— Vei auzi, mi-a spus, murmurul vocilor lor sub corturi şi acuzaţiile lor de cruzime. Îi voi face însă să-şi înghită tentativele de rebeliune: eu făuresc omul.
Ghiceam totuşi bunătatea tatălui meu:
— Vreau ca ei să iubească apele vii ale fântânilor. Şi întinderea netedă a lanurilor verzi de orz. Vreau să se bucure de reîntoarcerea anotimpurilor. Vreau să se hrănească, aidoma fructelor care se coc, din tăcere şi răbdare. Vreau să-şi plângă şi să-şi onoreze morţii, fiindcă moştenirea trece încet de la o generaţie la cealaltă şi nu vreau să-şi piardă bogăţiile pe drum. Vreau să se asemene ramurii de măslin ce aşteaptă în linişte. Atunci va începe să se simtă în ei harul divin, ca o adiere asupra copacului. Acesta îi poartă din zori până în noapte, din vară până în iarnă, de la grânele care cresc până la recoltele ce se adună, de la tinereţe la bătrâneţe, iar apoi de la bătrâneţe la copiii nounăscuţi. Ca şi despre copac, nu afli nimic despre om, cercetându-l în aspectele lui diferite de-a lungul vieţii. Copacul nu e sămânţă, apoi tulpină, apoi trunchi flexibil, apoi lemn mort. Nu trebuie să-l împărţi pentru a-l cunoaşte. Copacul este acea putere care se uneşte încet cu cerul. Ca şi tine, copilul meu. Domnul îţi dă viaţă, te face să creşti, te umple de dorinţe, de regrete, de bucurii şi suferinţe, de mânie şi îndurare. Apoi te ia din nou la el. Totuşi, tu nu eşti nici acest şcolar, nici acest soţ, nici acest copil, nici acest bătrân. Eşti cel ce se desăvârşeşte. Şi dacă te vei descoperi asemenea unei ramuri unduitoare, prinsă temeinic în trunchiul măslinului, vei gusta eternitatea în mişcările tale. Şi totul în jurul tău va deveni veşnic. Veşnică fântâna care cântă şi care a potolit setea părinţilor tăi, veşnică lumina ochilor când îţi va surâde fata pe care o iubeşti, veşnică răcoarea nopţilor. Timpul nu mai e o clepsidră ce-şi scurge nisipul, ci un secerător ce-şi leagă snopul.
Îl.
ASTFEL, DIN VÂRFUL TURNULUI CEL MAI ÎNALT al cetăţii, am descoperit că nici suferinţa, nici moartea, nici chiar doliul nu sunt de plâns. Căci cel dispărut, dacă memoria sa este venerată, e mai prezent şi mai puternic decât cel viu. Am înţeles teama oamenilor şi i-am plâns.
M-am hotărât să-i vindec.
Mi-e milă de singuraticul ce se trezeşte în miezul nopţii patriarhale, crezându-se adăpostit sub stelele domnului, simţind dintr-odată nesiguranţa călătoriei.
Am interzis interogatoriul, ştiind că nu există răspuns care să liniştească. Ceea ce caută în primul rând anchetatorul este abisul.
Condamn neliniştea care împinge hoţii la furt, fiindcă am învăţat să citesc în sufletul lor şi ştiu că nu-i salvez, scăpându-i de mizerie. Căci ei se înşală crezând că râvnesc aurul altuia. Aurul străluceşte ca o stea. Această dragoste, care se ignoră ie ea însăşi, nu se adresează decât unei lumini pe care nu o vor dobândi niciodată. Ei merg din sclipire în sclipire, furând lucruri inutile, asemenea nebunului care, pentru a pune stăpânire asupra lunii, ar soarbe apa fântânii în care ea se oglindeşte. Ei aruncă în focul orgiilor cenuşa iluzorie pe care au prădat-o. Îşi reiau apoi veghea nocturnă, livizi ca în preajma unei întâlniri, stând nemişcaţi din teama de a nu înspăimânta, închipuindu-şi că vor găsi ceea ce îi va îmbogăţi cândva.
Hoţul, dacă-l eliberez, va rămâne credincios cultului său, iar gardienii mei, strivind ramurile, îl vor surprinde chiar mâine în grădina altuia, plin de bătăile inimii sale şi crezând că în acea noapte norocul îl va ajunge.
Desigur, la început îi copleşesc cu dragostea mea, ştiind că au mai multă fervoare decât cei virtuoşi în dughenele lor. Eu însă sunt constructor de cetăţi. Am hotărât să aşez aici temeliile citadelei mele. Am oprit caravana în mers, atunci când nu era decât o sămânţă în suflarea vântului. Vântul poartă ca pe un parfum sămânţa de cedru. Eu rezist vântului şi o îngrop în pământ, cedrii să crească întru gloria Domnului.
