regizorul. Regizorii ăştia „incontinenţi“ de azi îşi isprăvesc filmul în două luni. Bun, şi după aia ? Vacs. Filmul nu face doi bani. Nici n-apucă se se-ncingă bine, că trebuie să termine.
E ca-n dragoste, n-ajunge să mângâi, să te săruţi etc. Trebui să duci treburile la bun sfârşit cu virilitate, ca un miner în adâncuri. Abia atunci partea cealaltă, perechea ta, îţi va aprecia strădania. Tot aşa şi cu publicul, dacă nu-l zgâlţâi, dacă nu-l chinui, dacă nu-l împingi de colo-colo, dacă nu-l osteneşti, dacă nu-l faci să râdă, se va întoarce acasă ca şi cum în sală nu s-ar fi petrecut nimic.
Dacă îţi place un cadraj în timpul filmării, atunci când va fi mărit pe ecran o să fie de opt ori mai bun. În schimb, dacă
ceva îţi displace – şi, dacă după faimosul principiu al filmelor însăilate în grabă, te amăgeşti singur spunându-ţi „merge şi-aşa, continuăm !“, cu toate că nu face nici cât o ceapă
degerată –, atunci acel defect va fi amplificat pe ecran tot de opt ori. De opt ori mai rău decât în timpul filmărilor ! Tot ce-ţi scapă în timpul producţiei va fi luat de curent, fără
posibilitate de întoarcere. Când se stinge lumina şi bobina începe să se-nvârtă, eşti fie un turist oarecare, fie şeful absolut. Închipuie-ţi : în sala cufundată în întuneric începe filmul ; se ajunge la scena unui mare miting aerian, pentru care ţi-ar fi trebuit o mie de figuranţi. Publicul nu ştie asta, dar simte că ceva nu e-n regulă. Ei bine, nu poţi să intri acum în sală
şi să le spui oamenilor : „Prieteni, pentru scena asta am fi avut nevoie de o mie de persoane, însă n-am avut destui bani“. „Huo, du-te-n mă-ta !“, îţi vor răspunde tipii din primul rând, unde sunt locurile cele mai ieftine. „Cară-te şi lasă-ne-n supărarea noastră !“ Dacă nu-ţi ţintuieşti publicul pe scaune, totul se va duce de râpă. Trebuie să faci în aşa fel încât oamenii să simtă filmul ca pe un flux continuu, de la-nceput până la sfârşit.
— Cum anume ?
— Trebuie să dai ce-i mai bun din tine şi să pui în joc tot ce ştii. Poţi oare opri creşterea unui arbore ? Nu. Tot aşa şi cu filmul.
95
— Şi ce ne facem dacă pelicula se rupe ?
— Hai, nu face pe deşteptul ! Auzi ce zice neruşinatul ăsta mic ! „Ce ne facem ?“ Lipim pelicula la loc şi îi dăm bătaie înainte !
În timp ce transformam salonul din apartament – mândria mamei – în studio de cinema, nu-mi puteam închipui că întâm-plări neprevăzute aveau să facă imposibil debutul filmărilor pentru întâiul meu film. Totul fusese aranjat astfel încât Mirza Tanović, clovnul oraşului, să interpreteze rolul principal, când deodată s-a abătut peste căminul nostru o veste care a paralizat orice iniţiativă, nu doar banala turnare a unui film.
Pe 17 iunie o mie nouă sute şaptezeci şi doi, Hanifa Numankadić şi-a început ziua aşa cum şi le începuse pe toate în ultimii douăzeci şi cinci de ani. După terapia matinală, s-a dus în vizită la „ruda“ ei, aşa cum îi plăcea s-o numească
pe una dintre vecinele sale. Bătrâna a urcat la etajul al şaptelea, în apartamentul doamnei Malović, ca să-şi bea cafeaua împreună. Şi-a sorbit ceaşca de cafea, s-a plâns de reumatism, a observat noul chilim de pe duşumea şi s-a extaziat în faţa culorilor lui. Apoi s-a dus la baie şi a închis uşa cu cheia.
Dată fiind starea precară de sănătate a bătrânei, doamna Malović a intrat la idei văzând că nu se întoarce. O fi căzut ?
A strigat-o pe Hanifa. În zadar. Atunci doamna Malović a bătut în uşă. Tăcere. A bătut şi mai tare. Pentru că toate eforturile ei rămăseseră fără răspuns, s-a hotărât să forţeze uşa. Baia era goală. Mânată de un teribil presentiment, doamna Malović a lăsat să-i scape un strigăt de groază. A scos capul pe fereastră şi s-a trezit în faţa unei scene înfiorătoare : în faţa intrării, pe trotuar, se afla un trup zdrobit, cu membrele dislocate. În timp ce vecinul de la parter o acoperea pe nefericită cu o pătură, şalul bunicii, dus de vânt, precum flamura sufletului ei, a zburat printre clădirile noi din carterul Hrasni.
Şalul acela din caşmir, oferit de fiul ei drept cadou de ani-versare, o încălzise ani în şir pe bătrâna bolnavă şi era întruchiparea nobleţei sale. A rămas fluturând în gândurile noastre, amintindu-ne veşnic de fragilitatea fiinţei umane care, în orice clipă, poate deschide o fereastră spre moarte.
