Desigur, la început îi copleşesc cu dragostea mea, ştiind că au mai multă fervoare decât cei virtuoşi în dughenele lor. Eu însă sunt constructor de cetăţi. Am hotărât să aşez aici temeliile citadelei mele. Am oprit caravana în mers, atunci când nu era decât o sămânţă în suflarea vântului. Vântul poartă ca pe un parfum sămânţa de cedru. Eu rezist vântului şi o îngrop în pământ, cedrii să crească întru gloria Domnului.

      Dragostea trebuie să-şi găsească un obiect. Eu îl salvez doar pe cel ce iubeşte ceea ce există şi care poate fi mulţumit.

      Iată pentru ce înlănţuiesc femeia în căsătorie şi ordon să fie lapidate soţiile adultere. Desigur, îi înţeleg setea şi înţeleg cât de intensă e prezenţa pe care o doreşte! O înţeleg, văzând-o, în seara care îngăduie speranţa în miracole, sprijinindu-se pe terasă, cuprinsă din toate părţile de oceanul zărilor, şi pradă, ca unui călău solitar, durerii de a fi tandră.

      O simt palpitând, aruncată aici, aidoma unei stridii pe nisip, şi aşteptând mantia albastră a cavalerului ca pe plenitudinea valului mării. Chemarea sa o aruncă nopţii întregi. Oricine s-ar ivi i-ar împlini dorinţa. Va trece însă zadarnic din mantie în mantie, pentru că nu există bărbat care să o mulţumească. Un râu cheamă la fel, pentru a se împrospăta, scurgerea valurilor mării, iar valurile se succed veşnic şi se consumă unul după celălalt. La ce bun să îngădui schimbarea soţului: cel ce iubeşte doar apropierea dragostei nu va cunoaşte niciodată întâlnirea cu ea…

      O salvez doar pe aceea care se poate rândui şi împlini în jurul curţii sale interioare, la fel cum cedrul se clădeşte în jurul seminţei sale şi-şi găseşte rod în propriilei limite. O salvez pe aceea care nu iubeşte primăvara, ci înfăţişarea unei anume flori în care primăvara s-a închis, care nu iubeşte dragostea, ci pe cel în care dragostea se întruchipează. Iată de ce veghez asupra acestei femei care se risipeşte. Aşez în jurul ei, ca pe nişte oprelişti, lampa de încălzit, ceainicul şi farfuria de aramă, astfel incit, puţin câte puţin, dincolo de aceste obiecte, să descopere un obraz familiar, un surâs care nu aparţine decât acestui loc. Atunci copilul va plânge pentru a fi alăptat, degetele-i vor fi atrase de lâna de tors, iar jeraticul îi va cere din nou să fie aţâţat. Din această clipă, va fi redată căminului ei. Căci eu construiesc urna în jurul parfumului pentru ca parfumul să rămână în ea.

      Eu sunt obişnuinţa care împlineşte fructul. Sunt cel care constrânge femeia să prindă chip şi să existe, astfel încât, mai târziu, să aduc Domnului, în numele ei, nu un zâmbet slab risipit în vânt, ci o anume pasiune, tandreţe, suferinţă…

      Am meditat îndelung asupra sensului păcii. Ea nu ia fiinţă decât din copiii născuţi, din recoltele strânse şi din casa orânduită. Vine din eternitatea în care intră lucrurile împlinite. Pace a hambarelor pline, a oilor care dorm, a cearşafurilor împăturite, pace a perfecţiunii, pace a ceea ce devine dar eternităţii, o dată ce a fost bine făcut.

      Căci am aflat că omul este asemenea unei citadele. Răstoarnă zidurile pentru a-şi găsi libertatea, dar nu mai e decât fortăreaţă nimicită, deschisă înspre stele. Atunci începe spaima de a nu mai fi. Trebuie să-şi facă adevărul din mirosul viţei care arde sau a oii ce trebuie tunsă. Adevărul se sapă asemenea unei fântâni. Înţeleptul care s-a recules şi nu mai cunoaşte decât greutatea lânii ştie mai multe despre veşnicie decât soţia adulteră deschisă promisiunilor nopţii.

