Şi vocea fu de îndată acoperită de stridente ţipete de protest.
— Băgaţi de seamă, urmă Philbrick, n-am fost totdeauna ceea ce sunt acum. Am avut o copilărie grea, foarte grea. Aţi auzit vreodată vorbindu-se de un anume „Chick” Philbrick?
— Nu, n-am auzit.
— Fireşte, cred că era înainte de venirea dumneavoastră pe lume. E vorba de un boxer mititel, un tip altminteri foarte folositor. Nu era un boxer de mare clasă, fiind un beţiv nemaipomenit şi având braţele prea scurte. Totuşi, câştiga câte cinci lire pe noapte la arenele din Lambeth. Era foarte popular printre băieţi; chiar când venea beat criţă şi nu mai putea boxa. Ei bine, omul acela era tatăl meu: un tip cumsecade, deşi cam aspru de felul lui, precum v-am mai spus. O bătea groaznic pe biata maică-mea. A şi intrat la zdup de două ori pe chestia asta, dar i-a scos-o rău pe nas 11 Mielul şi drapelul (engl.).
61
când a ieşit! Nu mai găseşti mulţi ca el în zilele noastre, când se face atâta educaţie, iar whisky-ul a ajuns să coste cât costă.
„Chick” voia neapărat să mă bage în lumea sportului, aşa că, înainte de a părăsi şcoala ajunsesem să câştig câţiva şilingi pe săptămână ţinând buretele la galele de box de sâmbătă seara. Acolo, l-am întâlnit pe Toby Cruttwell. Nici de el n-aţi auzit?
— Nu, mă tem că n-am auzit. Nu prea sunt la curent cu personalităţile sportive.
— Sportive! Toby Cruttwell, personalitate sportivă! Mă
faceţi să râd. Toby Cruttwell spuse Philbrick cu emfază
sporită, e cel care-a pus la cale furtul de diamante Buller din 1912, şi furtul de la Amalgamated Steel Trust din 1910, şi spargerile de pe insula Wight din 1914. Toby nu era nicidecum o personalitate sportivă! Ştiţi ce i-a făcut lui Alf Larrigan, care se legase de-o tipă de-a lui? Am să vă spun.
Toby avea la mână pe vremea aia un doctor, pe nume Peterfield, care stă undeva pe Harley Street şi are o mulţime de pacienţi. Ei bine, Toby ştia ceva în legătură cu el. Doctorul îi făcuse de petrecanie uneia dintre damele lui, care rămăsese grea. Toby îl avea la mână, aşa că doctorul trebuia să facă ce-i spunea el, pricepeţi?
Toby nu l-a omorât pe Alf, nu-i stătea în caracter aşa ceva.
Toby n-a omorât niciodată pe nimeni, afară doar de nişte turci împuţiţi, drept care a şi fost decorat cu medalia Victoria Cross. Dar a pus laba pe Alf şi l-a dus la doctorul Peterfield şi…
Vocea lui Philbrick deveni confidenţială.
— Echipa a doua, fiţi gata! Dacă nu porniţi la semnalul meu, vă descalific pe toţi. Auziţi? Sunteţi gata? Porniţi!
— …După aceea, n-a mai avut treabă cu fetele. Ha, ha, ha!
Personalitate sportivă! Bună glumă! Ei bine, aflaţi că eu şi Toby am lucrat împreună vreme de cinci ani. Am fost cu el la Steel Trust şi în afacerea diamantelor Buller, care ne-au adus un profit frumuşel. Toby a luat 75 la sută, fiind mai bătrân, dar chiar cu părticica mea m-am descurcat binişor. Ne-am despărţit taman înainte de război. El s-a specializat în 62
spargeri de seifuri, iar eu m-am instalat comod la Lamb and Flag, în Camberwell Green. Pe vremea aceea, adică înainte de război, era un restaurant foarte frumos, iar acum e cel mai grozav din localitate, credeţi-mă. Treaba nu merge chiar aşa de uşor ca pe vremuri, dar nu mă pot plânge. Lângă local e un cinematograf, pe care l-am cumpărat. Dacă vreţi să intraţi pe gratis, ajunge să pomeniţi numele meu. În orice zi doriţi.
— Eşti foarte amabil.
— Veţi fi binevenit. Aşadar, a izbucnit războiul. Toby a căpătat Victoria Cross la Dardanele şi a devenit un om respectabil. Acum e deputat în Parlament – maiorul Cruttwell, M.P., deputat conservator al unui târguşor păduchios de pe litoralul sudic. Localul era condus de nevastă-mea. Nu v-am spus că eram însurat? Când ne-am luat, era destul de drăguţă, dar după aia s-a cam îngrăşat.