96
Dintre toate poveştile despre răposată, cel mai adesea pomeneam felul în care îşi crescuse copiii. „Ţineţi minte, copii, vecinul e mai important decât propria ta mamă !“ Auzisem o sumedenie de istorii care subliniau importanţa relaţiilor de vecinătate în Bosnia. Fără îndoială, părinţii insistau asupra acestui aspect tocmai pentru că practica nu dădea cine ştie ce rezultate. Gestul bărbatului de la parter, care o acoperise pe biata martiră cu o pătură, era un exemplu clar. Nu făcuse asta ca să-şi ferească
vecinii de priveliştea traumatizantă a moartei care zăcea pe asfalt. Să acoperi un mort cu o pătură până la venirea legiştilor şi apoi a ambulanţei care urma să ridice cadavrul era pur şi simplu în ordinea firească a lucrurilor. Însă de îndată ce copiii lui s-au întors acasă, după şcoală, şi au fost scutiţi de vederea trupului acoperit al bătrânei, a luat pătura, a intrat în apartament şi a zvârlit-o în maşina de spălat.
Ajunsă la locul tragediei, Senka a văzut trupul zdrobit al mamei sale şi nu a putut să-şi mai scoată vreodată din cap acea imagine. În astfel de clipe, cuvintele de mângâiere sunt de prisos, iar Senka ştia că nu boala – împotriva căreia luptase cu succes atâta amar de vreme – o împinsese pe Hanifa spre un asemenea gest. Soţul ei era deja pe lumea cealaltă, iar bătrâna doamnă nu mai găsea nici o motivaţie lăuntrică
pentru a continua să trăiască.
Filmările au fost deci amânate. Nu puteau începe înainte să se ostoiască durerea noastră, a celor care îi fuseserăm apropiaţi bătrânei doamne, şi să se stingă şocul provocat de incredibila dramă a sinuciderii sale.
Primul tur de manivelă a avut loc de-abia atunci când inten-sitatea acestei tragedii s-a mai domolit. Aşa cum se şterge, în timp, luciul unei fotografii alb-negru. Atunci suprafaţa mată
cuprinde totul, în mod inexorabil, împingând evenimentul în braţele eternităţii.
Traducere de Daniel Nicolescu
97
Viaţa mea
În o mie nouă sute şaptezeci şi trei, filmul O parte de adevăr a rulat la festivalul filmului de amatori de la Zenica.
Juriul mi-a atârnat steaua pe firmamentul întunecat al oraşului Zenica : filmul a obţinut premiul întâi. Nu pentru că
această operă ar fi reprezentat vreun progres semnificativ pentru cinematografia mondială : nimeni nu credea că O parte de adevăr avea să devină un mare film clasic. Atribuirea acestui premiu confirma însă fraza pronunţată pe vremuri de Kamerić, prietenul tatei : „Eşti binecuvântat Murat, fiu-tău ştie ce vrea de la viaţă !“. Am trimis O parte de adevăr la Academia de Arte Frumoase din Praga, ca probă practică
pentru examenul meu de admitere. Expresivitatea filmului a fost suficientă pentru ca membrii comisiei să admită un nou student şi să mă invite să dau probele orale la Praga.
Întreaga echipă din salonul nostru a mers la examenul de admitere. Adică toţi cei care participaseră la îndreptarea liceanului care o pornise prost. Sub comanda lui Šiba Krvavac, tata, Omerica şi cu mine am descins la Praga.
Drumul care ducea spre academie fusese netezit de mătuşa Biba. După Varşovia şi după un happy-end în episodul cu familia Rajnvajn, care până la urmă s-a mutat din apartamentul situat în piaţa Terazije, Biba locuise patru ani la Praga împreună cu unchiul Ljubomir. Lucra din nou într-un Institut internaţional al muncitorilor, iar soţul ei era corespondent al agenţiei Tanjug. Între timp, telefaxul înlocuise teleimprimatorul, astfel încât unchiul Ljubomir putea să-şi dedice şi mai multă vreme îndeletnicirii sale favorite : tenisul.
Pe această cale, îl cunoscuse pe Václav Icha, secretarul 98
Academiei de Arte. Mătuşa Biba a ştiut să-l primească cum se cuvine şi i-a povestit tot soiul de lucruri frumoase despre mine. După ce s-a întors la Belgrad, mătuşa a păstrat legătura cu Icha şi cu alte personalităţi pragheze. O vizitam în apartamentul din piaţa Terazije, unde mă întâmpina ca pe un prinţ, bârfindu-i în acelaşi timp pe cei din familia lui Ljubomir :
— Măgarii ăştia de nemţălăi i-au şterpelit acordeonul Slavenkăi.
— Nu-i aşa, mătuşă, nu sunt nemţălăi, familia Rajnvajn se trage din Austria.
— Ce mi-e una, ce mi-e alta, Emir dragă ! Cu Ljubomir şi cu ăştia din neamul lui trebuie să fii mereu la pândă ! Chiar şi prin somn trebuie să ţii un ochi deschis şi o ureche ciulită.