      Citadelă, te voi clădi în inima omului.

      Există un timp pentru a alege sămânţa, dar există şi un altul în care te bucuri, fiindcă ai ales o dată pentru totdeauna, de creşterea grânelor. Există un timp pentru creaţie, dar există şi un altul pentru ceea ce creezi. Există un timp pentru fulgerul vineţiu ce rupe stavilele cerului, dar există şi un altul pentru rezervoarele în care se vor aduna apele dezlănţuite. Există un timp pentru cuceriri, dar vine şi un altul al stabilităţii imperiilor: eu, care slujesc divinitatea, am simţul veşniciei.

      Urăsc ceea ce se schimbă. Îl sugrum pe acela ce se scoală în noapte şi-şi aruncă profeţiile în vânt, asemenea copacului atins de sămânţa cerului, atunci când se rupe, se prăbuşeşte şi pârjoleşte pădurea. Mă înspăimânt atunci când necuprinsul se mişcă. Ceea ce e neclintit să se odihnească în veşnicie! Căci există un timp pentru geneză, dar există un altul, un timp fericit, pentru tradiţie.

      Trebuie să pacifici, să cultivi şi să şlefuieşti. Eu sunt cel care coase crăpăturile pământului şi ascunde oamenilor urmele vulcanului. Sunt o pajişte deasupra abisului. Sunt pivniţa care aureşte fructele. Sunt un bac ce primeşte o generaţie în păstrare şi o trece de la un mai la celălalt. Domnul o va primi din mâinile mele, aşa cum mi-a încredinţat-o, mai coaptă poate, mai înţeleaptă, dar neschimbată. Mi-am închis poporul în dragostea mea.

      Iată de ce îl ocrotesc pe acela care reia, la a şaptea generaţie, pentru a o conduce la rândul său spre perfecţiune, aceeaşi arcuire a carenei sau rotunjire a scutului. Îl ocrotesc pe acela care moşteneşte poemul anonim de la strămoşul lui şi-l transmite mai departe, adăugându-i seva şi pecetea sa. Iubesc femeia însărcinată sau pe cea care alăptează, iubesc turma ce se perpetuează, iubesc anotimpurile care revin. Căci, înainte de toate, trebuie să mă cuprind în ceva. Citadelă, adăpost al meu, te voi salva de asaltul nisipurilor şi te voi împodobi cu trâmbiţe ce vor suna împotriva barbarilor!

      AM DESCOPERIT UN MARE ADEVĂR. CA OAMENII trăiesc într-un loc anume, iar înţelesul lucrurilor se schimbă pentru ei o dată cu înţelesul casei. Iar drumul, câmpul de orz şi arcuirea colinei iau altă înfăţişare pentru om atunci când alcătuiesc un domeniu. Căci toată această materie diversă se reuneşte şi apasă asupra inimii lui. Necredincioşii, care râd de noi, se înşală atunci când aleargă după bogăţii tangibile, căci asemenea bogăţii nu există. Dacă râvnesc această turmă, o fac din orgoliu.

      Iar bucuriile orgoliului nu sunt tangibile.

      Acelaşi lucru, despre cei care cred că descoperă teritoriul meu, divizându-l. „Se compune, spun ei, din oi, capre, orz, case şi munţi – şi mai ce?”. Şi, neposedând nimic în plus, sunt săraci. Şi le e frig. Am descoperit că seamănă aceluia care dezmembrează un cadavru. „Eu prezint viaţa în toată lumina ei, spune el: nu e decât amestec de oase, sânge, muşchi, măruntaie”. Dar viaţa era acea lumină a ochilor ce nu mai poate fi citită în cenuşă. Iar teritoriul meu este cu totul altceva decât aceste oi, aceste câmpuri, aceste case şi munţi, el este ceea ce le domină şi le leagă. Este patria dragostei mele.

      Iar ei sunt fericiţi dacă o află, căci locuiesc în casa mea.

      Riturile sunt în timp ceea ce casa este în spaţiu.