Femeile care lucrează în localuri se cam îngraşă. După
război, afacerile n-au mers prea grozav, iar mai pe urmă
nevastă-mea a dat ortul popii. Nu cred c-am suferit prea tare, fiindcă se îngrăşase, de! Dar după un timp, după ce zarva înmormântării s-a potolit şi lucrurile au reintrat pe făgaşul lor normal, am început să fiu cam nervos – ştiţi cum se-ntâmplă. Am început să citesc ziarele. Pe vremuri, nevastă-mea obişnuia să-mi citească din ziare ce-i plăcea ei, şi uneori o ascultam, dar alteori ba. Oricum, nu lucrurile care-i plăceau ei mă interesau pe mine. Pe nevastă-mea n-o interesau niciodată faptele diverse, afară de crime. Eu, însă, m-am apucat să citesc ştirile de la rubrica judiciară şi să mă
duc la cinematograf ori de câte ori îmi trimiteau un film cu gangsteri. Pe chestia asta, nici nu prea mai dormeam ca lumea, şi rămâneam treaz gândindu-mă la vremurile de altădată. Aş fi putut desigur să mă recăsătoresc: cu situaţia mea, m-aş fi putut însura cu orice fată mi-ar fi plăcut. Dar nu asta voiam eu.
Într-o sâmbătă noapte am intrat în bar – cum fac de obicei, să fumez un trabuc şi să ofer un rând de băuturi. Îmi prinde bine. Vara port butonieră precum şi un inel cu diamant. Ei bine, mă aflam în bar când, pe cine credeţi că văd într-un colţ? Chiar pe Jimmy Drage – un tip pe care-l cunoscusem pe 63
vremea când lucram cu Toby Cruttwell. N-am văzut în viaţa mea om cu mutră mai descurajată. „Hello, Jimmy!” îi spun.
„Nu ne mai vedem la fel de des ca pe vremuri. Cum o duci?”
I-am vorbit prieteneşte, dar cu oarecare rezervă, pentru că nu ştiam ce cloceşte Jimmy. „Destul de prost – mi-a răspuns.
Tocmai mi-a ieşit pe dos o afacere.” „Ce fel de afacere?” îl întreb eu. „Un rapt, adică răpire de copii. Uite cum a fost, zice. Îl cunoşti pe un anume lord Utterridge?” „Tipul cu ceasornicele alea electrice oare dau alarma contra hoţilor?
Casa Utteridge, din Belgrave Square?” îl întreb eu. „Chiar ticălosul ăla. Ei bine, are şi-un fecior, un puşti scârbos, de vreo doisprezece ani, trimis pentru prima oară la un colegiu.
Eu pusesem ochii pe el de mult, fiincă era singurul fecior al unui tată atât de bogat. De-aia, când am terminat o treabă
pe care-o aveam mai de mult, m-am apucat de astălaltă.
Totul a mers strună!” mi-a spus Jimmy. Chiar după colţul din spatele scuarului Belgrave era un garaj, unde puştiul obişnuia să se ducă în fiecare dimineaţă să-i vadă pe alţii meşterind la maşini. Era nebun după maşini. Într-o zi Jimmy vine cu motocicleta lui cu ataş şi cere niţică benzină.
„Motocicleta asta nu-i bună” spune puştiul, privindu-l obraznic. „Nu-i bună? întreabă Jimmy. Păi, n-aş vinde-o nici pentru o sută de lire. Motocicleta asta a câştigat Marele Premiu la Boulogne!” „Aiurea! zice puştiul. Nu face nici treizeci pe oră, la vale!” „Vii să-ţi arăt? îl întrebă Jimmy. Pun pariu că face optzeci pe oră, pe şosea.” S-au urcat amândoi pe motocicletă şi s-au dus, până-au ajuns într-un loc pe care Jimmy îl cunoştea bine. Acolo, l-a pus la popreală pe băiat şi i-a trimis o scrisoare lui tat-su. Băiatul era fericit: s-a apucat să-i demonteze motorul. Motocicleta n-a mai fost niciodată la fel ca înainte, mi-a spus Jimmy. Lasă, că nici înainte nu fusese cine ştie ce de capul ei. Totul a mers strună, aşadar, până când Jimmy a primit răspuns de la lordul Utteridge. Mă
credeţi sau nu, tatăl ăla denaturat, care are destule vapoare şi mine de cărbuni ca să poată cumpăra toată Banca Angliei, n-a vrut să plătească nicio leţcaie. I-a scris lui Jimmy că-i este profund îndatorat pentru osteneala pe care şi-a dat-o, că
i se împlinise dorinţa cea mai fierbinte, şi că singura piedică
64
în calea fericirii lui depline era înlăturată, dar că, întrucât răpirea nu fusese făcută la cererea lui, nu se simţea obligat să plătească vreun ban, şi rămâne al său sincer, Utteridge.
A fost o lovitură grea pentru Jimmy. I-a mai scris o dată