Dragostea trebuie să-şi găsească un obiect. Eu îl salvez doar pe cel ce iubeşte ceea ce există şi care poate fi mulţumit.
Iată pentru ce înlănţuiesc femeia în căsătorie şi ordon să fie lapidate soţiile adultere. Desigur, îi înţeleg setea şi înţeleg cât de intensă e prezenţa pe care o doreşte! O înţeleg, văzând-o, în seara care îngăduie speranţa în miracole, sprijinindu-se pe terasă, cuprinsă din toate părţile de oceanul zărilor, şi pradă, ca unui călău solitar, durerii de a fi tandră.
O simt palpitând, aruncată aici, aidoma unei stridii pe nisip, şi aşteptând mantia albastră a cavalerului ca pe plenitudinea valului mării. Chemarea sa o aruncă nopţii întregi. Oricine s-ar ivi i-ar împlini dorinţa. Va trece însă zadarnic din mantie în mantie, pentru că nu există bărbat care să o mulţumească. Un râu cheamă la fel, pentru a se împrospăta, scurgerea valurilor mării, iar valurile se succed veşnic şi se consumă unul după celălalt. La ce bun să îngădui schimbarea soţului: cel ce iubeşte doar apropierea dragostei nu va cunoaşte niciodată întâlnirea cu ea…
O salvez doar pe aceea care se poate rândui şi împlini în jurul curţii sale interioare, la fel cum cedrul se clădeşte în jurul seminţei sale şi-şi găseşte rod în propriilei limite. O salvez pe aceea care nu iubeşte primăvara, ci înfăţişarea unei anume flori în care primăvara s-a închis, care nu iubeşte dragostea, ci pe cel în care dragostea se întruchipează. Iată de ce veghez asupra acestei femei care se risipeşte. Aşez în jurul ei, ca pe nişte oprelişti, lampa de încălzit, ceainicul şi farfuria de aramă, astfel incit, puţin câte puţin, dincolo de aceste obiecte, să descopere un obraz familiar, un surâs care nu aparţine decât acestui loc. Atunci copilul va plânge pentru a fi alăptat, degetele-i vor fi atrase de lâna de tors, iar jeraticul îi va cere din nou să fie aţâţat. Din această clipă, va fi redată căminului ei. Căci eu construiesc urna în jurul parfumului pentru ca parfumul să rămână în ea.
Eu sunt obişnuinţa care împlineşte fructul. Sunt cel care constrânge femeia să prindă chip şi să existe, astfel încât, mai târziu, să aduc Domnului, în numele ei, nu un zâmbet slab risipit în vânt, ci o anume pasiune, tandreţe, suferinţă…
Am meditat îndelung asupra sensului păcii. Ea nu ia fiinţă decât din copiii născuţi, din recoltele strânse şi din casa orânduită. Vine din eternitatea în care intră lucrurile împlinite. Pace a hambarelor pline, a oilor care dorm, a cearşafurilor împăturite, pace a perfecţiunii, pace a ceea ce devine dar eternităţii, o dată ce a fost bine făcut.
Căci am aflat că omul este asemenea unei citadele. Răstoarnă zidurile pentru a-şi găsi libertatea, dar nu mai e decât fortăreaţă nimicită, deschisă înspre stele. Atunci începe spaima de a nu mai fi. Trebuie să-şi facă adevărul din mirosul viţei care arde sau a oii ce trebuie tunsă. Adevărul se sapă asemenea unei fântâni. Înţeleptul care s-a recules şi nu mai cunoaşte decât greutatea lânii ştie mai multe despre veşnicie decât soţia adulteră deschisă promisiunilor nopţii.
Citadelă, te voi clădi în inima omului.
Există un timp pentru a alege sămânţa, dar există şi un altul în care te bucuri, fiindcă ai ales o dată pentru totdeauna, de creşterea grânelor. Există un timp pentru creaţie, dar există şi un altul pentru ceea ce creezi. Există un timp pentru fulgerul vineţiu ce rupe stavilele cerului, dar există şi un altul pentru rezervoarele în care se vor aduna apele dezlănţuite. Există un timp pentru cuceriri, dar vine şi un altul al stabilităţii imperiilor: eu, care slujesc divinitatea, am simţul veşniciei.
Urăsc ceea ce se schimbă. Îl sugrum pe acela ce se scoală în noapte şi-şi aruncă profeţiile în vânt, asemenea copacului atins de sămânţa cerului, atunci când se rupe, se prăbuşeşte şi pârjoleşte pădurea. Mă înspăimânt atunci când necuprinsul se mişcă. Ceea ce e neclintit să se odihnească în veşnicie! Căci există un timp pentru geneză, dar există un altul, un timp fericit, pentru tradiţie.