      Căci e bine ca timpul care se scurge să nu ne macine şi să ne piardă, asemenea unui pumn de nisip, ci să ne împlinească.

      E bine ca timpul să fie o construcţie. Şi astfel voi merge din sărbătoare în sărbătoare, din aniversare în aniversare, din cules în cules, aşa cum, copil, mergeam din sala sfatului în sala de odihnă, în vastitatea palatului tatălui meu, acolo unde toţi paşii aveau un înţeles.

      Am impus legea mea, care e asemenea formei pereţilor şi orândurii casei mele. Proştii au venit să-mi spună: „Eliberează-ne de constrângere, şi vom deveni mai puternici”. Dar eu ştiam că în felul acesta ar pierde cunoaşterea unei imagini şi, nemaiiubind-o, nu s-ar mai cunoaşte pe sine, şi am hotărât, în ciuda lor, să-i îmbogăţesc prin dragoste. Căci ei îmi propuneau, ca să se poată plimba mai uşor, să dărâm zidurile palatului tatălui meu, în care toţi paşii aveau un înţeles. 15

      Era o locuinţă vastă, cu aripa rezervată femeilor şi grădina secretă în care susurau fântânile ţâşnitoare (Dau poruncă să se clădească o inimă a casei, astfel încât să poţi să te apropii şi să te îndepărtezi de ceva. Din care să ieşi şi la care să te întorci. Căci altfel nu te afli nicăieri. Şi a nu te afla nicăieri nu înseamnă a fi liber). Erau de asemenea grajduri şi staule. Se întâmpla ca acestea să fie goale. Iar tatăl meu interzicea să fie folosite unele în locul celorlalte. „Grajdul, spunea el, este doar un grajd. Şi nu locuieşti într-o casă dacă nu ştii unde te afli. Puţin contează, mai spunea el, o folosire mai mult sau mai puţin fertilă. Omul nu e o vită de îngrăşat, iar dragostea are pentru el mai multă importanţă decât ceea ce consumă. Nu poţi iubi o casă care n-are un chip şi în care paşii nu au înţeles”.

      Exista o sală rezervată marilor solii şi care se deschidea înspre soare doar în zilele în care praful nisipului era răscolit de apropierea călăreţilor şi, la orizont, a acelor flamuri pe care vântul le umfla asemenea valurilor mării. Acea sală rămânea goală când se primea vizita prinţilor fără importanţă. Exista o sală în care se făcea dreptate şi o alta în care erau duşi morţii. Exista o cameră goală, al cărei folos nimeni nu-l cunoştea – şi poate nu avea niciunul – în afară de acela de a înţelege secretul şi faptul că niciodată nu poţi pătrunde toate lucrurile.

      Existau sclavii care traversau coridoarele, purtându-şi poverile, şi mutau draperiile grele ce se îndoiau pe umerii lor. Urcau trepte, împingeau uşi, coborau alte trepte şi, după cum se aflau mai aproape sau mai departe de fântână centrală, deveneau mai tăcuţi sau mai gălăgioşi, până a ajunge să fie neliniştiţi, asemenea umbrelor la marginea domeniului femeilor, a căror cunoaştere, din greşeală, i-ar fi costat viaţa. Iar femeile erau liniştite, arogante sau nesigure, după locul pe care-l aveau în palat.

      Aud vocea nerodului: „Cât spaţiu irosit, câte bogăţii nefolosite, câte plăceri pierdute din neglijenţă! Aceste ziduri inutile trebuie demolate şi trebuie nivelate aceste scări care complică mersul. Atunci omul va fi liber”. Iar eu răspund: „Atunci oamenii vor deveni vite scoase la vânzare şi, din plictis, vor inventa jocuri stupide, ce vor fi guvernate la rândul lor de reguli, dar de reguli fără măreţie. Căci palatul poate inspira poeme. Dar ce poem poate fi scris despre neghiobia jocului de zaruri? Mult timp încă ei vor mai trăi din umbra zidurilor a căror nostalgie poemele le-o vor aduce, apoi umbra se va şterge, iar ei nu le vor mai înţelege41.

