XV.
RĂZBOIUL ESTE LUCRU GREU DE FĂCUT atunci când nu e înclinaţie naturală sau expresie a unei dorinţe. Generalii mei, în temeinica lor prostie, studiau tactici abile, discutau şi căutau perfecţiunea înainte de a acţiona. Căci nu erau însufleţiţi de credinţă, ci doar, oneşti şi stăruitori. Asta îi făcea să eşueze. I-am strâns în jurul meu pentru a le predica: „Nu veţi învinge niciodată căutând perfecţiunea. Căci ea este obiect de muzeu. Interziceţi greşelile şi aşteptaţi, pentru a acţiona, să ştiţi dacă mişcarea ce trebuie făcută este de o eficacitate bine demonstrată. Dar unde aţi citit vreo demonstraţie a viitorului? Aşa cum veţi împiedica, în felul acesta, răspândirea pictorilor, sculptorilor şi a inventatorilor prodigioşi, veţi împiedica şi cucerirea victoriei. Căci vă spun: turnul, cetatea sau imperiul cresc asemenea unui arbore. De sunt manifestări ale vieţii, căci e nevoie de om pentru a le da naştere. Omul îşi închipuie că aceasta se face prin calcul. El crede că raţiunea gu54 vernează aşezarea pietrelor sale, când, de fapt, ascensiu nea acestor pietre s-a născut, în primul rând, din dorinţa lui. Iar cetatea este cuprinsă în el, în imaginea pe care o poartă în inimă, aşa cum arborele este cuprins în sămânţa sa. Iar calculele sale nu fac decât să-i înveşmânteze dorinţa. Şi să o ilustreze. Căci nu veţi explica nimic despre un copac dacă arătaţi apa pe care a băut-o, sucurile minerale pe care le-a supt şi soarele care i-a împrumutat forţa. Şi nu explicaţi nimic despre un oraş atunci când spuneţi: „Iată pentru ce această boltă nu se prăbuşeşte… Iată calculele arhitecţilor…”. Căci dacă oraşul trebuie să se nască, se vor găsi oricând socotitori care să calculeze bine. Dar aceştia nu sunt decât slujitori. Iar dacă îi veţi împinge în primul rând, crezând că oraşele se nasc din mâinile lor, nici un oraş nu va mai ţâşni din nisip. Ei ştiu cum se nasc oraşele, dar nu ştiu pentru ce. Aruncaţi însă un cuceritor ignorant împreună cu poporul său pe un pământ aspru şi sterp, întorceţi-vă după câtva timp, şi veţi vedea strălucind în soare cetatea cu treizeci de cupole. Iar cupolele se vor înălţa falnice, asemenea ramurilor cedrului. Căci dorinţa cuceritorului va deveni oraş şi cupole. Iar el va găsi ca mijloace, căi şi drumuri toţi socotitorii pe care-i doreşte.
Aşa încât, le spuneam eu, veţi pierde războiul, fiindcă nu doriţi nimic. Nici un urcuş nu vă cere efortul. Şi nu colaboraţi, ci vă distrugeţi unul pe celălalt prin hotărâri incoerente. Priviţi această piatră ce atârnă greu. Se rostogoleşte înspre fundul prăpastiei. Căci ea este colaborare a tuturor grăunţelor de praf din care s-a plămădit şi care o duc, toate, spre acelaşi scop. Priviţi apa în rezervoare. Se sprijină de pereţi şi aşteaptă ocazia. Căci vine ziua în care ocazia se arată. Iar în timpul acesta, zi şi noapte, ea apasă fără încetare. Doarme în aparenţă, fiind totuşi vie. Căci la cea mai neînsemnată crăpătură, iat-o punându-se în mişcare, strecurându-se, răsturnând obstacolele pe care le întâlneşte şi reîntorcându-se la somnul ei atunci când drumul se înfundă, până ce o nouă crăpătură îi va deschide un nou drum. Iar ea nu va pierde această nouă ocazie. Şi, pe căi indescifrabile, pe care nici un socotitor nu le-ar fi calculat, simpla greutate a apei va fi golit rezervoarele de proviziile voastre.
