Individul a rămas cu gura căscată. Un minut mai târziu, a redevenit o fiară, dar era prea târziu. Interceptasem pe piept, din întoarcere, o minge la semiînălţime. Am accelerat şi am strecurat balonul prin spatele portarului, care încercase zadarnic să mă oprească.

Pe acest stadion, victoria nu se hotăra niciodată în prima repriză. Echipa câştigătoare era cea care, în repriza a doua, avea norocul să joace în partea de sus a terenului înclinat. Nici un arbitru nu îndrăznea să acorde această poziţie privilegiată

77

echipei oaspeţilor. Aşa că până la urmă am pierdut meciul cu 2-1.

Doar deplasarea la Vojkovići constituia o aventură mai primejdioasă decât cea de la Pale. Acolo, toţi jucătorii din apărare ai echipei locale aveau nişte ace ascunse, cusute în mânecile tricourilor. Când ajungeai în jumătatea lor de teren, tăbărau pe tine şi te înţepau cu acele. Aşa că fugeai de minge şi de poarta adversă ca de un şarpe veninos. Iar dacă te plângeai arbitrului, acesta te privea cu un aer îngrozit, cu ochii holbaţi, în vreme ce apărătorii îşi întorceau inocent mânecile pe dos şi le arătau arbitrului : nevestele lor le cusu-seră cu îndemânare manşete duble.

În această ligă, nimeni n-avea parte de primă de joc. Jucam doar pentru o masă bună. Victoriile erau serbate în crâşma La Pirija, prin nişte ospăţuri care se rezumau la două feluri de mâncare : miel şi ceapă verde. Pâinea era oferită la dis-creţie de către conducerea FC Bosna. Pirija îşi instalase restaurantul drept în faţa stadionului secundar, astfel încât puteai lua masa uitându-te la meci. În zilele obişnuite, fără

meciuri, Pirija ştia cum să-şi amuze clienţii : le încărca inge-nios nota de plată. Începea prin a povesti că ageamiii într-ale fotbalului îşi închipuiau că pot băga mingea în poartă de la mijlocul terenului.

— Cum, de la jumătatea terenului şi fără portar ? Uite, dacă vrei, îţi dau îndată cinci boabe din cinci şuturi ! se avânta clientul, răspunzând provocării.

Pirija nu se mai ostenea să-l convingă de contrariu. Iar când clientul, neofit, o ţinea morţiş că vrea să-şi dovedească

priceperea, Pirija doar adăuga :

— Pune colea o mie de dinari, eu pun două mii că n-o să

bagi nici măcar un gol ! Samir, băiete, adu o minge !

Clientul, aţâţat, alerga cu mingea spre mijocul terenului.

Trăgea de cinci ori la poartă, însă balonul n-atingea nici măcar suprafaţa de pedeapsă.

— Dac-ar fi fost aşa de uşor să joci fotbal, s-ar fi apucat şi bunică-mea ! spunea Pirija şi punea deja pariu cu un nou client, care voia şi el să-şi încerce norocul, pe când cel dinainte 78

se întreba cum de izbuteau jucătorii, la televizor, să dea goluri atât de uşor.

Pirija nu se lăsa :

— Ştiu ce te zgândăreşte, voinicule, te-ntrebi cum de-i posibil ca profesioniştii să facă ceea ce tu nu poţi. Aşa-i, inimioară ? Răspunsul e simplu : exersează şi-şi perfecţionează

şutul ani la rând, în timp ce tu abia dac-ai pus piciorul pe teren de două ori în viaţă !

— Hai că mai încerc o dată, chit că-mi las tot salariul !

insista clientul.

— Hai, marcă banul, voinicule, eu pun dublu !

Bunicul zicea adesea că luna martie aduce ghinion, şi luna martie ni l-a luat. S-a întâmplat pe 9 martie o mie nouă sute şaptezeci şi doi. Dintr-odată. L-a lovit damblaua, cum se zice.

A murit noaptea. N-a suferit, şi asta-i cel mai important.

Părăsindu-ne în acest fel, bunicul a răsturnat planul de morţi anunţate al familiei Numankadić. Nevastă-sa, bunica noastră, suferea de mult şi ne închipuiam că ea va fi prima care ne va părăsi. Soarta a vrut însă ca bunicul să plece înaintea Mamei noastre.

Viaţa lui Hakija Numankadić îşi pierduse noima cu mult înainte, atunci când vânzarea casei familiale de pe strada Mustafa Golubić nr. 2 pusese capăt plimbărilor lui cotidiene –

casă, cartierul turcesc Baščaršija şi retur. Obişnuia să coboare către piaţă pe strada Dalmatinska şi să se întoarcă urcând prin parcul cel mare, pe lângă „băncile hipioţilor“. Mergea, după cum spunea el, ca să-şi pună inima la lucru. Pentru că

nepoţii lui crescuseră, continua să le ofere puştilor necunoscuţi de prin parc prune uscate şi, uneori, câte un strop de rom. Le dădea tot soiul de fleacuri care îi topeau de fericire pe tinerii lui admiratori. Acum însă, în cartierul Hrasni, îşi petrecea toate zilele tolănit prin casă, amintindu-şi vremurile de demult, când familia nu se risipise încă.