      Şi de ce se vor mai bucura de acum înainte?

      Acelaşi lucru – despre omul pierdut într-o săptămână fără zile sau un an fără sărbători, ce nu mai are nici un chip. Acelaşi lucru – despre lipsa ierarhiei, în care omul îşi invidiază vecinul, dacă acesta îl depăşeşte într-un fel, şi se străduieşte să-l coboare la înălţimea lui. Ce bucurie vor mai afla în mlaştina în care vor zace?

      Eu recreez câmpurile de bătălie. Construiesc stăvilare în munţi, pentru a opri apele. Şi mă opun astfel pornirilor naturale. Restabilesc ierarhiile acolo unde oamenii se adună asemenea apelor ce se pierd în mlaştină, îndrept ceea ce se încovoaie. Din nedreptatea de astăzi creez dreptatea de mâine. Restabilesc direcţiile atunci când fiecare se opreşte în loc şi această trândăveală o numeşte fericire. Dispreţuiesc apele adormite ale dreptăţii lor şi-l eliberez pe acela care s-a înălţat dintr-o frumoasă nedreptate. Şi astfel îmi înnobilez imperiul.

      Căci eu cunosc felul lor de a gândi. Admirau omul pe care l-a creat tatăl meu. „Cum ai putea îndrăzni să datini, şi-au spus ei, o reuşită atât de perfectă?”. Şi-n numele aceluia pe care constrângerile îl întăriseră au sfărâmat constrângerea. Cât timp ea a durat în inimile lor, a continuat să creeze. Apoi, puţin câte puţin, a fost uitată. Iar cel pe care voiau să-l salveze a murit.

      Iată pentru ce urăsc ironia care nu aparţine omului, ci neghiobului. Căci neghiobul spune: „Obiceiurile voastre nu sunt aceleaşi în altă parte. De ce să nu le schimbăm?”. La fel le-ar fi putut spune: „Cine vă obligă să vă strângeţi recoltele în hambare şi turmele în grajduri?”. Dar el se înşală asupra cuvintelor, căci ignoră ceea ce cuvintele nu pot cuprinde. Ignoră faptul că oamenii trăiesc într-o casă a lor.

      Iar victimele lui, ce nu-şi mai recunosc casa, încep să o năruie. Oamenii îşi irosesc astfel bunul cel mai de preţ: înţelesul lucrurilor. Se cred acoperiţi de glorie în zilele de sărbătoare, nerespectându-şi obiceiurile, trădându-şi tradiţiile, cinstindu-şi duşmanul. Şi, desigur, sacrilegiul îi face să-şi simtă inima bătând mai tare. Atâta timp cât există sacrilegiu. Atâta timp cât se ridică împotriva unui lucru care încă îi domină. Faptul că duşmanul respiră încă îi face să trăiască. Umbra legilor îi apasă destul încă pentru ca ei să se simtă împotriva legilor. Dar umbra dispare curând, iar ei nu mai simt nimic, căci plăcerea însăşi a victoriei este uitată. Şi se plictisesc. Au schimbat palatul în piaţă publică, dar, o dată obosită plăcerea de a o străbate cu o aroganţă de bufon, se simt fără rost în această mulţime. Şi iată că visează din nou o casă cu o mie de uşi, cu draperii care să apese asupra umerilor, cu anticamere tăcute. Iată-i că visează din nou o cameră secretă, care ar da un aer misterios întregii case. Şi fără a şti, fiindcă l-au uitat, plâng palatul tatălui meu, în care toţi paşii au un înţeles.

