra originea pretins aristocratică răspunzând : „Eu, ţară ? Du-te, bă, la sapă !“.

„Opincar“ era termenul obişnuit prin care cei din Sarajevo îi desemnau pe ne-orăşeni. De fapt, aşa-zişii orăşeni erau, în marea lor majoritate, nişte scursuri urbane, care jubilau atunci când găseau pe cineva situat şi mai jos pe scara socială. Kera era un hoţ aparte. Îi trata pe ţărani şi pe duşmani cu apela-tivul „grăjdari“, pentru că trăiau printre animale. Mai târziu, a introdus în traficul lingvistic termenul de „mămăligar“, ca o aluzie la hrana lor predilectă. Dacă cineva se dovedea mai rău decât un opincar, îl făcea „mămăligar“.

În drum spre Berlin, şuţul Kera hotărâse să se oprească

la Praga. Obţinuse adresa căminului studenţesc la cafeneaua Slavija. Ne-am întâlnit să luăm masa împreună.

124

— Salut, bătrâne, am ajuns la Praga, în drum spre Berlin, şi am o veste importantă pentru tine, m-a anunţat el direct.

Era chiar ultima persoană în stare să-mi comunice o informaţie privitoare la Maja, la care mă gândisem toată săptămâna precedentă. Şi totuşi :

— E moartă după tine, bătrâne. Toţi ăia care roiesc în jurul ei nu sunt decât nişte grăjdari. N-au nici o şansă, vere.

Cea mai frumoasă fată din Sarajevo nu te vrea decât pe tine.

Am făcut atunci pe prostul :

— Las-o baltă, bătrâne. Fuse şi se duse.

— Cum adică ? De ce s-o las baltă ? Doar n-o să te porţi ca toţi mămăligarii, doar n-o să laşi mărgăritarul la porci !

— Hai, las-o baltă ! Povestea e încheiată.

I-am mulţumit pentru masă, după care am adăugat :

— Mă întorc la facultate, am o vizionare cu Amarcord.

— Cine-i ăsta ?

Am dat buzna afară, surescitat, am alergat până la cămin să-mi fac bagajul şi, în loc să merg la vizionarea filmului, am hotărât să plec la Sarajevo ca să verific la faţa locului basnele lui Kera. Atât aşteptam ! Gonind spre gara Hlavní Nádraži, îmi spuneam că acest Kera stârnise vechea întrebare marca Sarajevo, al cărei răspuns conţine elemente de filosofie existenţială :

„Eu unde sunt în toată povestea asta ?“, se întreba probabil şuţul Kera, în timp ce-i număra pe toţi şacalii care-o înconjurau pe Maja.

Am plecat spre Sarajevo, ştiind cu siguranţă că voi vedea Amarcord curând.

Năucit de tutun, rupt de somn, am ajuns la Sarajevo după

o călătorie de douăzeci şi opt de ore. Am fost primul client la cafeneaua Šetalište. În timp ce-mi încălzeam fundul, aşezat pe prichiciul sobei, Borka, ospătăriţa, mi-a pregătit un ou fiert.

— Bag seamă că lumea civilizată nu te-a învăţat cum să

te porţi ! Ia zi, la Praga te-aşezi pe sobe ? Dă-te jos, că-mi dărâmi teracota !

— La Praga nu mai există de mult sobe din astea preis-torice, bă, înapoiato ! Toată lumea are încălzire centrală cu gaze venite din Siberia.

125

— Hai, jos ! Şi-aşa e dărăpănată !

În vechea Iugoslavie, chelnerii şi chelneriţele, ca şi poliţiştii, reprezentau o clasă privilegiată. Programul lor de lucru era mai scurt şi aproape toţi erau informatori. Ospătăriţele şi barmaniţele, turnătoare prin natură, se căsătoreau în general cu poliţişti şi, chiar dacă nu figurau pe lista salariaţilor UDBA1, ofereau informaţii ca simple amatoare.

— Trebuie să-ţi spun ceva, a continuat ea. E bine să ştii că Maja se vede cu fiul chirurgului Vasiljević. Nu e mare lucru de capul lui. În schimb tu, tu eşti un leu-paraleu !

— Vasiljević ăsta e-un tip de treabă. Îmi amintesc că el mi-a pus mâna-n ghips, după ce mi-am rupt-o cărând Titanicul, în 1961, am spus eu prefăcându-mă că nu-mi păsa de ce auzisem.

— Nu contează, n-ai de ce să-ţi faci griji, nu-i nimic serios între ei, s-a băgat în vorbă Amela Aganović, care era pe-atunci cea mai bună prietenă a Majei şi care trecea din când în când pe la Šetalište. Îl mai trimite din când în când pe micuţul Vasiljević după prăjituri în cartierul Grbavica. Maja adoră

„boema“ şi „choux à la crème“, aşa cum le fac ăia de la cofetăria Jadranka. N-ai de ce să te temi, tipul nu-i de nasul ei.

— Amela, scuteşte-mă, fata asta nu mă mai interesează.