Armata voastră este asemenea unei mări ce nu apasă asupra digurilor. Sunteţi un aluat fără drojdie. Un pământ fără sămânţă. O gloată fără dorinţe. Administraţi, în loc să conduceţi. Nu sunteţi decât spectatori stupizi. Iar forţele obscure care apasă asupra zidurilor imperiului nu vor avea nevoie de administratori ca să vă înece în năvălirea lor. După care istoricii voştri, mai stupizi decât voi, vor explica motivele dezastrului, numind înţelepciune, calcul şi ştiinţă ale adversarului, mijloacele reuşitei lui. Dar eu vă spun că nu există nici înţelepciune, nici calcul, nici ştiinţă a apei, atunci când ea sfarmă ziduri şi înghite oraşe.
Voi sculpta viitorul asemenea creatorului ce-şi extrage opera din blocul de marmură prin lovituri de daltă. Iar cioburile ce ascundeau imaginea divină cad unul câte unul. Ceilalţi vor spune: „Marmura conţinea această imagine. El a găsit-o. Iar mişcările sale erau un mijloc”. Dar eu spun că el nu calcula, nu plămădea piatra. Surâsul unui chip nu este alcătuit dintr-un amestec de sudoare, de scântei, de lovituri de daltă şi de marmură. Surâsul nu aparţine pietrei, ci creatorului. Eliberează omul, iar el va crea.
În temeinica lor prostie, generalii mei s-au strâns pentru a discuta: „Trebuie să înţelegem, îşi spuneau ei, pentru ce oamenii noştri se dezbină şi se urăsc”. Şi-i chemau în faţa lor. Şi-i ascultau, pe unii şi pe ceilalţi, încercând să le împace teoriile, să stabilească cine avea dreptate şi cine nu. Dacă se urau din gelozie, generalii încercau să determine cine greşea şi cine nu. Şi curând n-au mai înţeles nimic, atât demult s-au încâlcit problemele, atât demult acelaşi act avea chipuri diferite, nobil sub o anume lumină, josnic – sub o alta, crud şi generos – în acelaşi timp. Iar sfatul lor continua târziu, în noapte. Şi fiindcă nu mai dormeau, prostia le sporea. Atunci au venit să-mi ceară sfatul: „Nu mai există decât o soluţie în această harababură, mi-au spus ei. Potopul biblic!”.
Dar eu îmi aminteam de ceea ce spunea tatăl meu: „Atunci când mucegaiul atacă grâul, caută-l în afara griului, iar pe acesta mută-l în alt hambar. Atunci când oamenii se urăsc, nu asculta expunerea imbecilă a motivelor pe care le au să se urască. Căci au multe alte motive decât cele pe care le spun şi la care nu s-au gândit niciodată. Dar au tot atât de multe motive să se iubească. Şi la fel de multe să trăiască în indiferenţă. Iar pe mine nu mă interesează niciodată cuvintele, ştiind că ceea ce poartă în de nu este decât un semn de înţeles, aşa cum pietrele unei clădiri nu-ţi arată nici umbra, nici liniştea, aşa cum elementele din care e plămădit un arbore nu explică arborele în sine. De ce m-ar fi interesat, deci, motivele urii lor? O clădeau ca pe un templu din aceleaşi pietre pe care le-ar fi folosit pentru a clădi dragostea”.
Eram, deci, simplu spectator la această ură pe care o înveşmântau cu motivele lor prost înţelese şi nu speram să-i vindec de ea impunând o judecată vană. Ea n-ar fi făcut decât să-i înăsprească în motivele lor, întărindu-le greşelile şi avantajele. Trufia celor cărora le-aş fi dat dreptate şi pizma celor cărora nu le-aş fi dat-o. Şi, astfel, prăpastia dintre ei ar fi sporit. Îmi aminteam însă despre înţelepciunea tatălui meu.