      Iată pentru ce opun arbitrarul meu acestor fărâmiţări ale lucrurilor şi nu-i ascult pe cei ce-mi vorbesc de pornirile naturale. Căci ştiu prea bine că pornirile naturale umflă mlaştinile cu apa gheţarilor, nivelează asperităţile munţilor şi rup mişcarea fluviului, atunci când acesta se împrăştie în mare, în mii de impulsuri contradictorii. Căci ştiu prea bine că pornirile naturale fac ca puterea să se risipească, iar oamenii să se egaleze. Eu guvernez şi aleg. Ştiind că cedrul, de asemenea, triumfă asupra acţiunii timpului ce ar trebui să-l schimbe în praf şi, din an în an, clădeşte, împotriva forţei ce-l atrage în jos, mândria templului frunzişului său. Eu orânduiesc şi sunt viaţa însăşi. Clădesc gheţarii împotriva dorinţei mlaştinii. Puţin îmi pasă dacă broaştele orăcăie împotriva nedreptăţii. Reînarmez omul pentru ca el să existe.

      Iată de ce nu dau importanţă flecarului imbecil ce reproşează palmierului că nu e cedru, cedrului – că nu e palmier şi, amestecând cărţile, se îndreaptă spre haos. Ştiu bine că flecarul are dreptate în ştiinţa sa absurdă, căci, în afara vieţii, cedrul şi palmierul s-ar contopi şi risipi în praf. Dar viaţa se opune dezordinii şi pornirilor naturale. Şi din praf ea creează cedrul.

      Adevărul legilor mele este omul care se va naşte din de. În datinile, legile şi limbajul imperiului meu nu caut vreo semnificaţie. Ştiu prea bine că, zidind pietrele, creez liniştea. Linişte care nu se citea în pietre. Ştiu prea bine că, prin poveri şi lanţuri, creez dragostea. Ştiu prea bine că nimic nu cunoaşte acela care dezmembrează cadavrul, 18 îi cântăreşte oasele şi măruntaiele. Căci oasele şi mărun taiele nu folosesc la nimic, prin de însele, aşa cum nu folosesc la nimic cerneala şi hârtia cărţii. Doar înţelepciunea pe care o poartă cartea are importanţă.

      Refuz explicaţiile, căci nimic nu poate fi demonstrat. Limbaj al poporului meu, te voi salva de la putreziciune, îmi amintesc de acel necredincios care spunea tatălui meu:

      — Porunceşti ca supuşii tăi să se roage cu mătănii de treisprezece grăunţe. Ce importanţă are aceasta, mântuirea nu ar fi aceeaşi dacă ar schimba numărul?

      Şi venea cu raţiuni subtile, pentru ca oamenii să folosească mătănii de douăsprezece grăunţe. Eu, copil, sensibil la dibăcia discursului, îl priveam pe tatăl meu, îndoindu-mă de strălucirea răspunsului său, atât de puternice părându-mi-se argumentele invocate.

      — Spune-mi, relua celălalt, cu cât cântăresc mai greu mătăniile de treisprezece grăunţe?

      — Mătăniile de treisprezece grăunţe, răspunse tatăl meu, au greutatea tuturor capetelor pe care le-am făcut să cadă în numele lor…

      Domnul l-a luminat pe necredincios, iar el s-a convertit.

      IV.

      CASA A OAMENILOR, CINE TE-AR ÎNTEMEIA PE raţiune? Cine ar fi capabil să te clădească după o logică anume? Tu exişti şi nu exişti, în acelaşi timp. Eşti construită din materiale diferite, dar, pentru a te descoperi, cineva trebuie să te inventeze. Asemenea celui care, distrugându-şi casa cu pretenţia de a o cunoaşte, nu mai posedă decât o grămadă de pietre, de cărămizi şi de ţigle, nu regăseşte nici umbra, nici liniştea, nici intimitatea pe care o alcătuiau de şi nu mai are nimic de aşteptat de la acest morman de cărămizi, pietre şi ţigle, căci le lipseşte creaţia care le domină – sufletul şi inima arhitectului. Căci pietrei îi lipseşte sufletul şi inima omului.

