Din fericire, a doua zi n-a plouat, astfel încât, după
cursurile de dimineaţă, toţi putură să se îmbrace frumos. Dr.
Fagan apăru într-o haină cenuşie şi nişte pantaloni de buret: avea mai mult ca oricând aerul unui jeune premier 12; vădea o sprinteneală în paşi şi o vioiciune în mişcări pe care Paul nu le mai observase până atunci. Flossie purta o rochie violetă
12 June prim (fr.).
67
de lână, ce-i fusese croşetată de soră-sa cu o toamnă înainte: semăna cu o sugativă pătată de cerneală, iar la talie era împodobită cu flori roz şi verzi ca smaraldul. Pălăria, făcută
tot de mână, era rodul multor seri de iarnă. Toate podoabele tuturor pălăriilor ei anterioare contribuiseră la confecţionarea acestei pălării. Dingy purta o mică broşă de oţel în formă de buldog. Grimes purta guler tare, de celuloid.
— Trebuia să fac şi eu ceva pentru a marca acest prilej festiv, aşa că mi-am pus „ştreangul” ăsta, explică el. Tii, dar tare mai e! Aţi văzut ultima creaţie a logodnicii mele? E
demnă de Ascot13! Hai să dăm o fugă până la madam Roberts şi să bem repede ceva, până se adună fericita turmă.
— Aş fi mers bucuros, dar trebuie să fac o inspecţie împreună cu doctorul.
— Bine, bătrâne! Ne vedem mai târziu. Uite-l pe Prendy în haina lui multicoloră.
Domnul Prendergast purta un tricou pestriţ, cu dungile decolorate, care mirosea puternic a camfor.
— Cred că doctorului Fagan nu-i displace o anumită
extravaganţă în astfel de ocazii, spuse el. Pe vremuri, am fost portar în echipa de crichet a colegiului, dar eram prea miop ca să apăr bine poarta. Totuşi, am dreptul la tricou şi, oricum, se potriveşte mai mult decât un guler tare într-o împrejurare sportivă, adăugă el, sfidător.
— Drăguţul de Prendy! exclamă Grimes. Schimbarea hainelor e cel mai bun mijloc de-a scoate la iveală curajul unui om. Şi eu m-am simţit la fel în prima săptămână când am îmbrăcat uniforma kaki. Cu bine, domnilor. Eu mă duc la madam Roberts. De ce nu vii şi dumneata, Prendy?
— Ştii ce? Cred c-o să vin, spuse domnul Prendergast.
Paul îi privi cu mirare până dispărură la capătul aleii.
După care, porni să-l caute pe doctor.
— Sincer vorbind, spuse acesta, nu-s în stare să-mi înţeleg propriile emoţii. Cred că nu există spectacol care să mă
dezguste mai mult decât un concurs de atletism – afară, doar, de dansurile folclorice. Dacă există pe lume două femei 13 Hipodrom celebru.
68
de a căror societate am oroare, ele sunt tocmai doamna Beste-Chetwynde şi lady Circumference, deşi or mai fi, probabil, destule altele. Pe deasupra, am mai avut şi un extrem de penibil conflict cu valetul meu, care, te rog să mă
crezi, a venit la prânz îmbrăcat într-un frac de culoarea muştarului, cu un diamant la acul de cravată, iar când l-am mustrat, a încercat să-mi spună o poveste ridicolă, precum că ar fi patronul unui circ, sau al unui bazin de înot, ori al unei alte asemenea întreprinderi. Şi cu toate astea, sufletul mi-e plin de o veselie fără margini. Nu pot pricepe de ce. Nu-i din pricină că ar fi prima ocazie de acest fel. În cei paisprezece ani de când mă aflu la Llanabba, am avut parte de şase competiţii sportive şi de două concerte, toate absolut dezastruoase, într-un fel sau altul. O dată, lady Bunyon s-a îmbolnăvit subit; altă dată, a fost povestea aia cu fotoreporterii şi cursa cu obstacole; iar altă dată, nişte părinţi nu prea importanţi au adus cu ei un câine şi dulăul a muşcat rău de tot doi băieţi şi un profesor, care-a început să
înjure ca la uşa cortului, în auzul tuturor. Nu i-o puteam lua în nume de rău, dar a trebuit, fireşte, să plece. Pe urmă, a fost concertul acela, când băieţii au refuzat să cânte imnul regal, din pricina budincii pe care-o mâncaseră la prânz.
Într-un fel sau altul, toate strădaniile mele festive au fost sistematic zădărnicite. Şi totuşi, mă gândesc cu cea mai mare plăcere la fiecare nou eşec ce mă aşteaptă. Poate că
dumneata, Pennyfeather, vei aduce noroc şcolii din Llanabba.
De fapt, simt că i-ai şi adus. Uită-te la soarele ăsta!
Croindu-şi cu grijă drum printre porţiunile uscate ale aleii năpădite de apă, ajunseră la stadion. Organizarea haotică
din ultimele douăzeci şi patru de ore părea să fi dat roade.
Un cort uriaş fusese deja înălţat, iar Philbrick – încă
îmbrăcat în frac – şi trei paznici înălţau un cort ceva mai mic.
— Cortul ăsta e pentru fanfara din Llanabba, explică
doctorul. Philbrick, te rugasem să lepezi acest costum oribil!
— Era nou când l-am cumpărat, spuse Philbrick, şi m-a costat opt lire şi cincisprezece şilingi. În orice caz, nu pot face două lucruri deodată, nu-i aşa? Dacă mă întorc să mă
schimb, cine-o să se ocupe de toată treaba asta, aş vrea să
69
ştiu?
— Bine, bine! Termină mai întâi ce ai de făcut. Hai să
recapitulăm măsurile pe care le-am stabilit. Pavilionul ăsta e pentru ceaiul oaspeţilor. Adică, e de resortul Dianei. Cred c-o vom găsi la treabă.
Şi chiar aşa era: Dingy ajuta două slujnice să aşeze pe o masă de nuiele nişte tăvi cu prăjituri pestriţe. Alte două