După ce cucerise, o dată, teritorii noi şi fiindcă aceste teritorii nu erau încă sigure, lăsase generali pentru a-i sprijini pe guvernatori. Iar călătorii care se întorceau din aceste provincii noi veneau să-i spună tatălui meu: „în cutare provincie, îi spuneau ei, generalul l-a insultat pe guvernator. Nu-şi mai vorbesc”.
Venea altul, dintr-o altă provincie: „Stăpâne, guvernatorul îl urăşte pe general”.
Apoi, din altă parte, venea un al treilea: „Stăpâne, e nevoie de dreptatea ta pentru a rezolva un grav litigiu. Generalul şi guvernatorul sunt în proces”.
Iar tatăl meu, înainte de toate, asculta cauzele neînţelegerilor. Aceste cauze erau evidente de fiecare dată. Oricine ar fi suferit asemenea jigniri s-ar fi hotărât să le răzbune. Era vorba despre trădări ruşinoase şi certuri de neîmpăcat. Jafuri şi injurii. Şi de fiecare dată, în mod evident, unul trebuia să aibă dreptate, iar celălalt – nu. Dar aceste clevetiri îl oboseau pe tatăl meu.
„Am lucruri mai bune de făcut, spunea el, decât să cercetez certurile lor stupide. De se nasc de la un capăt la celălalt al teritoriului, altele de fiecare dată, şi totuşi asemănătoare. Prin ce minuni am ales, oare, peste tot guvernatori şi generali care nu se pot înţelege unul cu celălalt?
Atunci când animalele pe care le aşezi într-un staul mor unul după celălalt, nu te apleca asupra lor pentru a căuta cauza răului. Apleacă-te asupra staulului şi dă-i foc”.
A chemat, deci, un mesager: „Le-am definit rău prerogativele. Ei nu ştiu care dintre ei are întâietate asupra celuilalt, la banchete. Le supraveghează cu duşmănie. Înaintează amândoi în acelaşi pas, până în momentul în care trebuie să se aşeze. Iar atunci, cel mai grosolan sau cel mai prost dintre ei se aşază primul. Celălalt îl urăşte. Şi jură să fie mai puţin prost data următoare şi să se grăbească pentru a se aşeza el înaintea celuilalt. Iar după aceasta, desigur, îşi vor fura femeile, îşi vor jefui turmele, îşi vor adresa insulte. Toate acestea nu sunt decât baliverne fără preţ, dar pentru care ei pătimesc, căci cred în de. Eu însă nu-mi voi pleca urechea la zgomotul pe care-l fac.
Vrei să se iubească? Nu le arunca sămânţa puterii, pentru a o împărţi. Ci fă ca unul dintre ei să-i slujească pe celălalt. Iar celălalt să slujească imperiul. Atunci, dându-şi mâna şi clădind împreună, se vor iubi”.
I-a pedepsit, deci, cu cruzime pentru inutila zarvă a certurilor lor: „Imperiul, le spunea el, n-are ce face cu scandalurile voastre. Un general, în mod evident, trebuie să asculte de guvernator. Îl voi pedepsi, deci, pe guvernator pentru că n-a ştiut să comande. Iar pe celălalt – pentru că nu a ştiut să asculte. Şi vă sfătuiesc să faceţi linişte”.
Şi, de la un capăt la celălalt al imperiului, oamenii s-au împăcat. Cămilele furate au fost înapoiate. Soţiile adultere au fost trimise înapoi sau repudiate. Insultele au fost retrase. Iar cel ce asculta era flatat de laudele celui ce-i comanda. Acestea erau pentru el izvoare de bucurie. Iar cel ce comanda era fericit să-şi arate puterea, înălţându-şi subalternul, şi-l împingea în faţa lui în zilele de banchet, făcându-l să se aşeze primul.