      Dar fiindcă nu există raţionamente decât asupra cărămizilor, pietrelor şi ţiglelor, şi nu asupra sufletului şi inimii care le domină şi le schimbă, prin puterea lor, în linişte, fiindcă sufletul şi inima scapă regulilor logicii şi legilor numerelor, eu îmi impun arbitrarul. Arhitectul sunt eu. Eu, care am un suflet şi o inimă. Eu, care deţin puterea de a schimba piatra în linişte. Frământ acest lut, care nu este decât materie, după imaginea creatoare, care mi se impune în afara căilor logicii. Îmi clădesc civilizaţia, cucerit de gustul pe care îl va avea, aşa cum alţii îşi clădesc poemul, făurindu-şi frazele şi schimbându-şi cuvintele, fără a fi constrânşi de a justifica inflexiunile şi schimbările, cuceriţi de gustul pe care îl va avea şi pe care îl cunosc pe dinafară.

      Căci eu sunt conducătorul. Eu scriu legile, creez sărbătorile şi ordon sacrificiile şi, din oile lor, din caprele, locuinţele şi munţii lor, extrag această civilizaţie aidoma palatului tatălui meu, în care toţi paşii au un înţeles.

      Căci, fără mine, ce-ar fi făcut ei din mormanul de pietre, mutându-l dintr-o parte în cealaltă, decât un alt morman de pietre, cu şi mai puţină orânduială? Eu guvernez şi aleg. Şi sunt singurul care guvernează. Iar ei se pot ruga în tăcere la umbra pe care o datorează pietrelor mele. Pietrelor mele, orânduite după imaginea inimii mele.

      Eu sunt conducătorul. Sunt stăpânul. Şi le cer să mă ajute. Înţelegând bine că nu cel ce-i salvează pe ceilalţi e conducător, ci acela care le cere să-l salveze. Căci, prin mine, prin imaginea pe care o port, se creează unitatea pe care am extras-o din animalele, locuinţele şi munţii mei, unitate de care s-au îndrăgostit ca de o tânără divinitate ce şi-ar deschide braţele în soare şi pe care nu o vor fi recunoscut de la început. Iată că iubesc casa pe care am inventat-o după dorinţa mea. Şi prin ea mă iubesc pe mine, arhitectul. Asemenea celui care, iubind o statuie, nu iubeşte nici argila, nici cărămida, nici bronzul, ci creaţia sculptorului. Şi îmi leg poporul de casa lui, pentru a învăţa să o recunoască. Şi nu o vor recunoaşte decât după ce o vor fi hrănit cu sângele lor şi o vor fi împodobit cu sacrificiile lor. Ea le va pretinde până şi sângele, şi carnea, căci va fi propria lor semnificaţie. Şi atunci nu vor mai putea confunda această structură divină. Şi vor simţi pentru ea dragoste. Iar serile lor vor fi pline de fervoare. Iar taţii, atunci când fiii lor vor deschide ochii şi urechile, vor încerca să-i facă s-o recunoască, pentru ca ea să nu se piardă în diversitatea lucrurilor.

      Iar dacă mi-am clădit casa destul de încăpătoare pentru a da un înţeles până şi stelelor, ei vor mulţumi Domnului de a-şi conduce atât de bine corăbiile atunci când vor ieşi seara în pragul uşii şi îşi vor ridica privirile spre cer. Iar dacă o clădesc destul de durabilă pentru ca ea să cuprindă viaţa în toată durata ei, vor merge din sărbătoare în sărbătoare, ca dintr-o cameră în cealaltă, ştiind înspre ce se îndreaptă şi descoperind, dincolo de viaţa diversă, imaginea divină.

      Citadelă! Eu te-am clădit ca pe o corabie. Te-am bătut în cuie, te-am şlefuit şi ţi-am dat drumul în timp, care nu mai e decât un vânt prielnic.

      Corabie a oamenilor, fără de care ei nu ar putea intra în eternitate.

      Dar eu cunosc ameninţările ce apasă asupra corăbiei mele. Frământată mereu de marea întunecată. Şi de celelalte imagini posibile. Căci oricând e cu putinţă să dărâmi templul, iar din pietrele lui să construieşti altul. Iar celălalt nu este nici mai adevărat, nici mai puţin adevărat, nici mai nedrept. Şi nimeni nu va cunoaşte dezastrul, căci calitatea liniştii nu se află înscrisă în mormanul de pietre.