Zărindu-l pe doctor, se opriră şi se traseră înapoi, cei mai din fund uitându-se cruciş peste umerii celorlalţi.
— Ia te uită! exclamă Philbrick. Nebunii dracului! Iată în cine-o să trag!
— Refuz să-mi cred ochilor, spuse doctorul. Aceste creaturi nici nu există!
După ce-şi dădură cu coatele şi se foiră ce se foiră, un individ mai în vârstă ieşi din grup. Avea o barbă neagră, aspră şi purta pe umerii lui scălâmbi o cunună druidică de boabe de vâsc făcute din aramă.
— Păi, ăsta-i prietenul meu, şeful de gară! exclamă
Philbrick.
— Domnul să vă binecuvânteze şi să vă aibă în pază, rosti şeful de gară pe nerăsuflate, noi suntem fanfara cea fără
pereche din Ţara Galilor!
— Aha! făcu doctorul. Înţeleg! E straşnic! Fiţi buni şi intraţi în cortul dumneavoastră, în cortul cel mic de colo.
— Nu doriţi să ne vedeţi defilând? întrebă şeful de gară.
Avem un frumos drapel galben care brodat cu mătase fost-a pentru noi.
— A, nu! Poftim în cort!
Şeful de gară se întoarse să se consulte cu colegii săi muzicanţi. Se auziră nişte lătrături şi mârâituri ca în junglă
când răsare luna, apoi şeful ieşi din nou în faţă, cu pas de cioclu.
— Trei lire ne veţi plăti dacă doriţi să cântăm la serbarea dumneavoastră sportivă.
— Da, da, e-n regulă, trei lire. Intraţi în cort!
72
— Nimic nu vom cânta dacă banii mai întâi nu ne veţi da, spuse şeful de gară, cu hotărâre.
— Ce-ar fi să-i trag una peste ceafă? întrebă Philbrick.
— A, nu, nu face te rog una ca asta! N-ai trăit în Ţara Galilor cât am trăit eu…
Şi scoţând din buzunar un portmoneu (la vederea căruia muzicanţii părură să se însufleţească subit, căci se îmbulziră
în juru-i, foindu-se şi sporovăind), doctorul luă din el trei lire şi le dădu şefului de gară:
— Poftim, Davis! Şi-acum, du-ţi oamenii în cort. Să nu cumva să iasă de-acolo până după ceai, înţelegi?
Muzicanţii se depărtară şontâc-şontâc, iar Paul şi doctorul se întoarseră spre castel.
— Caracterul velş e un obiect de studiu interesant, spuse dr. Fagan. M-am gândit adesea să scriu o mică monografie pe această temă, dar m-am temut să nu-mi pierd popularitatea în sat. Ignoranţii pretind că velşii ar fi celţi, ceea ce este fireşte absolut inexact. Ei au o obârşie pur iberică – sunt băştinaşi europeni care au supravieţuit numai în Portugalia şi în Ţara Bascilor. Celţii se încuscresc bucuros cu vecinii lor şi-i asimilează. Din cele mai străvechi timpuri, velşii au fost socotiţi un popor murdar. În felul acesta şi-au păstrat puritatea rasei. Fiii şi fiicele lor se împerechează rareori în afara cercului de rude de sânge. În Ţara Galilor nu a fost nevoie de nicio legislaţie pentru a-i împiedica pe cuceritori să
se împerecheze cu cei învinşi. Spre deosebire de Irlanda, unde căsătoriile mixte erau o chestiune politică, în Ţara Galilor ele erau o chestiune morală. Apropo, sper că n-ai sânge velş în vine!
— Nicio picătură, spuse Paul.
— Eram sigur că n-ai, dar prefer să fiu precaut. Am vorbit odată pe tema asta elevilor dintr-a şasea şi am aflat ulterior că unul dintre ei avea o bunică velşă. Mă tem că i-am jignit groaznic simţămintele, sărăcuţul de el! Bunică-sa venea, pe deasupra, din Pembrokeshire, dar asta-i altă problemă.
Uneori am impresia că aproape toate nenorocirile din istoria Angliei se datorează influenţei velşilor. Gândeşte-te la Edward din Caernarvon, primul prinţ de Wales: a avut o 73
viaţă depravată şi-o moarte ruşinoasă! Gândeşte-te apoi la dinastia Tudorilor şi la destrămarea Bisericii, la Lloyd George şi la mişcarea pentru temperanţă, la curentul nonconformist care merge mână-n mână cu viciul cel mai pustiitor. Crezi, poate, că exagerez? Am, recunosc, o anumită înclinaţie retorică.
— Nu, defel! protestă Paul.
— Velşii, urmă doctorul, sunt singurul popor din lume care n-a produs nicio artă grafică sau plastică, nicio arhitectură, nicio dramaturgie. Se mulţumesc să cânte, adăugă el cu dispreţ, să cânte şi să sufle în instrumente de argint. Sunt nişte oameni falşi, pentru că nu pot deosebi adevărul de minciună, şi depravaţi pentru că nu-şi pot da seama de urmările indulgenţei lor. Să examinăm derivaţiile etimologice ale limbii velşe…
Ajuns aici, fu întrerupt de un băieţaş care alerg-a pe alee spre ei:
— Domnule, vă rog, spuse el gâfâind, domnul şi doamna Circumference au sosit. Sunt în bibliotecă împreună cu domnişoara Florence. Ea m-a rugat să vă anunţ.
— Întrecerile sportive vor începe peste zece minute, spuse doctorul. Dă fuga şi spune-le celorlalţi băieţi să se schimbe şi să se ducă de îndată pe teren… Să continuăm discuţia noastră despre velşi. E o chestiune la care am meditat destul de temeinic, şi văd că eşti sincer interesat. Vino cu mine, să-i vedem pe domnul şi doamna Circumference.
Flossie se întreţinea cu aceştia în bibliotecă.
— Da, le spunea ea, nu-i aşa că-i o culoare superbă? Mie îmi plac culorile strălucitoare. Diana mi-a lucrat-o –
croşetează grozav, dar, fireşte, eu îmi aleg culoarea, pentru că, ştiţi, Diana preferă griurile şi brunurile spălăcite. Ceva mohorât, adică. A, uite-l şi pe tata! Lady Circumference tocmai spunea cât de mult îi place rochia mea, pe care tu o considerai vulgară – ca să vezi!
O femeie mai în vârstă şi cam corpolentă, îmbrăcată întrun taior de tweed şi cu o pălărie tiroleză elegantă, înaintă
spre doctor şi-i spuse cu voce adâncă, de bas:
