nu mai sunt ţărani. Într-o singură zonă doar – cea unde se afla imobilul nostru – locuiau ofiţerii JNA1 şi funcţionarii.

La căderea nopţii, când mă grăbeam să ajung acasă, se auzeau îndărătul gardurilor o muzică stridentă şi nişte fraze cu totul ciudate.

— Mami, bagă-mi şi mie ţigările în frigider.

Sau :

— Aruncă-mi aprinzătorul pentru boiler.

Pentru cei mai mulţi, era un mod de a le aduce la cunoştinţă vecinilor, peste gard, că nivelul lor de trai se ameliorase, în ciuda salariului de mizerie. Făceau ore suplimentare sau cultivau un petic de pământ în afara oraşului – pe care toţi îl botezau „ranch“. Îşi scoteau de-acolo hrana zilnică, iar din salariu, atunci când reuşeau să pună ceva deoparte, îşi cum-părau frigidere şi boilere.

Cu o precizie de orologiu elveţian, seară de seară, prin faţa vechii băcănii din Gorica trecea împleticindu-se cel pe care Paša îl numea „paiaţa răpusă de amor“, adică Alija-cârpă.

Era cunoscut în cartier pentru că îi spăla chiloţii nevesti-sii, Samka, şi pentru că îi plăcea rachiul de 50°.

— Alija-cârpă spală chiloţi pentru o scârbă ! striga Paša, evitând în ultima clipă loviturile uriaşului pilit.

Alija-cârpă locuia îndărătul unui gard de uluci de care era atârnat un număr albastru, ruginit – nr. 54 de pe strada Krajiška. Pentru un bărbat din Gorica, să spele chiloţii nevestei era o mare umilinţă. Nimeni nu se-ndoia de asta, şi mai cu seamă noi, puştii din cartier. La gară, Alija purta o caschetă

cu numărul 14 şi căra valize şi tot soiul de alte bagaje. Între timp, Samka se-ntâlnea cu amanţii. Alija bea şi n-avea habar de toată comedia, ori poate făcea pe prostul.

1. Jugoslovenska Narodna Armja – Armata Populară Iugoslavă.

48

— Când bei rachiu de 50°, nici nu meriţi altă soartă ! ziceau vecinii.

Noi, puştii, fugeam în spatele lui, strigând :

— Alija-cârpă spală chiloţi pentru o scârbă !

Fie că ploua cu găleata, că ningea, că strălucea soarele sau şuiera vântul, răspunsul era întotdeauna acelaşi :

— ’Tu-vă muma-n cur !

Colosul se întorcea de la gară cărând bagaje imaginare, se împleticea urcând pe strada Krajiška, convins că drojdia de 50° şi bruştele schimbări de temperatură nu-l puteau atinge.

— Poa’ să ningă, poa’ să plouă, lui Alija i se rupe-n două, mormăia el.

Cu spatele sprijinit de gardul de la nr. 54 de pe strada Krajiška, întâmpinam toamna. Alija pleca spre gară, aşa că

noi alergam să ne chiorâm pe gaura dintre uluci, ca s-o vedem pe Samka. De peste zăbrele, ajungea până la noi cântecul Astă-seară-mi plânge inima, astă-seară sufletul mă doare.

Ne-mbrânceam unul pe altul, în timp ce Haro, fratele lui Paša, se holba la Samka.

— Aşa, frumoaso ! Să-ţi dea Dumnezeu sănătate ! comenta el. Îşi ţinea mâna în buzunar şi se-auzea cum gâfâie.

— Ce se smiorcăie atâta, de parcă se-nsoară frate-său !

Apoi adăuga : Hai, dă-i înainte, tot aşa !

Îşi învârtea întruna mâna prin buzunar. Privindu-l cum se-agită, l-am întrebat pe Paša ce tot face frate-său acolo.

— Ce să facă, biliard de buzunar, boule ! mi-a replicat el.

Când mi-a venit rândul, mi-am lipit ochiul de gaura din gard şi mi-am băgat mâna în buzunar. Mă holbam la femeie, care executa nişte gesturi aparent anodine, şi scurmam cu mâna prin fundul buzunarului, ca să nu par vreun imbecil.

Şedea într-o cadă plină cu apă, aşezată în mijlocul grădinii, şi-şi turtea metodic sânii cu podul palmelor, împingându-i în jos. Râdea, mândră de sânii ei care, după ce îi strivea de corp, săreau ţanţoşi înapoi.

Mi-am amintit de lecţia de istorie despre Copernic şi de cât a avut de furcă cu reprezentanţii Bisericii ca să demonstreze existenţa legii gravitaţiei. Câte chinuri l-a făcut Biserica să

îndure afirmând că un asemenea fenomen nu există !

49

Gândul mi-a fugit însă de la Copernic şi s-a întors în grădină. Samka a luat de pe o măsuţă un ghiveci cu un vrej de roşii micuţe. A cules una, apoi încă una şi tot aşa. Le-a aşezat apoi între sâni, zdrobindu-le pe rând şi făcând să le ţâşnească sucul. Părea o artistă de circ repetându-şi numărul şi, în acelaşi timp, o banală gospodină. Iar asta îi înnebunea pe clienţii ei. Cel de-atunci n-a rezistat prea mult. Aşa că

vocea lui a răsunat în cerul de deasupra cartierului Gorica precum urletul lui Tarzan în junglă :

— Aaaaaaah... !

Apoi a sărit în cada scorojită şi plină cu apă. Venise rândul Samkăi să strige de plăcere.

— Asta înseamnă orgasm ? m-am informat eu.

— Ba nu, prostule, e o criză de astm, nu vezi ? Ha-ha-ha !

mi-a răspuns Haro.

Ne uitam la grădina lui Alija ca la cel mai tare film. Îl văzuserăm cu ochii noştri pe uriaş cum îi spăla chiloţii Samkăi.

Cu toţii eram siguri că, într-o bună zi, Alija avea s-o surprindă

pe nevastă-sa în flagrant delict şi că avea s-o omoare. Cum ar veni, ar fi fost o crimă în direct. Aşteptam acea clipă cu îndârjire.

În general, Alija nu scotea o vorbă. Şi nici nu zâmbea.

Unii credeau că-i înapoiat mintal, alţii că-i înţelept. Noi ştiam sigur că, pe lângă paharul de rachiu şi de pisica lui, Aida, o mai iubea şi pe Samka, iar ea nu-l iubea. Alija mângâia pisica, privind-o drept în ochi. Pisica se topea toată. Totul ar fi putut dura la nesfârşit, dacă Alija ar fi ştiut să-şi controleze preaplinul emoţiilor. Într-o zi, când pisica stătea tolănită pe spate, iar el o mângâia cu ambele mâini, a apucat-o brusc de gât şi a sugrumat-o. Paša şi cu mine ne-am făcut mici la poalele gardului, privindu-ne unul pe altul cu groază. Auzeam cum pisica horcăie şi se sufocă. Dincolo de gard, Alija începuse să plângă, după care hoitul pisicii ne-a zburat peste capete.

În timp de defuncta Aida zburătăcea pe deasupra grădinilor din Gorica, faţa lui Alija a apărut peste uluci. A scuipat pe deasupra capetelor noastre, în direcţia animalului.

— ’Tu-ţi curu’ mă-tii !

50

Am simţit că m-a nimerit scuipatul lui Alija, asemănător muşcăturii pe care mi-o făcuse un ciobănesc german scăpat de la spitalul militar.

Incredibila întâmplare cu uciderea pisicii nu ne-a împiedicat, a doua zi, să alergăm de-a lungul străzii Krajiška, strigându-i lui Alija :