— Veţi fi binevenit. Aşadar, a izbucnit războiul. Toby a căpătat Victoria Cross la Dardanele şi a devenit un om respectabil. Acum e deputat în Parlament – maiorul Cruttwell, M.P., deputat conservator al unui târguşor păduchios de pe litoralul sudic. Localul era condus de nevastă-mea. Nu v-am spus că eram însurat? Când ne-am luat, era destul de drăguţă, dar după aia s-a cam îngrăşat.

Femeile care lucrează în localuri se cam îngraşă. După

război, afacerile n-au mers prea grozav, iar mai pe urmă

nevastă-mea a dat ortul popii. Nu cred c-am suferit prea tare, fiindcă se îngrăşase, de! Dar după un timp, după ce zarva înmormântării s-a potolit şi lucrurile au reintrat pe făgaşul lor normal, am început să fiu cam nervos – ştiţi cum se-ntâmplă. Am început să citesc ziarele. Pe vremuri, nevastă-mea obişnuia să-mi citească din ziare ce-i plăcea ei, şi uneori o ascultam, dar alteori ba. Oricum, nu lucrurile care-i plăceau ei mă interesau pe mine. Pe nevastă-mea n-o interesau niciodată faptele diverse, afară de crime. Eu, însă, m-am apucat să citesc ştirile de la rubrica judiciară şi să mă

duc la cinematograf ori de câte ori îmi trimiteau un film cu gangsteri. Pe chestia asta, nici nu prea mai dormeam ca lumea, şi rămâneam treaz gândindu-mă la vremurile de altădată. Aş fi putut desigur să mă recăsătoresc: cu situaţia mea, m-aş fi putut însura cu orice fată mi-ar fi plăcut. Dar nu asta voiam eu.

Într-o sâmbătă noapte am intrat în bar – cum fac de obicei, să fumez un trabuc şi să ofer un rând de băuturi. Îmi prinde bine. Vara port butonieră precum şi un inel cu diamant. Ei bine, mă aflam în bar când, pe cine credeţi că văd într-un colţ? Chiar pe Jimmy Drage – un tip pe care-l cunoscusem pe 63

vremea când lucram cu Toby Cruttwell. N-am văzut în viaţa mea om cu mutră mai descurajată. „Hello, Jimmy!” îi spun.

„Nu ne mai vedem la fel de des ca pe vremuri. Cum o duci?”

I-am vorbit prieteneşte, dar cu oarecare rezervă, pentru că nu ştiam ce cloceşte Jimmy. „Destul de prost – mi-a răspuns.

Tocmai mi-a ieşit pe dos o afacere.” „Ce fel de afacere?” îl întreb eu. „Un rapt, adică răpire de copii. Uite cum a fost, zice. Îl cunoşti pe un anume lord Utterridge?” „Tipul cu ceasornicele alea electrice oare dau alarma contra hoţilor?

Casa Utteridge, din Belgrave Square?” îl întreb eu. „Chiar ticălosul ăla. Ei bine, are şi-un fecior, un puşti scârbos, de vreo doisprezece ani, trimis pentru prima oară la un colegiu.

Eu pusesem ochii pe el de mult, fiincă era singurul fecior al unui tată atât de bogat. De-aia, când am terminat o treabă

pe care-o aveam mai de mult, m-am apucat de astălaltă.

Totul a mers strună!” mi-a spus Jimmy. Chiar după colţul din spatele scuarului Belgrave era un garaj, unde puştiul obişnuia să se ducă în fiecare dimineaţă să-i vadă pe alţii meşterind la maşini. Era nebun după maşini. Într-o zi Jimmy vine cu motocicleta lui cu ataş şi cere niţică benzină.

„Motocicleta asta nu-i bună” spune puştiul, privindu-l obraznic. „Nu-i bună? întreabă Jimmy. Păi, n-aş vinde-o nici pentru o sută de lire. Motocicleta asta a câştigat Marele Premiu la Boulogne!” „Aiurea! zice puştiul. Nu face nici treizeci pe oră, la vale!” „Vii să-ţi arăt? îl întrebă Jimmy. Pun pariu că face optzeci pe oră, pe şosea.” S-au urcat amândoi pe motocicletă şi s-au dus, până-au ajuns într-un loc pe care Jimmy îl cunoştea bine. Acolo, l-a pus la popreală pe băiat şi i-a trimis o scrisoare lui tat-su. Băiatul era fericit: s-a apucat să-i demonteze motorul. Motocicleta n-a mai fost niciodată la fel ca înainte, mi-a spus Jimmy. Lasă, că nici înainte nu fusese cine ştie ce de capul ei. Totul a mers strună, aşadar, până când Jimmy a primit răspuns de la lordul Utteridge. Mă

credeţi sau nu, tatăl ăla denaturat, care are destule vapoare şi mine de cărbuni ca să poată cumpăra toată Banca Angliei, n-a vrut să plătească nicio leţcaie. I-a scris lui Jimmy că-i este profund îndatorat pentru osteneala pe care şi-a dat-o, că

i se împlinise dorinţa cea mai fierbinte, şi că singura piedică

64

în calea fericirii lui depline era înlăturată, dar că, întrucât răpirea nu fusese făcută la cererea lui, nu se simţea obligat să plătească vreun ban, şi rămâne al său sincer, Utteridge.

