Dirigintele meu era şi profesor de educaţie fizică şi nu-şi ascundea simpatia pe care mi-o purta. După ce a ieşit cu mama pe culoar, i-a strecurat :
— Senka, străduiţi-vă să găsiţi o scutire, a adunat nu mai puţin de treizeci şi nouă de absenţe într-un singur semestru !
În materie de baschet, visam să-l depăşesc pe idolul meu de la echipa din Sarajevo, Davorin Popović Pimpek. Cu viteza fulgerului, acesta strecura mingea printre picioarele adver-sarilor, făcea interceptări, dădea pase sublime pe la spate.
Reuşea să fie cel mai bun, în ciuda înălţimii sale mici, care îl făcea să arate ca un puşti printre nişte uriaşi. Juca baschet aproape la fel de bine ca negrii de la Harlem. În timpul
time-outurilor îşi aprindea o ţigară şi fuma. Paša, care era cel mai tare dintre noi – ceea ce înseamnă şi cel mai inteligent –, găsise o interpretare proprie pentru comportamentul lui Pimpek.
— Aşa trebuie făcut, băieţi, pentru că sporeşte tirajul în plămâni. Ca atunci când apeşi pedala de acceleraţie a maşi-nii : presiunea scoate fumul pe ţeava de eşapament. Aşa fac şi eu, trag fumul adânc, să-l simt până-n coaie, apoi îl dau afară. Ştii ce senzaţie mişto e ?
Când i-am răspuns „Habar n-am“, a crezut că-l iau la mişto, şi m-a alergat pe tot terenul secundar. De cele mai multe ori, în astfel de situaţii, aveam aerul că suntem nişte pui de urs care-şi ascut ghearele şi se bat ca să-şi întărească
muşchii. Chiar dacă loviturile erau violente, rămâneam mereu cu zâmbetul pe buze.
Când, la sărbătorirea zilei de 8 Martie din sala FIS, Pimpek a cântat împreună cu formaţia Indexi, m-am aşezat în rândul întâi şi am intonat împreună cu el cântecul meu preferat, Dac-aş ajunge cineva. Cuvintele corespundeau exact sentimentelor mele. Şi eu voiam să ajung Cineva. Eram plin 1. Centrul Sportiv din Sarajevo.
72
de admiraţie faţă de eroul străzilor din Sarajevo şi-l invidiam sincer : juca baschet, fuma după pofta inimii în mijlocul meciurilor şi cânta într-un grup care aducea cu Beatleşii. Şi, cel mai important, nu era obligat să meargă la şcoală ! Ca să
semăn cât mai mult cu eroul meu, mi-am schimbat felul de a vorbi, adoptând o voce guturală, străduindu-mă să-mi imit idolul. Seara, ferit de privirile altora, luam în mână un microfon invizibil şi cântam în faţa oglinzii : „Întind braţele spre tine“. Într-o zi, în faţa vechii băcănii din cartierul Gorica, m-a auzit un ţigan, căruia nu i-a plăcut nici vocea mea, nici interpretarea :
— Dac-ar trebui să trăieşti din cântat, ai muri de foame, băi, ţâcă !
Verdictul m-a consternat, dar m-a făcut să mă reorientez.
Îmi dădusem seama, cu mult înainte să-l aud, că o carieră
de cântăreţ nu era tocmai potrivită pentru mine. Descoperisem asta auzind ce-mi ieşea pe gură. Totuşi, remarca ţiganului mi-a influenţat în mod decisiv hotărârea de-a mă consacra exclusiv baschetului.
Chiar în acelaşi an, cea mai importantă victorie a echipei Tânăra Bosnie a fost consemnată în cadrul unui meci din Cupa Iugoslaviei împotriva echipei Steaua Roşie din Belgrad.
Toată sala scanda porecla lui Davorin : „Pimpek, Pimpek, Pimpek !“. Paša, Njego, Beli şi cu mine stăteam în ultimul rând al tribunei, sub platani. Şi de data asta, cel mai isteţ
dintre noi a simţit nevoia să fie comentatorul intelectual al spectacolului :
— Ştii ce înseamnă „Pimpek“ ?
— Nu.
— Odată, când Osmo dormea în sala de aşteptare a gării din Zagreb, s-a apropiat de el o paraşută şi l-a întrebat : „Vrei să ţi-l călăresc pe pimpek ?“.
— Minţi.
— Pe mormântul tatălui meu ! La Zagreb, „pimpek“ înseamnă
chestia aia dintre picioare.
— Nici o legătură cu Davor. Are o mică excrescenţă pe lobul urechii, şi aia înseamnă „pimpek“. Aşa mi-a spus bătrânul meu.
73
Îl apăram astfel pe eroul asfaltului local. Adevărul e că
lexicul din Zagreb diferea de cel din Sarajevo. Croaţii au ţinut mereu la propriul lor dialect. Adică „Pimpek“ la Zagreb şi
„Ćuna“ la Sarajevo. Această mică gimnastică lingvistică m-a făcut să trec de la baschet la handbal. În timp ce Davor îi ameţea pe jucătorii de la Steaua Roşie, driblându-i şi băgându-le coş după coş, am început să mă gândesc la hand. Din cauza cuvântului „pimpek“.
Cel mai cunoscut handbalist al nostru era Memnun Idžaković.
Toată lumea îi zicea Ćuna. Ceea ce însemna că, dacă ar fi trăit la Zagreb, i s-ar fi spus Pimpek. Nu ştiu de unde i se trăgea porecla, dar ştiam ce lovituri devastatoare are. Obişnuiam să asist la meciurile lui datorită spectacolului din public.
Jocul lui Idžaković îi inspira intens pe suporterii echipei Tânăra Bosnie. Încurajările lor se făceau în doi timpi : întâi scandau „Ćuna-şeful“. Apoi, în timpul doi, strigau : „Ćuna“.
Începutul de meci se desfăşura liniştit în strigătele „Ćuna-şeful“.
Însă când Idžaković trebuia să-l lase lat pe portarul echipei adverse, era activată arma secretă : „Dă-i bulangiului la muian !“, striga Paša. Mă întrebam ce-ar zice un neiniţiat care, cunoscând înţelesul cuvântului „ćuna“, ar auzi opt sute de persoane urlând într-un singur glas „Ćuna, Ćuna !“. Probabil că nu existau multe locuri în lume, îmi spuneam, unde să se scan-deze în cor, fără nici o jenă, numele organului sexual masculin. De fapt, era vorba despre un mesaj codificat, despre un acord tacit între suporteri şi jucător. Când auzea mesajul, Idžaković ţintea capul portarului advers. Iar dacă nu reuşea să-i dea la mir, o lua de la capăt. Odată ţinta atinsă, publicul se domolea şi nu mai insista doar pe ideea virilităţii lui Idžaković.
Aşa că se scanda din nou „Ćuna-şeful“.
Davorin Popović Pimpek şi-a încheiat repede cariera de baschetbalist. N-au fost lacrimi de despărţire, nici petreceri de adio. Dorea să ducă o viaţă fără probleme, aşa că a zis stop ! Într-o seară, pe când juca cărţi în restaurantul său, Kvarner, de curând deschis, prietenul lui, Hajro, i-a zis :
— Davorin, să moară mama, te-ai ţicnit ! A început meciul şi tu freci cărţile ?
74
— Ba nu m-am ţicnit deloc, i-a răspuns Pimpek. Şezi şi ia un pahar !