„Aceasta nu înseamnă că sunt proşti, spunea tatăl meu. Ci doar că limbajul nu conţine nimic care să fie vrednic de interes. Învaţă să asculţi nu zarva cuvintelor, nici raţionamentele ce le permit să se înşele. Învaţă să priveşti mai departe. Căci ura lor nu era absurdă. Atunci când pietrele nu sunt fiecare la locul lor, de nu formează un templu. Iar dacă fiecare piatră este la locul ei şi slujeşte templului, nu mai are importanţă decât liniştea care se naşte din de şi ruga ce se înalţă în pace. Şi cine îţi 58 va mai vorbi despre pietre?”.
Iată pentru ce nu mă interesau problemele generalilor mei, care mă rugau să caut în faptele oamenilor cauzele dezbinării lor şi să fac ordine pi’in dreptatea mea. Dar, în liniştea iubirii mele, traversam tabăra şi-i priveam urându-se. Mă întorceam apoi să mă rog.
„Doamne, iată-i dezbinaţi, căci nu mai clădesc un imperiu. Este greşit a crede că încetează să clădească pentru că sunt dezbinaţi. Luminează-mă şi arată-mi ce turn să-i fac să clădească, turn care să contopească în el aspiraţiile lor diverse. Care va cere totul de la ei şi-l va împlini pe fiecare, solicitându-l în întregime în măreţia lui. Veşmântul meu e prea scurt, iar eu sunt un prost păstor ce nu-i poate adăposti pe toţi sub aripa sa. Iar ei se urăsc pentru că le e frig. Căci ura nu este decât lipsa satisfacţiei. Orice ură are un înţeles profund, care o domină. Ierburile diferite se urăsc şi se mănâncă una pe cealaltă, dar nu şi arborele unic, în care fiecare ramură creşte din prosperitatea celorlalte. Dă-mi o fâşie din veşmântul tău, pentru a aduna sub ea pe toţi războinicii mei, pe truditori şi pe savanţi, pe soţi şi soţii, şi pe copiii care plâng…”.
XVI.
GENERALII MEI, ÎN TEMEINICA LOR PROSTIE, veneau să-mi vorbească despre virtute: „Iată, îmi spuneau ei, că moravurile sunt tot mai corupte. Şi din cauza aceasta imperiul se descompune. Trebuie să înăsprim legile şi să inventăm sancţiuni mai crude. Şi să retezăm capetele celor ce au greşit”.
Iar eu mă gândeam: „Trebuie, poate, într-adevăr, să retezăm capete. Dar virtutea este, în primul rând, consecinţă. Putreziciunea oamenilor mei este, înainte de toate, putreziciunea imperiului, ce-şi creşte oamenii. Căci dacă el ar fi viguros şi sănătos, le-ar înflăcăra nobleţea”.
Îmi aminteam de cuvintele tatălui meu: „Virtutea este perfecţiunea stării umane, şi nu absenţa defectelor! Dacă vreau să clădesc un oraş, înnobilez prin putere gloata decăzută. Îi ofer alte beţii decât beţia mediocră a jafului, a cametei sau a violului. Iată-i clădind cu braţele lor noduroase. Orgoliul lor devine turn, şi templu, şi zid. Cruzimea lor devine grandoare şi rigoare în disciplină. Şi iată că ei slujesc unui oraş născut din ei înşişi şi în care şi-au transpus bogăţia inimii. Vor muri pe ziduri pentru a-l salva. Şi nu vei mai descoperi în ei decât virtuţile cele mai strălucitoare.
Dar tu, care eşti dezgustat în faţa puterii pământului, în faţa urâţeniei humusului, a putreziciunii sale şi a viermilor, vei cere în primul rând omului să nu existe şi să nu miroasă. Condamni în ei expresia forţei lor. Iar în fruntea imperiului vei instala degeneraţi. Iar ei vor hăitui viciul, care nu este decât putere fără folos. Dar, în felul acesta, ei hăituiesc puterea şi viaţa. Şi, la rândul lor, devin paznici de muzeu şi veghează asupra unui imperiu mort”.
„Cedrul, spunea tatăl meu, se hrăneşte din noroiul pământului, transformându-l însă în frunziş des, ce se hrăneşte cu soare.
