Nimeni nu regretă că nu doreşte să devină geometru. Nimeni nu regretă lipsa regretelor, căci aşa ceva ar fi absurd. Grâul trebuie să creeze semnificaţia pământului, care va deveni astfel pământ acoperit cu grâu. De asemenea, nu ceri griului să dorească a deveni conştiinţă şi lumină a ochilor. Căci el nu concepe nici lumina ochilor, nici conştiinţa. El este grâu, pur şi simplu. Omul este cel care trebuie să se hrănească şi să transforme în fervoare şi rugă de seară pâinea de grâu. Deci nu-l întreba pe plugar dacă doreşte, prin sudoarea lui, să devină poem, geometrie sau arhitectură, căci plugarul nu le concepe. S-ar folosi de munca lui pentru a-şi îmbunătăţi căruţa, fiindcă este plugar şi nimic altceva.
Am refuzat să fiu de partea pietrelor împotriva templului, de partea pământului împotriva arborelui, de partea căruţei plugarului împotriva cunoaşterii. Respect orice creaţie, deşi ea se întemeiază în aparenţă pe nedreptate, căci negi piatra pentru a clădi templul. Şi totuşi, o dată ce creaţia s-a împlinit, nu voi spune, oare, despre templu că este semnificaţie a pietrei şi dreptate făcută? Nu voi spune, oare, despre arbore că este ascensiune a pământului? Nu voi spune, oare, despre geometru că-l înnobilează pe plugar, care este om, deşi el nu o ştie?
Nu întemeiez respectul faţă de oameni pe împărţirea zadarnică a proviziilor zadarnice, într-o egalitate duşmănoasă. Soldatul şi căpitanul sunt egali în faţa impe402 râului. Şi voi spune că sculptorii răi sunt egali sculptorului bun în faţa capodoperei pe care a creat-o, căci ei au fost pământ fertil pentru ascensiunea sa. Au fost condiţie a vocaţiei sale. Voi spune că plugarul sau păstorul sunt egali sculptorului bun în faţa capodoperei sale, căci ei au fost condiţie a creaţiei.
Şi, totuşi, te nelinişteşte că-l jefuiesc pe acest plugar, care nu primeşte nimic în schimb. Şi visezi un imperiu în care tăietorii de piatră, hamalii şi salahorii să se poată îmbăta de poezie, de geometrie şi de sculptură, şi să-şi impună în mod liber un surplus de muncă pentru aţi hrăni poeţii, geometrii şi sculptorii.
Însă făcând aceasta, confunzi mijlocul cu scopul, căci, desigur, eu mă gândesc la ascensiunea plugarului meu. Ar fi, într-adevăr, frumos acela care s-ar îmbăta de geometrie. Dar miop şi neputând să vezi mai departe de vârful nasului, tu vrei să-ţi rezolvi problema în ciclul unei vieţi de om şi pretinzi să nu întreprinzi nimic care să treacă peste indivizi sau generaţii. Şi astfel te amăgeşti singur.
Căci îi cânţi pe aceia care au murit luptând cu marea la bordul unor corăbii fragile, deschizând fiilor lor imperiul Insulelor. Îi cânţi pe aceia care au murit pentru invenţiile lor, fără a trage folos din de, pentru ca alţii să le ducă la bun sfârşit. Îi cânţi pe soldaţii sacrificaţi pe ziduri, care din sângele vărsat n-au cules nimic pentru ei. Îl cânţi chiar şi pe acela care plantează un cedru, deşi e bătrân şi nu speră să se bucure de umbra acestuia.