Bunicul avea grijă de toţi membrii familiei. Toţi îl iubeau şi se aruncau în braţele lui ocrotitoare. Îşi apăra fiii şi nepoţii de parcă ar fi fost nişte ursuleţi. Şi, în primul rând, pe fiul lui, domnul Akif Numankadić, reprezentantul firmei Philips 79

pentru Bosnia-Herţegovina, prieten personal cu regina Olandei.

În ultima vreme însă, bunicului nu-i mai rămăsese decât să

mormăie în bârlogul lui, aşa cum îşi numea el micul apartament din strada Braće Ribara nr. 45.

Cel mai tare, moartea lui a afectat-o pe mama. Bunicul s-a prăpădit supărat pe Senka. În ajunul morţii sale, îi aruncase galoşii la gunoi. Pentru că nu mai suporta ca taică-său să meargă încălţat cu nişte troşi vechi de mai bine de douăzeci de ani, scâlciaţi de drumurile între Bjelava şi Baščaršija.

Or, lui tocmai asta îi plăcea, faptul că erau lăbărţaţi. Erau atât de largi, încât putea lesne să şi-i tragă peste pantofi.

Zdruncinată de această dispută şi de dispariţia bruscă a tatălui ei, Senka stătea în bucătărie cu o pereche de galoşi noi în mână. Întindea braţele înainte, spre lumea cealaltă, de parcă ar fi vrut să se împace cu răposatul ei tată. De fapt, bunicul murise cu mult înainte. Inima nu-i părăsise niciodată

casa baronului, din Bjelava, iar ce-i rămăsese în piept nu ajungea ca să stârnească bătăile ce i-ar fi îngăduit să trăiască

mai mult şi să aibă grijă de soţia lui bolnavă.

După moartea bunicului, tata a dovedit că bărbatul din Balcani ştie să fie şi curtenitor. Când i-am mărturisit mamei cât de încântat eram de grija deosebită pe care i-o arăta tata, mi-a răspuns :

— Nu l-ai cunoscut pe tatăl lui. Se dădea peste cap pentru nevastă-sa. Toată lumea ştia lucrul ăsta, pe o rază de o mie de leghe. Dacă i-ar fi cerut rouă de pe lună, i-ar fi adus.

Tata, care nu putea renunţa complet la vinul lui îndoit cu apă minerală, nu mai ieşea din casă atât de des ca pe vremuri.

Pentru mama, asta era cea mai straşnică alinare. Prietenii lui veneau să ne viziteze, iar eu nu mai aveam voie să merg la FIS. Ba chiar mi se interzisese să mai joc fotbal.

— Până nu-ţi îndrepţi notele, nu mai pupi ieşit din casă

şi nici sport după capul tău, hotărâse tata.

I-a cerut mamei să mă ducă la atletism, pentru că, spunea el, „doar regele sporturilor poate să influenţeze dezvoltarea armonioasă a tineretului“. Astfel, tata împuşca doi iepuri dintr-odată : durerea mamei se domolea mai uşor, pentru că

80

ne petreceam cea mai mare parte din timp împreună, iar eu, observându-i pe oaspeţii de vază care veneau pe la noi, învăţam tot felul de lucruri.

N-aveam nici un chef să fac atletism, dar nimeni nu mi-a cerut părerea. A fost cea mai jalnică perioadă din întreaga mea carieră sportivă. O casă dărăpănată, de lângă stadionul din Koševo, îndeplinea rolul de locuinţă a paznicului, vestiar şi birou al clubului AC Bosna. Toate astea în doar treizeci de metri pătraţi. Când mă schimbam la vestiar, nu-mi dezlipeam o clipă ochii de tavanul înclinat, sprijinit pe o grindă subţire, care stătea să se mi se prăbuşească în cap din clipă în clipă.

Aşa-zisul paznic îndeplinea şi rolul de antrenor. Pe durata antrenamentului, mă pisa întruna să ridic genunchii mai sus :— Sus picioarele, sus picioarele !

Nevastă-sa, în timp ce-şi alăpta copilul, mai arunca din când în când câte o privire pe fereastra vestiarului, ca să

verifice cui îi cerea bărbatu-său cu atâta îndârjire să ridice picioarele sus. Când m-a zărit, şi-a dat seama că viaţa ei conjugală nu era deloc ameninţată. Antrenorul insista să-mi ridic genunchii cât mai sus, pentru că-şi închipuia că aş fi bun pentru două sute de metri garduri. La antrenament purtam nişte încălţări de sprint cu două numere mai mari.