Trebuie să pacifici, să cultivi şi să şlefuieşti. Eu sunt cel care coase crăpăturile pământului şi ascunde oamenilor urmele vulcanului. Sunt o pajişte deasupra abisului. Sunt pivniţa care aureşte fructele. Sunt un bac ce primeşte o generaţie în păstrare şi o trece de la un mai la celălalt. Domnul o va primi din mâinile mele, aşa cum mi-a încredinţat-o, mai coaptă poate, mai înţeleaptă, dar neschimbată. Mi-am închis poporul în dragostea mea.
Iată de ce îl ocrotesc pe acela care reia, la a şaptea generaţie, pentru a o conduce la rândul său spre perfecţiune, aceeaşi arcuire a carenei sau rotunjire a scutului. Îl ocrotesc pe acela care moşteneşte poemul anonim de la strămoşul lui şi-l transmite mai departe, adăugându-i seva şi pecetea sa. Iubesc femeia însărcinată sau pe cea care alăptează, iubesc turma ce se perpetuează, iubesc anotimpurile care revin. Căci, înainte de toate, trebuie să mă cuprind în ceva. Citadelă, adăpost al meu, te voi salva de asaltul nisipurilor şi te voi împodobi cu trâmbiţe ce vor suna împotriva barbarilor!
AM DESCOPERIT UN MARE ADEVĂR. CA OAMENII trăiesc într-un loc anume, iar înţelesul lucrurilor se schimbă pentru ei o dată cu înţelesul casei. Iar drumul, câmpul de orz şi arcuirea colinei iau altă înfăţişare pentru om atunci când alcătuiesc un domeniu. Căci toată această materie diversă se reuneşte şi apasă asupra inimii lui. Necredincioşii, care râd de noi, se înşală atunci când aleargă după bogăţii tangibile, căci asemenea bogăţii nu există. Dacă râvnesc această turmă, o fac din orgoliu.
Iar bucuriile orgoliului nu sunt tangibile.
Acelaşi lucru, despre cei care cred că descoperă teritoriul meu, divizându-l. „Se compune, spun ei, din oi, capre, orz, case şi munţi – şi mai ce?”. Şi, neposedând nimic în plus, sunt săraci. Şi le e frig. Am descoperit că seamănă aceluia care dezmembrează un cadavru. „Eu prezint viaţa în toată lumina ei, spune el: nu e decât amestec de oase, sânge, muşchi, măruntaie”. Dar viaţa era acea lumină a ochilor ce nu mai poate fi citită în cenuşă. Iar teritoriul meu este cu totul altceva decât aceste oi, aceste câmpuri, aceste case şi munţi, el este ceea ce le domină şi le leagă. Este patria dragostei mele.
Iar ei sunt fericiţi dacă o află, căci locuiesc în casa mea.
Riturile sunt în timp ceea ce casa este în spaţiu.
Căci e bine ca timpul care se scurge să nu ne macine şi să ne piardă, asemenea unui pumn de nisip, ci să ne împlinească.
E bine ca timpul să fie o construcţie. Şi astfel voi merge din sărbătoare în sărbătoare, din aniversare în aniversare, din cules în cules, aşa cum, copil, mergeam din sala sfatului în sala de odihnă, în vastitatea palatului tatălui meu, acolo unde toţi paşii aveau un înţeles.
Am impus legea mea, care e asemenea formei pereţilor şi orândurii casei mele. Proştii au venit să-mi spună: „Eliberează-ne de constrângere, şi vom deveni mai puternici”. Dar eu ştiam că în felul acesta ar pierde cunoaşterea unei imagini şi, nemaiiubind-o, nu s-ar mai cunoaşte pe sine, şi am hotărât, în ciuda lor, să-i îmbogăţesc prin dragoste. Căci ei îmi propuneau, ca să se poată plimba mai uşor, să dărâm zidurile palatului tatălui meu, în care toţi paşii aveau un înţeles. 15
Era o locuinţă vastă, cu aripa rezervată femeilor şi grădina secretă în care susurau fântânile ţâşnitoare (Dau poruncă să se clădească o inimă a casei, astfel încât să poţi să te apropii şi să te îndepărtezi de ceva. Din care să ieşi şi la care să te întorci. Căci altfel nu te afli nicăieri. Şi a nu te afla nicăieri nu înseamnă a fi liber). Erau de asemenea grajduri şi staule. Se întâmpla ca acestea să fie goale. Iar tatăl meu interzicea să fie folosite unele în locul celorlalte. „Grajdul, spunea el, este doar un grajd. Şi nu locuieşti într-o casă dacă nu ştii unde te afli. Puţin contează, mai spunea el, o folosire mai mult sau mai puţin fertilă. Omul nu e o vită de îngrăşat, iar dragostea are pentru el mai multă importanţă decât ceea ce consumă. Nu poţi iubi o casă care n-are un chip şi în care paşii nu au înţeles”.