Există alţi plugari şi alţi păstori pe care poemul îi va răsplăti mai târziu. Căci poemul îşi răspândeşte puterea încet, iar umbra arborelui îl va adăposti pe fiul tău. Este bine ca sacrificiul să fie răsplătit cât mai curând, însă nu vreau, totuşi, ca el să înceteze prea repede de a fi necesar. Căci este condiţie, semn şi drum al ascensiunii. Timp de trei ani bat cuie şi rindeluiesc scândurile corăbiei mele. Nu sunt răsplătit nici de mirosul scândurilor, nici de zgomotul cuielor. Sărbătoarea va veni mai târziu. Există corăbii greu de clădit. Dacă nu mai trebuie să ceri sacrificii înseamnă că eşti satisfăcut de corăbiile gata făcute, de cunoştinţele acumulate, de arborii plantaţi, de sculpturile perfecte, şi îţi închipui că a venit ora în care trebuie să te instalezi, pentru a te bucura de provizii, în bunurile făurite de alţii.
În acea clipă, mă voi urca pe turnul cel mai înalt pentru a scruta orizontul. Căci ora sosirii barbarilor este aproape.
Ţi-am spus: nu există provizie strânsă. Nu există decât direcţie, ascensiune şi luptă pentru ceva. Plugarii se vor alătura geometrilor – pentru a primi plăcerea în schimbul sudorilor – atunci când geometrii vor înceta de a mai crea. Dacă mergi în acelaşi pas în urma prietenului tău, trebuie, dacă el are un avans faţă de tine şi vrea să i te alături, să se oprească din mers. Ţi-am mai spus: vei afla egalitatea atunci când mersul va deveni inutil şi doar în clipa morţii proviziile îţi vor fi de folos, atunci când Domnul te cheamă la el.
Mi s-a părut drept să nu împart comoara.
Căci nu există decât o singură dreptate: voi salva în primul rând ceea ce te face să-i aparţii. Dreptate pentru zei? Dreptate pentru oameni? Dar zeul îţi aparţine, iar eu te voi salva dacă este posibil şi dacă, salvându-te, el va creşte în măreţie. Dar nu te voi salva împotriva divinităţilor tale, căci tu eşti al lor.
Voi salva copilul, dacă este necesar, împotriva mamei, deşi la început el i-a aparţinut. Acum însă ea îi aparţine. Şi voi salva strălucirea imperiului împotriva plugarului şi grâul împotriva pământului. Voi salva perla neagră căreia îi aparţii, chiar dacă nu tu eşti acela care o va scoate din adâncul mării, căci ea împodobeşte pentru tine întreaga imensitate a mării, împotriva ridicolului fragment de perlă care ar fi al tău fără a te îmbogăţi deloc. Voi salva înţelesul iubirii pentru ca tu să-i poţi aparţine, împotriva iubirii care ţi-ar aparţine ca o achiziţie sau ca un drept, căci atunci tu nu ai câştiga prin ea iubirea.
Voi salva izvorul la care-ţi potoleşti setea, chiar împotriva setei tale, căci altfel veî muri atât în spiritul, cât şi în carnea ta.
Puţin îmi pasă dacă vorbele îşi opun înţelesul, iar eu par aţi acorda iubirea refuzându-ţi-o, a te obliga să trăieşti impunându-ţi moartea, căci contrariile sunt invenţie a limbajului, care încâlceşte ceea ce pretinde a surprinde (Şi începe era marii nedreptăţi, în care ceri omului să se pronunţe pentru sau împotrivă, sub ame404 ninţarea morţii).
Deci mi s-a părut drept să nu răsplătesc comoara risipind-o, pentru a da fiecăruia ceea ce-i luaserăm prin jaf, curtezanei-bijuteria, păstorului-capra, plugarului-snopul de grâu şi avarului-moneda de aur, ci de a răsplăti spiritul prin ceea ce am răpit cărnii. Acelaşi lucru îl faci atunci când te foloseşti de muşchii tăi pentru a şlefui piatra, iar apoi, o dată victoria câştigată, îţi freci mâinile una de cealaltă, pentru a te elibera de praful ce s-a adunat pe de, te dai un pas înapoi, apropiind puţin pleoapele pentru a vedea mai bine, îţi apleci puţin capul într-o parte, iar apoi primeşti surâsul divinităţii ca pe o flacără.
