Dar eu ştiam că nu există ştiinţă decât despre ceea ce se repetă. Cel care plantează o sămânţă de cedru prevede ascensiunea copacului, aşa precum cel ce dă drumul unei pietre prevede că ea va cădea, căci cedrul repetă cedrul/ iar căderea pietrei repetă căderea pietrei, deşi piatra pe care o va arunca sau sămânţa pe care o îngroapă nu au folosit încă niciodată. Dar cine poate prevedea destinul cedrului care, din sămânţă în copac şi din copac în sămânţă, din crisalidă în crisalidă, se transfigurează? E vorba aici de o geneză din care încă n-am cunoscut vreun exemplu. Iar cedrul este o specie nouă, care se elaborează fără a repeta nimic din ceea ce cunosc. Şi nu ştiu încotro se îndreaptă.
Generalii mei îşi exersează, desigur, logica, atunci când caută şi găsesc o cauză efectului care le este prezentat. Căci, spun ei, orice efect are o cauză şi orice cauză are 70 un efect. Şi din cauză în efect cad, emfatici, în greşeală.
Căci nu e acelaşi lucru să urci de la efect la cauză sau să coborî de la cauză la efect.
Şi eu am citit, după bătălie, în nisipul neumblat şi risipit ca o pulbere, istoria inamicului meu. Ştiind că un pas este totdeauna precedat de un alt pas care-l face posibil şi că lanţul merge din verigă în verigă, fără ca vreuna să poată lipsi vreodată. Dacă vântul nu s-a ridicat şi, spulberând nisipul, nu a şters pagina scrisă ca pe o tăbliţă de şcolar, pot să urc din urmă în urmă până la originea lucrurilor sau, urmărind caravana, să o surprind în văgăuna în care a făcut popas. Dar de-a lungul acestei lecturi n-am primit nici o lămurire care să-mi permită s-o preced în mers. Căci adevărul care o domină este de altă esenţă decât nisipul de care dispun. Iar cunoaşterea urmelor nu este decât cunoaştere a unui reflex steril, care nu-mi va spune nimic nici asupra urii, nici a fricii, nici a dragostei care, înainte de toate, conduc oamenii.
Atunci, îmi vor spune generalii mei, solid înfipţi în stupiditatea lor, totul se demonstrează. Dacă voi cunoaşte ura, dragostea sau frica ce-i domină, le voi prevedea mişcările. Viitorul este, deci, conţinut în prezent…
Dar le voi răspunde că-mi este oricând posibil să prevăd un pas mai mult decât a făcut caravana. Acest pas îl va repeta, fără îndoială, pe celălalt, în direcţia şi amploarea lui. Este ştiinţă a ceea ce se repetă. Dar ea se va abate curând din drumul pe care logica mea l-a trasat, fiindcă îşi va fi schimbat dorinţele…
Şi, cum ei nu mă înţelegeau deloc, le-am povestit marele exod.
S-a petrecut la minele de sare. Oamenii se descurcau mai bine sau mai rău trăind printre minerale, căci nimic, aici, nu îngăduia viaţa. Soarele apăsa şi ardea, iar măruntaiele pământului, departe de a da o apă limpede, nu scoteau la iveală decât vine de sare care ar fi otrăvit apa dacă fântânile n-ar fi fost secate. Prinşi între astru şi sarea gemă, oamenii veniţi de aiurea cu burdufurile pline zoreau la muncă şi smulgeau cu lovituri de cazma aceste cristale transparente care întruchipează viaţa sau moartea. Se întorceau apoi, legaţi ca printr-un cordon ombilical, la pământurile roditoare şi la apele dulci.
Soarele era, deci, aspru, puternic şi alb ca foamea. Iar stâncile străpungeau pe alocuri prin nisip, încadrând minele de sare cu temeliile lor de abanos tare ca un diamant negru şi vântul le muşca în zadar crestele. Cel care ar fi privit la tradiţiile seculare ale acestui deşert le-ar fi prevăzut durabile şi neclintite pentru secole întregi de-acum înainte. Muntele va continua să se macine încet, ca sub dintâi unei pile roase, oamenii vor continua să extragă sarea, caravanele vor continua să poarte apa şi merindele şi să-i transporte pe aceşti ocnaşi…
Dar a venit o dimineaţă când oamenii îşi întoarseră privirile spre munte. Şi ceea ce nu văzuseră încă se arătă.
Căci hazardul vânturilor care muşcaseră din stânci timp de veacuri sculptase o figură gigantică, ce exprima mânia. Şi deşertul, şi salinele subterane, şi triburile, aşezate pe o temelie mai inumană decât apa sărată a oceanelor, o temelie de sare întărită, erau dominate de o figură neagră, sculptată în stâncă, mânioasă, sub adâncimea unui cer limpede, şi deschizând gura pentru a blestema. Iar oamenii fugiră, cuprinşi de spaimă, când o văzură. Zgomotul se întinse până în adâncul puţurilor, iar când lucrătorii ieşeau din mână, se întorceau înspre munte, apoi, cu inima strânsă, se grăbeau înspre cort, îşi strângeau lucrurile, răstindu-se la femeie, copil şi sclav şi, împingând în faţă averea lor condamnată sub soarele nemilos, luau drumul spre miazănoapte. Şi fiindcă apa lipsea, piereau toţi. Şi zadarnice au părut prezicerile logicienilor care vedeau muntele măcinându-se şi oamenii perpetuându-se. Cum ar fi putut prevedea ceea ce avea să vină?