A fost o lovitură grea pentru Jimmy. I-a mai scris o dată

sau de două ori bătrânului, dar n-a primit niciun răspuns, aşa că Jimmy l-a lăsat pe băiat să plece, după ce acesta îi umpluse odaia cu piesele motocicletei demontate. „Ai încercat să-i smulgi dinţii din gură şi să-i trimiţi tatălui?” l-am întrebat eu. „Nu, n-am încercat” mi-a spus Jimmy. „Dar l-ai pus pe băiat să-i scrie o misivă patetică, cerându-i să-i redea libertatea?” „Nu, zice Jimmy, nici asta n-am făcut.” „Dar i-ai tăiat un deget şi l-ai vârât în cutia de scrisori a tatălui?”

„Nu.” „Atunci, omule nici nu meriţi să reuşeşti, pentru că n-ai habar de meserie.” „A! zice el. Termină odată! Îţi vine uşor să vorbeşti. Tu nu mai lucrezi de zece ani încoace. Nu ştii care-i situaţia în ziua de azi.” Vorbele astea m-au cam pus pe gânduri. Precum v-am mai spus, devenisem nervos nefăcând nimic altceva toată ziulica decât să mă învârtesc prin cârciumă. „Uite, îi spun, fac prinsoare cu tine că pot rezolva o treabă ca asta în orice zi, cu orice puşti pe care mi l-ai alege tu.” „În regulă!” zice Jimmy. Şi deschide un ziar. „Îl alegem pe ăl dintâi barosan cu un singur fiu”, zice. „Bine”, zic eu. Prima poză peste care-am dat o arăta pe lady Circumference cu singurul ei fecior, lordul Tangent, la cursele de cai din Warwick. „Uite-ţi omul”, îmi spune Jimmy. Şi tocmai de-aceea mă aflu aici.

— Bine, dar de ce mi-ai spus povestea asta îngrozitoare?!

exclamă Paul. Va trebui să informez poliţia. De când sunt n-am mai auzit aşa ceva!

— Liniştiţi-vă, răspunse Philbrick. Povestea s-a terminat.

Jimmy a câştigat prinsoarea. Toate astea s-au petrecut înainte de-a o fi întâlnit pe Dina.

— Dina?

— Domnişoara Diana, adică. Eu îi spun Dina, după un cântec pe care l-am auzit. În clipa când am văzut-o pe fată, am simţit că am pierdut pariul. Mi s-a oprit inima în piept. E

şi un cântec pe chestia asta. Dina ar fi în stare să scoată pe cineva chiar din fundul iadului.

65

— Ţii atât de mult la ea?

— M-aş arunca în foc şi-n apă pentru fata asta. Nu e fericită aici. Nu cred că tatăl ei se poartă bine cu ea. Uneori, am impresia că vrea să se mărite cu mine doar ca să scape de-aici.

— Dumnezeule! aveţi de gând să vă căsătoriţi?

— Ne-am hotărât joia trecută. Dar suntem de mult în vorbă. Nu-i bine ca o fată să stea închisă aşa, fără să vadă

niciodată un bărbat. Ajunsese în aşa hai, încât ar fi fost în stare să se agaţe de gâtul oricui, până-am apărat eu. Nu făcea altceva decât gospodărie, de dimineaţă până seara.

Singura ei plăcere era să facă economii şi să concedieze servitorii. De altfel, mai toţi nici nu aşteaptă să împlinească

luna şi pleacă, într-atât sunt de flămânzi. Fata asta are capul pe umeri, zău aşa. E o femeie de afaceri, taman ce-mi trebuie mie la Lamb. Într-o zi m-a auzit vorbind la telefon cu directorul cinematografului nostru, căruia îi dădeam instrucţiuni. Treaba asta a pus-o pe gânduri şi a făcut-o să

vadă în mine un fel de prinţ deghizat, ca să zic aşa. Ea mi-a propus să ne căsătorim. Eu n-aş fi avut curajul, atâta timp cât aş fi rămas un simplu valet. Cel mult, mă bătea gândul să închiriez un automobil şi să vin într-o bună zi cu inelul meu cu diamant, şi cu-o floare la butonieră, şi să o cer de nevastă. Dar n-a mai fost nevoie. Dragostea-i un lucru minunat.

Philbrick amuţi, vădit emoţionat de acest monolog. Uşa pavilionului se deschise şi domnul Prendergast îşi făcu apariţia.

— Cum se desfăşoară întrecerile sportive? îl întrebă Paul.

— Nu prea bine, răspunse domnul Prendergast. De fapt s-au terminat.

— Gata?

— Da. Niciunul dintre băieţi nu s-a întors din prima cursă.

Au dispărut pur şi simplu după copacii din creştetul dealului. Cred că s-au dus să se schimbe. Nu le-o iau în nume de rău, fireşte. E groaznic de frig. Totuşi, mă uitam cu jale cum dispăreau unul câte unul, şi nu se mai întorceau. E

ca şi cum ai trimite nişte soldaţi într-o bătălie…

66

— Cel mai bun lucru ar fi să ne întoarcem şi noi, să ne schimbăm.

— Da, şi eu cred la fel. Of, ce zi!

Grimes era în sala comună.

— Tocmai m-am întors din vesela metropolă Llandudno, le spuse el. A face cumpărături împreună cu Dingy nu e o ocupaţie demnă de un dascăl. Cum s-au comportat echipele?