Aş fi putut, desigur, să colorez cu o lumină oarecare răsplata. Căci altceva este a poseda o bijuterie oarecare, un animal, un snop de grâu, o monedă de aur, în care nu afli nici o plăcere, şi a le primi ca o concluzie a unei zile de sărbătoare sau culme a unui ceremonial, căci aceste umile daruri au culoarea unui cadou al regelui sau al iubirii. L-am cunoscut pe acel proprietar al unor nesfârşite câmpuri de trandafiri, care ar fi preferat să-i fie răpite toate decât să piardă un singur trandafir ofilit, cusut într-un umil săculeţ de pânză, pe care-l purta aproape de inima lui. Dar unul sau altul dintre supuşii mei ar fi putut să se înşele şi să creadă, în prostia sa, că-şi află bucuria în grâne, aur sau un trandafir ofilit prins într-un săculeţ de pânză. Doream să-i învăţ. Aş fi putut, desigur, să-mi transform comoara în recompensă. Pe generalul învingător îl înnobilezi în faţa imperiului, sau pe acela care a inventat o floare nouă, sau un remediu, sau o corabie. Dar acesta ar fi fost un târg care s-ar fi justificat prin el însuşi, logic şi echitabil, desigur, satisfăcător pentru raţiunea ta, dar cu putere nulă asupra inimii. Atunci când îţi plătesc salariul, o dată pe lună, ţi se pare, oare, că el străluceşte asupra ta? Mi s-a părut, deci, că am puţin de aşteptat din partea reparării unei nedreptăţi, a glorificării unui devotament, a omagiului datorat geniului. Priveşti şi spui: „Este bine”. Totul e în ordine şi te întorci acasă pentru a te apuca de altceva. Şi nimeni nu-şi primeşte partea de lumină, căci este în firea lucrurilor să repari o nedreptate, să cinsteşti devotamentul şi să omagiezi geniul. Iar dacă soţia ta te întreabă, atunci când deschizi uşa: „Ce se mai întâmplă nou în 405 oraş?”, vei răspunde că nu-i nimic demn de povestit. Căci nu te mai gândeşti să spui că oamenii şi casele lor sunt luminaţi de soare sau că fluviul curge înspre mare.
Am respins, deci, propunerea ministrului justiţiei care-mi cerea cu încăpăţânare să cinstesc şi să răsplătesc virtutea, fiindcă, pe de o parte, distrugi ceea ce pretinzi a cinsti tocmai prin faptul că cinsteşti, iar, pe de altă parte, îl bănuiam că se interesează de virtute aşa cum s-ar fi interesat de un ambalaj pentru fructe delicate, nu pentru că ar fi fost exagerat de depravat, ci pentru că era depravat cu delicateţe, gustând în primul rând calitatea.
„Virtutea, i-am răspuns, o pedepsesc*4.
Şi fiindcă părea perplex: „Ţi-am vorbit de căpitanii mei în deşert. Îi răsplătesc pentru sacrificiul lor în mijlocul nisipurilor, dacă o fac din dragoste pe care o simt pentru aceste nisipuri. Făcându-i prizonierii mizeriilor, aceasta devine somptuoasă.
Virtuoasele tale, dacă iubesc coroana de carton poleit cu aur, uralele admiratorilor şi averea pe care o primesc ca răsplată, nu vor mai afla loc în de pentru virtute. Fetele din cartierul rezervat îţi cer un preţ mai puţin ridicat pentru un dar mai puţin zgârcit44.
Am respins şi propunerile arhitecţilor. „Vezi, mi-au spus ei, poţi să transformi această comoară sterilă într-un templu unic, care ar face gloria imperiului tău, şi înspre care, de-a lungul secolelor, vor osteni mergând caravanele de pelerini44.