Cedrul, mai spunea câteodată tatăl meu, este perfecţiunea noroiului. Este noroiul devenit virtute. Dacă vrei să salvezi imperiul, creează-i fervoarea. Ea va îndruma mişcările oamenilor. Şi aceleaşi acte, aceleaşi mişcări, aceleaşi aspiraţii, aceleaşi eforturi îţi vor clădi oraşul, în loc de a-l distruge.
Iar acum eu îţi spun:
Oraşul tău va muri prin perfecţiune. Căci oamenii trăiau nu din ceea ce primeau, ci din ceea ce dăruiau. Disputându-şi proviziile strânse, vor redeveni lupi în bârlogurile lor. Iar dacă cruzimea ta reuşeşte să-i îmblânzească, vor deveni vite în staul. Căci un oraş nu este perfect niciodată. Spun despre opera mea că nu e perfectă atunci când îmi lipseşte fervoarea. Ei mor pentru că sunt deja morţi. Perfecţiunea nu este un scop pe care-l atingi. Ea este schimbarea în etern. Şi oraşul meu n-a fost niciodată perfect…”.
Iată pentru ce mă îndoiam că este de ajuns să retezi capete. Căci, desigur, trebuie să-l condamn pe cel corupt, pentru a nu-i corupe pe ceilalţi, aşa cum arunci fructul putred din pivniţă sau animalul bolnav din staul. Dar mai bine este să schimbi pivniţa sau staulul, căci de sunt, în primul rând, vinovate.
Pentru ce să-l pedepseşti pe cel ce poate fi convertit? Iată pentru ce m-am rugat: „Doamne, împrumută-mi o 60 fâşie din veşmântul tău, pentru a adăposti sub ea toţi oamenii cu povara lor de dorinţe. Am obosit să-i sugrum pe cei pe care nu-i pot acoperi eu însumi, de frică să nu-mi ruineze imperiul. Ştiind că-i ameninţă pe ceilalţi şi binefacerile discutabile ale adevărului meu vremelnic, ştiind însă de asemenea că şi ei sunt purtători ai adevărului”.
XVII.
IATĂ PENTRU CE AM DISPREŢUIT întotdeauna, ca fiind zadarnică, zarva cuvintelor. Şi nu m-am încrezut în artificiile limbajului. Iar atunci când generalii mei, în solida lor stupiditate, veneau să-mi spună: „Poporul se revoltă, te sfătuim să fi abil…”, îi concediam. Căci abilitatea nu este decât un cuvânt gol. În creaţie nu există ocoluri. Creezi ceea ce faci, şi nimic mai mult. Iar dacă pretinzi, că urmărind un scop, te îndrepţi spre un altul, deosebit de primul, doar cel pe care cuvintele îl înşală te va crede abil. Căci ceea ce creezi, în cele din urmă, este acel lucru înspre care te îndrepţi în primul rând, şi nimic mai mult. Creezi obiectul ocupaţiei tale, şi nimic mai mult, chiar dacă te ocupi de el pentru a-l combate. Îmi creez inamicul şi îi declar război. Îl făuresc şi îl înăspresc. Iar dacă întăresc constrângerea în numele unei libertăţi viitoare, nu fac decât să creez constrângerea. Căci viaţa nu cunoaşte drumul pieziş. Nu poţi înşela un copac: îl faci să crească şi, în acelaşi timp, îl dirijezi. Restul nu e decât zarvă de cuvinte. Iar dacă sacrific generaţia mea pentru fericirea generaţiilor viitoare, oamenii sunt cei pe care-i sacrific. Nu pe aceştia sau pe ceilalţi, ci pe toţi. Pe toţi îi înlănţuiesc în nefericire. Restul nu e decât zarvă de cuvinte. Dacă fac război pentru a obţine pacea, întemeiez războiul. Pacea nu este o stare care se obţine prin război. Dacă nu cred în pacea cucerită cu armele şi dezarmez, mor. Căci pacea nu o pot stabili decât dacă o creez. Adică primesc să absorb şi orice om găseşte în imperiul meu expresia propriilor dorinţe. Căci fiecare iubeşte în felul său aceeaşi imagine. Doar un limbaj insuficient îi opune pe oameni unii altora, căci