servitoare tăiau pâinea pentru sandvişuri, ceva mai în fund.

Dingy părea foarte încântată.

— Jane, Emily, nu uitaţi că untul trebuie să ajungă la trei pâini. Ungeţi bine feliile, dar fără risipă, şi tăiaţi-le cât mai subţiri cu putinţă. Tată, vrei să fii atent la băieţii care vin cu părinţii, ca nu cumva să aducă şi pe alţii cu ei? Ţii minte cum, data trecută, Briggs a adus cu el alţi patru băieţi, şi-au mâncat toate sandvişurile cu marmeladă, de nu i-a mai rămas colonelului Loder nici să guste? Domnule Pennyfeather, şampania nu-i pentru profesori. De fapt, cred că veţi fi prea ocupaţi cu servirea oaspeţilor, ca să puteţi bea ceai înainte ca ei să iasă din cort. Ai face bine să-i spui asta şi căpitanului Grimes. Cât despre domnul Prendergast, sunt sigură că nu-i va trece prin gând să se înfigă.

În faţa pavilionului fuseseră aduse mai multe scaune şi câteva hârdaie cu palmieri şi tufe înflorite.

— Toate aceste lucruri trebuie aranjate, spuse doctorul.

Oaspeţii noştri pot sosi în mai puţin de o oră.

Trecu mai departe şi adăugă:

— Maşinile să iasă de pe alee şi să tragă chiar aici. Va fi im fundal frumos pentru fotografii. Ascultă, Pennyfeather, dacă

vei izbuti, cu tactul dumitale, să-l faci pe fotoreporter să-i acorde un loc mai proeminent automobilului doamnei Beste-Chetwynde – un Hispano Suiza – decât maşinuţei cu care va veni lady Circumference, cred că va fi foarte bine. Toate fleacurile astea au importanţa lor.

— Am impresia că nu s-a făcut nimic pentru marcarea terenului, spuse Paul.

— Nu, nimic, recunoscu doctorul, întorcându-şi pentru prima oară privirile într-acolo. Ei bine, trebuie să te descurci cum vei putea. Doar nu le poţi cere să facă chiar totul.

70

— Mă întreb dacă au sosit gardurile.

— Au fost comandate, spuse doctorul. Sunt sigur de asta.

Philbrick, au sosit gardurile?

— Da, răspunse Philbrick, chicotind.

— De ce râzi, mă rog, când îţi pomenesc de garduri?

— Păi, uitaţi-vă la ele! Sunt chiar în spatele pavilionului pentru ceai.

Paul şi doctorul se duseră să privească şi găsiră un morman de grile, îngrămădite în spatele pavilionului. Fiecare avea câte cinci picioare înălţime şi toate erau vopsite în verde, cu barele aurite.

— Am impresia că au trimis alt soi, spuse doctorul.

— Da.

— În cazul ăsta, trebuie să ne descurcăm cum putem. Ce alte lucruri ne-ar mai trebui?

— Greutăţi, ciocane, darde, o pistă pentru săriturile în lungime, ştachete pentru săriturile în înălţime, garduri joase, crose, prăjini unse, spuse Philbrick pe nerăsuflate.

— Probele acestea au fost disputate data trecută, rosti imperturbabil doctorul. Ce altceva?

— Un teren pe care să se poată alerga, sugeră Paul.

— Păi, au tot parcul la dispoziţie, pe legea mea! Cum ai procedat ieri pentru echipele de alergători?

— Am apreciat distanţa după ochi.

— Atunci, tot aşa va trebui să procedăm şi astăzi. Zău, dragul meu Pennyfeather, nu-ţi şade bine să ne faci greutăţi.

Mă tem că ai început să te descurajezi. Lasă-i să alerge în voie, până la ora ceaiului. Şi ţine minte, adăugă el cu înţelepciune, cu cât e mai lungă, cu atât durează mai mult cursa. Las amănuntele în seama dumitale. Pe mine mă

interesează stilul. Aş fi dorit, de pildă, să avem un pistol pentru start.

— Credeţi că acesta ar fi de folos? îl întrebă Philbrick, scoţând un enorm revolver militar. Dar luaţi seama: e încărcat.

— Exact ceea ce ne trebuie, spuse doctorul. Ai grijă însă să

tragi doar în pământ. Trebuie să evităm cu orice preţ

accidentele. Porţi totdeauna asupra dumitale acest obiect?

71

— Numai când am diamantele la mine, răspunse Philbrick.

— Sper că nu prea des. Dumnezeule! Cine-s oamenii ăştia ciudaţi?

Zece inşi cu mutre înfiorătoare se apropiau dinspre alee.

Aveau frunţile înguste, ochii vicleni şi braţele scălâmbe.

Înaintau împreună de-a valma, cu paşi de lup, privind pe furiş, ca şi cum tot timpul s-ar fi temut de vreo capcană; gurile lor, care atârnau moi deasupra unor bărbii prăbuşite, erau pline de bale. Fiecare ţinea strâns sub braţu-i de maimuţă câte o legătură cu formă ciudată, de nedescris.

Zărindu-l pe doctor, se opriră şi se traseră înapoi, cei mai din fund uitându-se cruciş peste umerii celorlalţi.

— Ia te uită! exclamă Philbrick. Nebunii dracului! Iată în cine-o să trag!

— Refuz să-mi cred ochilor, spuse doctorul. Aceste creaturi nici nu există!

După ce-şi dădură cu coatele şi se foiră ce se foiră, un individ mai în vârstă ieşi din grup. Avea o barbă neagră, aspră şi purta pe umerii lui scălâmbi o cunună druidică de boabe de vâsc făcute din aramă.

— Păi, ăsta-i prietenul meu, şeful de gară! exclamă

Philbrick.

— Domnul să vă binecuvânteze şi să vă aibă în pază, rosti şeful de gară pe nerăsuflate, noi suntem fanfara cea fără

pereche din Ţara Galilor!

— Aha! făcu doctorul. Înţeleg! E straşnic! Fiţi buni şi intraţi în cortul dumneavoastră, în cortul cel mic de colo.

— Nu doriţi să ne vedeţi defilând? întrebă şeful de gară.