Desigur, urăsc banalul, care nu-ţi aduce nimic. Şi respect nesfârşitul şi liniştea făcute dar oamenilor. Mai utilă decât posesia unui hambar în plus îmi pare a fi posesia stelelor cerului, şi ale mării – deşi nu ai şti să-mi spui de ce şi cum îţi înalţă inima. Dar din cartierul de mizerie în care mori înăbuşit le doreşti. De sunt chemare către o migraţie minunată. Are puţină importanţă dacă ea este cu neputinţă. Regretul iubirii este iubire. Şi iată că eşti salvat deja în clipa în care încerci să fugi înspre iubire.
Şi, totuşi, nu credeam în acţiune. Nu cumperi bucuria, nici sănătatea, nici dragostea adevărată. Nu cumperi stelele. Nu cumperi un templu. Cred în templul care te 400 jefuieşte. Cred în templele care se înalţă smulgând su doarea oamenilor. De îşi trimit în depărtare apostolii, iar aceştia te vor dijmui în numele divinităţii. Cred în templul regelui crud care-şi întemeiază orgoliul în piatră. Aduce toţi bărbaţii imperiului său înspre şantier. Iar vătafii înarmaţi cu bice vor forma din ei convoaiele de pietre. Cred în templul care te exploatează şi te devorează. Şi, în schimb, te converteşte. Căci numai acel templu te răsplăteşte pentru truda ta. Cel care a cărat pietrele regelui crud primeşte, la rândul său, dreptul la orgoliu. Îl vezi încrucişându-şi braţele în faţa etravei cu care corabia de argint începe să ameninţe nisipurile în liniştea secolelor ce vor veni. Măreţia sa îi este destinată, ca şi celorlalţi, căci un zeu, o dată creat, se dăruieşte tuturor fără a se împărţi. Cred în templul născut din entuziasmul victoriei. Şlefuieşti o corabie pentru eternitate. Şi toţi vor cânta înălţând templul, şi templul va cânta, la rândul lui.
Cred în iubirea care se transformă în templu. Cred în orgoliul care se transformă în templu. Şi aş crede, dacă ai şti să le clădeşti, în templele născute din mânie. Căci atunci văd arborele înfigându-şi rădăcinile în iubire, sau în orgoliu, sau în beţia victoriei, sau în mânie. Îţi smulge vlagă pentru a se hrăni. Dar iată că oferi ambiţiei rădăcinilor lui o hrubă mizerabilă, fie şi plină de aur. Ea nu vă putea hrăni decât un depozit de mărfuri. Un secol de vânturi, de ploi şi de nisipuri o va nărui.
Şi fiindcă ai dispreţuit gândul că o comoară poate fi îmbogăţire, că poate fi răsplată, că se poate transforma în corabie de piatră, fiindcă nu ai fost mulţumit să cauţi o imagine luminoasă care să înfrumuseţeze inima oamenilor, m-am îndepărtat de tine pentru a reflecta în linişte.
„El nu este, mă gândeam, decât îngrăşământ pentru un pământ sterp. Greşesc încercând să-i dau o altă semnificaţie44.
CXCIX.
L-AM RUGAT, DECI, PE DOMNUL SA MA lumineze, iar el, în bunătatea lui, m-a făcut să-mi amintesc de caravanele ce se îndreptau spre oraşul sfânt, deşi nu am înţeles de la început în ce fel amintirea unui 407 convoi de cămile în arşiţa soarelui mi-ar fi putut lămuri contradicţiile.
Te-am văzut, poporul meu, pregătindu-ţi, la ordinul meu, pelerinajul. Am gustat întotdeauna ca pe o miere nemaiîntâlnită fervoarea celei din urmă seri. Căci expediţia pe care o pregăteşti este asemenea unei corăbii pe care o spoieşti cu smoală după ce construcţia s-a încheiat, şi care, având acelaşi înţeles ca şi sculptura sau templul, care macină uneltele şi te stimulează în invenţiile tale, calculele tale şi puterea braţului tău, capătă acum înţelesul călătoriei, căci o înveşmântezi pentru a putea primi vântul. Acelaşi lucru despre fiica ta, pe care ai hrănit-o şi ai învăţat-o, dar vin zorii zilei în care soţul o aşteaptă şi, în acea dimineaţă, nepărându-ţi îndeajuns de frumoasă, te ruinezi pentru a o împodobi cu stofe scumpe şi brăţări de aur, căci în acel moment tu lansezi, de asemenea, o corabie în largul mării.