dorinţele lor nu diferă. N-am întâlnit niciodată pe cel care să dorească dezordinea, sau josnicia, sau ruina. Imaginea care-i frământă şi pe care ar vrea s-o întemeieze se aseamănă de la un capăt la celălalt al universului, dar căile de atingere a ei diferă. Unul crede că libertatea va permite omului să se dezvolte, altul că omul va creşte puternic prin constrângere, dar amândoi doresc grandoarea sa. Unul crede că mila va uni oamenii, altul dispreţuieşte bunătatea ca fiind respect al putreziciunii şi îi obligă să construiască un turn în care se vor contopi unul cu celălalt. Şi amândoi luptă pentru dragoste. Unul crede că prosperitatea domină totul, căci omul eliberat de poverile sale găseşte timp să-şi cultive inima, sufletul şi inteligenţa. Altul însă consideră că însuşirile inimilor, ale inteligenţei şi sufletelor lor nu sunt legate de alimentele pe care le consumă, nici de facilităţile care li se acordă, ci de darurile care li se solicită. Acesta crede că doar templele născute din nevoia Domnului şi date ca ispăşire sunt frumoase. Dar şi unul şi celălalt doresc înfrumuseţarea sufletului, a inteligenţei şi a inimii. Şi amândoi au dreptate, căci cine se poate dezvolta în robia, cruzimea şi abrutizarea unei munci grele? Dar cine se poate dezvolta într-o libertate fără reguli, în respectul decadenţei şi în creaţia goală, care nu mai este decât divertisment de trândavi?
Iată-i luând armele ca să apere cuvinte neputincioase, în numele aceleiaşi iubiri. Şi e război, adică luptă, şi căutare, şi mişcare dezordonată în direcţia impusă, întocmai ca arborele poetului meu care, născut orb, a lovit în pereţii colibei sale până ce şi-a crăpat o lucarnă prin care a ţâşnit spre soare, în sfârşit drept şi triumfător.
Nu încerc să impun pacea. Creez inamicul şi ura lui şi mă mulţumesc a-l supune. Nimic nu e mai impunător ‘ decât convertirea şi a converti înseamnă a primi. Înseamnă a oferi fiecăruia un veşmânt pe măsura lui, în care să se simtă bine. Acelaşi pentru toţi. Căci orice contradicţie nu este decât lipsă a geniului.
Iată pentru ce repet rugăciunea:
— Doamne, luminează-mă! Fă-mă să cresc în înţelepciune, astfel încât să-i împac nu prin renunţarea, cerută de unii şi de alţii, la vreuna dintre dorinţele lor, ci printr-o imagine nouă, care să le pară aceeaşi. Întocmai unui vapor. Cei care, fără a înţelege, trag corzile la babord, luptă împotriva celor ce trag la tribord. Fără să ştie, s-ar urî. Dar dacă o ştiu, colaborează şi împreună 62 ajută vântului.
Pacea e un arbore care are nevoie demult timp pentru a se înălţa. Întocmai cedrului, trebuie să tragem seva din mult pământ pentru a-i întemeia unitatea.
A clădi pacea înseamnă a clădi un staul în care toată turma să poată adormi. Înseamnă a clădi un palat suficient de încăpător, pentru ca toţi oamenii să se întâlnească înăuntrul lui fără a părăsi nimic din lucrurile care-i însoţesc. Nu poate fi vorba de a-i amputa, pentru a încăpea cu toţii. A clădi pacea înseamnă a obţine ca providenţa să-şi întindă mantia pentru a adăposti oamenii în toată imensitatea dorinţelor lor. Întocmai mamei care-şi iubeşte fiii. Şi pe cel timid şi blând. Şi pe cel dornic de viaţă. Şi pe cel, poate, cocoşat, plăpând şi nedorit. Toţi, în diversitatea lor, îi înduioşează inima. Şi toţi, în diversitatea iubirii lor, contribuie la gloria ei.
