mai dureze mai mult.
— Trăiască Belvedere ! i-a spus nenea Šiba tatei.
Beau şi tata vorbea mai tot timpul. Nenea Šiba tăcea sau încerca să schimbe subiectul de la politică spre cinema, dar fără succes. Tata nu înceta să dea din gură, chiar şi când se ducea să se uşureze. Striga tocmai din WC, iar vocea lui, datorită ecoului din toalete, devenea mai solemnă :
— Ce democraţie, domnule ! O abureală ! Nu există nici o democraţie aici, n-are cum să existe !
— Ba există, Murat, sigur că există !
— Acolo unde teşchereaua-i goală, nu există democraţie, dragul meu Belvedere !
38
Îl priveam pe nenea Šiba cum se ridică de pe scaun şi arată spre lustră, ducându-şi un deget la gură şi încercând prin tot soiul de gesturi de la distanţă să-l facă pe tata să
nu-l mai înjure pe tovarăşul Tito. Tata s-a întors încheindu-se la prohab, în vreme ce Šiba continua, prin aceeaşi pantomimă, să-l avertizeze că ar putea fi ascultat.
— Nişte tâlhari şi nişte criminali, asta sunt ! Iar Tito e cel mai mare dintre ei ! a insistat tata.
Tata nu mi-a interzis niciodată să-mi las părul lung. Mama, în schimb, spunea că părul trebuie tuns din motive de igienă.
Ascultam Beatles şi Stones la radio Luxemburg şi, bâţâind din cap, îmi închipuiam că părul mi se revarsă pe umeri. Mai târziu, tata a făcut un credit şi ne-a cumpărat un pick-up şi nişte schiuri nautice. Schiurile au rămas multă vreme întregi, însă pick-upul l-am stricat degrabă. Acul, nefiind de diamant, s-a rupt în doi timpi şi trei mişcări. Îi ascultam mai ales pe cei de la Stones. Sonoritatea lor aspră îmi plăcea mai mult decât cea din Michelle, „care era precum Tito“.
Într-o bună zi, m-am săturat s-o întâlnesc pe Snježana în pragul uşii, eu să strig „Bau !“, iar ea să facă „Ah !“. Îi auzisem pe cei mai mari povestind că, în pruniştea de lângă vechiul cimitir musulman, bărbaţii şi femeile îşi pipăie fundurile şi se frichinesc. Eram foarte hotărât să mă fac mare.
Mama se pregătea să-şi viziteze părinţii :
— Mă întorc imediat, să nu ieşi la joacă.
De cum a dispărut Senka în josul scărilor, şi apoi după
salcâm, am dat fuga până în curtea Snježanei şi i-am propus să vină să facem exerciţii de matematică.
— Unde-s ai tăi ? m-a întrebat ea, sosind la mine cu caietul în mână.
Când a văzut că sunt singur, a vrut imediat să se întoarcă
acasă. Am pus un disc cu Stones şi Snježana n-a putut rezista vocii lui Mick Jagger – căruia îi spuneam Manitu Bot Mare.
M-am pus pe dansat twist, înecându-mă cu fumul primei mele ţigări. Vălătucii din tutunul negru şi tare mă ardeau pe gât.
Era o ţigară Herţegovina fără filtru, dintr-un pachet al mamei.
39
Snježana s-a proptit în faţa mea, ţintuindu-mă cu nişte ochi de hipnotizator de bâlci. Am rămas paralizat, în timp ce ea a început să danseze cu o asemenea repeziciune, încât ochii au prins să mi se învârtă ca nişte bile de flipper. Mestecam gumă şi m-am apucat din nou să dansez, aplecându-mă spre ea aşa cum văzusem la verişoarele mele Aida şi Sabina. A râs, a acceptat jocul şi a înaintat spre mine. Când eram pe punctul să facem schimb de chewing-gum, m-am încumetat :
— Ţi-ar plăcea să ne frichinim ?
S-a oprit brusc şi a închis pick-upul. Simţeam că se petrece ceva neobişnuit.
— I-am auzit pe cei mari zicând că e foarte uşor şi tare plăcut, am încercat eu să-i explic. Ne apropiem coapsele şi ne iubim.
Snježana mi-a scăpat o palmă straşnică, şi-a luat caietul şi a ieşit trântind uşa.
Timpul trecea şi eu tot nu-l văzusem pe Tito. Doar în poze.
Şi în vis. Până în ziua când la noi în clasă s-a răspândit vestea : „Mâine vine Tito la Sarajevo“.
Era o zi rece şi ceţoasă de noiembrie. Noi, elevii şcolii primare Hasan Kikić, am fost duşi să-l întâmpinăm pe Tito.
Am fost repartizaţi în cartierul Marijin Dvor, în preajma unei biserici creştine construite în stil neo-roman. În ţara noastră
nu existau clase sociale, oamenii nu erau împărţiţi în săraci şi bogaţi. La noi existau categorisiri originale – împotriva cărora tata obişnuia să tune şi să fulgere –, care căpătaseră
putere de lege. Dacă, pentru a-l primi pe tovarăşul Tito, i se atribuia unei şcoli un loc în centrul oraşului, pe strada care, evident, îi purta numele – şi exista câte una în fiecare oraş –, atunci era limpede că e vorba despre Şcoala cea bună. Dacă, în schimb, era repartizată la periferie – cum a fost cazul şcolii mele –, atunci şcoala asta nu era bună.
Cu mâinile îngheţate, le împingeam pe fete, le trăgeam de păr, ne buluceam ca nişte puşti ce eram. O căutam din priviri pe Snježana, care era un fel de Tito al meu. Nu-mi mai era ruşine. Mă simţeam gata să discut cu ea toate problemele 40
care apăruseră în relaţia noastră. Învăţătoarea, care năzuia să devină directoarea şcolii, a făcut în aşa fel încât noi, cei din clasa mea, să ajungem primii în locul care ne fusese rezervat. Prin urmare, am fost cei dintâi care s-au aliniat. O
trăgeam de codiţe pe Amra, care şi le împletise ca pe covrigii brutarului Kesić. Când i-am zis că arăta ca o fată de brutar, mi-a răspuns :
— Tata e ziarist. Nu din ăla care vinde ziare, ci care le scrie.
Chiar atunci, a trecut pe lângă noi clasa I D. Snježana Vidović m-a văzut trăgând-o de păr pe Amra. M-a privit cu un mic surâs pieziş şi, de la distanţă, mi s-a părut că a mormăit ceva înainte să se piardă în mulţime. Aş fi pariat că mi-a spus „Te iubesc“, dar nu eram foarte sigur. Vântul sufla puternic în ziua aceea, deşi poate nu era decât o părere. Mai târziu a început să plouă, apoi ploaia s-a preschimbat în lapoviţă, după care a devenit bine cunoscuta burniţă tipică Sarajevo-ului.
Dintr-odată, tensiunea provocată de iminenta apariţie a lui Tito a mai sporit cu o treaptă. În faţa noastră s-a ivit un şir de Mercedesuri negre, zbârnâind şi împroşcându-ne cu apă. Năucit, mă învârteam în toate direcţiile, în vreme ce mulţimea saluta cu gesturi largi şi aplauda.