După ce ai terminat de a aduna proviziile, de a fereca lăzile, de a lega sacii, treci cu un aer regal printre animale, mângâindu-l pe unul, împingându-l pe celălalt, ajutându-te de genunchi pentru a mai strânge puţin o curea de piele, şi mândrindu-te, o dată urcată încărcătura pe spatele cămilei, de a nu o vedea alunecând nici la dreapta, nici la stânga, ştiind că animalele, deşi o vor clătina poticnindu-se printre pietre şi îngenunchind la popasuri, o vor ţine totuşi suspendată într-un echilibru elastic, asemenea portocalului care se clatină în vânt fără a ameninţa încărcătura sa de portocale.
Îţi savurez căldura, poporul meu, atunci când îţi pregăteşti crisalida celor patruzeci de zile de mers prin deşert şi, fiindcă nu am ţinut niciodată seamă de zarva cuvintelor, nu m-am înşelat niciodată asupra ta. Căci, plimbându-mă în serile de dinaintea plecărilor, în tăcerea iubirii mele, printre zgomotele animalelor şi discuţiile vii despre drumul ce ar trebui urmat, sau despre călăuzele ce ar trebui alese, sau despre rolul ce revenea fiecăruia, nu eram uimit auzindu-vă, nu lăudând călătoria, ci, dimpotrivă, descriind în culori întunecate suferinţele expediţiei ce avusese loc cu un an în urmă, fântânile secate, vânturile nimicitoare, muşcătura şerpilor surprinşi în nisipuri asemenea unor nervi invizibili, capcanele întinse de hoţi, boala şi moartea, ştiind că nu era vorba în toate acestea decât despre pudoarea iubirii.
Căci este bine. Să nu dai de înţeles că divinităţile tale te exaltă, glorificând înainte de toate cupolele aurite ale oraşului sfânt, căci zeul tău nu este dar primit de-a gata, nici provizie păstrată pentru tine în vreo parte a lumii, ci sărbătoare şi încoronare a ceremonialului suferinţelor tale.
Ei erau preocupaţi, deci, în primul rând de elementele înălţării lor, asemenea constructorilor de corăbii, căci dacă aceştia îmi vor vorbi prea devreme despre pânze, despre vânt şi despre mare, nu voi avea încredere în ei, temându-mă că neglijează scândurile şi cuiele, aşa cum un tată s-ar ruga prea devreme ca fiica sa să fie frumoasă. Îmi plac cântecele făuritorilor de cuie şi ale tăietorilor de scânduri, căci ei glorifică nu provizia strânsă, care e goală de înţeles, ci ascensiunea înspre corabie. Şi, o dată corabia clădită şi primind înţelesul călătoriei în larg, vreau să-i aud pe marinarii mei cântând, nu în primul rând minunile insulelor, ci primejdiile asediului mării, căci atunci voi întrezări victoria lor.
Desluşesc ei înşişi, în suferinţa lor, drumul, vehiculul şi convoiul. Şi ai fi miop şi credul să te nelinişteşti de vaietele, oa şi de blestemele cu care-şi mângâie inimile şi să le trimiţi cântăreţii tăi care, cu vorbe dulci, vor nega primejdiile setei şi le vor lăuda frumuseţea apusurilor de soare în largul deşertului. Nu sunt atras de fericirea lipsită de formă. Dar voi fi’ mereu călăuzit de revelaţia iubirii.