Exista o sală rezervată marilor solii şi care se deschidea înspre soare doar în zilele în care praful nisipului era răscolit de apropierea călăreţilor şi, la orizont, a acelor flamuri pe care vântul le umfla asemenea valurilor mării. Acea sală rămânea goală când se primea vizita prinţilor fără importanţă. Exista o sală în care se făcea dreptate şi o alta în care erau duşi morţii. Exista o cameră goală, al cărei folos nimeni nu-l cunoştea – şi poate nu avea niciunul – în afară de acela de a înţelege secretul şi faptul că niciodată nu poţi pătrunde toate lucrurile.
Existau sclavii care traversau coridoarele, purtându-şi poverile, şi mutau draperiile grele ce se îndoiau pe umerii lor. Urcau trepte, împingeau uşi, coborau alte trepte şi, după cum se aflau mai aproape sau mai departe de fântână centrală, deveneau mai tăcuţi sau mai gălăgioşi, până a ajunge să fie neliniştiţi, asemenea umbrelor la marginea domeniului femeilor, a căror cunoaştere, din greşeală, i-ar fi costat viaţa. Iar femeile erau liniştite, arogante sau nesigure, după locul pe care-l aveau în palat.
Aud vocea nerodului: „Cât spaţiu irosit, câte bogăţii nefolosite, câte plăceri pierdute din neglijenţă! Aceste ziduri inutile trebuie demolate şi trebuie nivelate aceste scări care complică mersul. Atunci omul va fi liber”. Iar eu răspund: „Atunci oamenii vor deveni vite scoase la vânzare şi, din plictis, vor inventa jocuri stupide, ce vor fi guvernate la rândul lor de reguli, dar de reguli fără măreţie. Căci palatul poate inspira poeme. Dar ce poem poate fi scris despre neghiobia jocului de zaruri? Mult timp încă ei vor mai trăi din umbra zidurilor a căror nostalgie poemele le-o vor aduce, apoi umbra se va şterge, iar ei nu le vor mai înţelege41.
Şi de ce se vor mai bucura de acum înainte?
Acelaşi lucru – despre omul pierdut într-o săptămână fără zile sau un an fără sărbători, ce nu mai are nici un chip. Acelaşi lucru – despre lipsa ierarhiei, în care omul îşi invidiază vecinul, dacă acesta îl depăşeşte într-un fel, şi se străduieşte să-l coboare la înălţimea lui. Ce bucurie vor mai afla în mlaştina în care vor zace?
Eu recreez câmpurile de bătălie. Construiesc stăvilare în munţi, pentru a opri apele. Şi mă opun astfel pornirilor naturale. Restabilesc ierarhiile acolo unde oamenii se adună asemenea apelor ce se pierd în mlaştină, îndrept ceea ce se încovoaie. Din nedreptatea de astăzi creez dreptatea de mâine. Restabilesc direcţiile atunci când fiecare se opreşte în loc şi această trândăveală o numeşte fericire. Dispreţuiesc apele adormite ale dreptăţii lor şi-l eliberez pe acela care s-a înălţat dintr-o frumoasă nedreptate. Şi astfel îmi înnobilez imperiul.
Căci eu cunosc felul lor de a gândi. Admirau omul pe care l-a creat tatăl meu. „Cum ai putea îndrăzni să datini, şi-au spus ei, o reuşită atât de perfectă?”. Şi-n numele aceluia pe care constrângerile îl întăriseră au sfărâmat constrângerea. Cât timp ea a durat în inimile lor, a continuat să creeze. Apoi, puţin câte puţin, a fost uitată. Iar cel pe care voiau să-l salveze a murit.
Iată pentru ce urăsc ironia care nu aparţine omului, ci neghiobului. Căci neghiobul spune: „Obiceiurile voastre nu sunt aceleaşi în altă parte. De ce să nu le schimbăm?”. La fel le-ar fi putut spune: „Cine vă obligă să vă strângeţi recoltele în hambare şi turmele în grajduri?”. Dar el se înşală asupra cuvintelor, căci ignoră ceea ce cuvintele nu pot cuprinde. Ignoră faptul că oamenii trăiesc într-o casă a lor.