Deci caravana se pune în mers. Şi, din acea clipă, încep cugetarea tainică, şi liniştea, şi noaptea oarbă a crisalidei, şi dezgustul, şi îndoiala, şi suferinţa, căci orice împlinire este dureroasă. Nu trebuie să te înflăcărezi, ci să rămâi credincios fără a înţelege, căci cel care erai ieri va muri şi nu mai e nimic de aşteptat de la tine.
Nu vei mai fi decât elan de regrete pentru răcoarea casei tale şi ceainicul de argint din care îţi bei ceaiul, alături de ea, înaintea clipei de dragoste. Îţi va fi dureroasă până şi amintirea ramurii care se clătina sub fereastră sau a strigătului cocoşului în curte. Vei spune: „Aparţineam casei mele!”, căci’ acum nu mai aparţii nici unui loc. Îţi va reveni în minte misterul animalului pe care-l trezeai în zori, căci ştii câte ceva despre calul sau dinele tău, fiindcă îţi răspund. Dar nu ştii, căci el este parcă zidit în sine, dacă îndrăgeşte sau nu păşunea, staulul sau pe tine însuţi. Şi simţi nevoia, în profunzimea singurătăţii tale, să-i treci încă o dată braţul în jurul gâtului, sau să-i mângâi ochii, pentru a-l încânta, poate, astfel, în întunericul nopţii sale. Şi, desigur, în ziua în care vei întâlni fântâna secată, care nu-ţi stoarce decât un noroi murdar, susurul fântânii pe care ai lăsat-o acasă îţi răneşte inima.
Astfel se închide asupra ta crisalida deşertului, căci încă din a treia zi paşii încep să ţi se înfunde în bitumul întinderii. Cel care-ţi rezistă te exaltă, iar loviturile unui luptător cheamă loviturile celuilalt. Dar deşertul primeşte paşii tăi unul după celălalt, asemenea unei audienţe nesfârşite care ţi-ar înghiţi cuvintele şi te-ar conduce la tăcere. Te istoveşti mergând de cum apar zorile, iar întinderea de calcar care marchează orizontul la stânga ta nu s-a schimbat cu nimic la venirea serii. Te macini asemenea muntelui pe care copilul vrea să-l mute din loc, folosindu-se de o lopăţică. Dar muntelui nu-i pasă de truda ta. Eşti ca şi pierdut într-o libertate fără margini, şi fervoarea ta se pierde. Şi astfel, poporul meu, în timpul acestor călătorii, te-am hrănit de fiecare dată cu cremene şi te-am adăpat cu mărăcini. Te-am îngheţat cu frigul nopţilor. Te-am supus unor furtuni de vânt atât de fierbinţi, încât trebuia să te ghemuieşti la pământ, cu capul ascuns în haine, cu gura plină de nisip, în timp ce vlaga ţi se scurgea sub razele fierbinţi ale soarelui. Şi experienţa m-a învăţat că orice cuvânt de consolare era inutil.
„Va veni, îţi spuneam, o noapte asemenea unui adânc de mare. Nisipul depus va dormi în valuri nemişcate. Vei păşi, în limpezimea aerului, pe un pământ elastic şi tare…”. Dar vorbindu-ţi, simţeam pe buze gustul minciunii, căci îţi ceream să te transformi, printr-o născocire, în altul decât tine însuţi. Şi, în liniştea iubirii mele, nu mă simţeam revoltat de ocările tale: „Se poate, stăpâne, ca tu să ai dreptate! Mâine, poate, Domnul îi va transforma pe supravieţuitori în mulţime fericită. Dar ce ne pasă de aceşti străini? Noi nu suntem în acest moment decât un pumn de scorpioni prinşi în capcana unui cerc de foc!”.
Şi aşa trebuiau să fie, Doamne, pentru gloria ta.
Sau, străpungând cerul asemenea unei lovituri de sabie, se trezea în cruzimea sa nocturnă vântul de nord. Pământul gol se elibera de căldură, iar oamenii dârdâiau, ca ţintuiţi de stele. Ce puteam să le spun?