Când urc înspre trecut, împart templul în pietre. Iar operaţiunea este previzibilă şi simplă. De asemenea, dacă împart în oase şi mişcare corpul nimicit, templul în moloz” sau domeniul în capre, oi, case şi munţi. Dar dacă merg înspre viitor, va trebui mereu să iau în seamă naşterea fiinţelor care se vor adăuga materialelor şi nu sunt previzibile, fiind de altă esenţă. Aceste fiinţe le numesc indivizibile, fiindcă, divizându-le, mor şi dispar. Căci liniştea este ceva ce se adaugă pietrelor, dar moare dacă le separă. Căci figura este ceva ce se adaugă marmurei sau elementelor figurii, dar moare dacă o sfărâmi sau le distingi. Căci domeniul este ceva ce se adaugă caprelor, caselor, oilor şi munţilor…
Nu aş şti să prevăd, dar aş şti să întemeiez. Căci viitorul se construieşte. Dacă voi aduna într-o imagine unică dezordinea epocii mele, dacă voi avea mâini diurne de sculptor, dorinţa mi se va împlini. Dar mă voi înşela spunând că am ştiut să prevăd. Căci am urcat. În diversitatea din jur voi fi arătat o imagine pe care am impus-o şi care va guverna oamenii. Asemenea domeniului care le solicită până şi viaţa.
Astfel mi-a apărut un nou adevăr, şi anume că este zadarnic şi iluzoriu să te ocupi de viitor. Singurul lucru valabil este să exprimi lumea prezentă. Şi că a exprima înseamnă a construi din diversitatea prezentă imaginea unică ce-o domină, înseamnă a crea liniştea din pietre.
Orice altă pretenţie e zarvă de cuvinte…
XXI.
DESIGUR, ŞTIM CU TOŢII CÂT DE ÎNŞELĂTOARE sunt raţionamentele. Pe cei pe care-i priveam, argumentele cele mai abile şi demonstraţiile cele mai riguroase nu reuşeau să-i convingă. „Da, spuneau ei, ai dreptate. Şi, totuşi, eu nu gândesc ca tine…”. Erau consideraţi proşti.
Dar am înţeles că nu erau proşti, ci, dimpotrivă, cei mai înţelepţi. Respectau un adevăr necuprins în cuvinte.
Căci ceilalţi îşi închipuie că lumea este conţinută în cuvinte şi cuvintele oamenilor exprimă universul, şi stelele, şi fericirea, şi soarele asfinţind, şi domeniul, şi dragostea, şi arhitectura, şi durerea, şi liniştea. Dar eu am cunoscut omul în faţa muntelui pe care trebuia să-l mute bucată cu bucată.
Cred, desigur, că geometrii, atunci când desenează zidurile, ţin în mâinile lor adevărul acestor ziduri. Şi va fi posibil ca de să fie construite după planurile lor. Căci zidurile sunt un adevăr pentru geometri. Dar care geometru înţelege zidurile în importanţa lor? Unde citiţi în desenele lor că zidurile sunt un dig? Ce vă permite să le descoperiţi asemenea scoarţei cedrului, în interiorul căreia se ridică cetatea fremătătoare? Unde vedeţi că zidurile sunt scoarţă pentru fervoare şi că de permit schimbul de generaţii în eternitatea fortăreţei? În de vedeţi piatră, ciment şi geometrie. Dar zidurile sunt şi protectorii unui vas sau adăpost pentru destinul fiecăruia. Iar eu cred, în primul rând, în destinele individuale. Nicidecum meschine, fiind atât de limitate. Căci această unică floare este fereastra deschisă spre cunoaşterea primăverii. Este pri73 măvara devenită floare. Şi pentru mine o primăvară care nu dă naştere la flori nu reprezintă nimic.
Poate, într-adevăr, nu este importanţă dragostea acestei soţii care-şi aşteaptă soţul. Nici această mână care se agită înaintea plecării. Doar semne a ceva important. Nu are atâta însemnătate lumina deosebită ce străluceşte înăuntrul zidurilor ca lanterna unui vas, semn, totuşi, al unei vieţi tumultuoase a cărei greutate nu pot s-o măsor.
Zidurile îi folosesc drept înveliş. Şi această cetate este lamă închisă în teaca sa. Şi această fereastră – floare a unui copac. Şi în dosul acestei ferestre, poate, un copil palid, care-şi bea laptele, se joacă şi gângureşte, va fi cuceritorul de mâine şi va întemeia oraşe pe care le va înconjura cu ziduri. Şi iată sămânţa copacului. Important sau nu, cum pot să ştiu? Iar această întrebare pentru mine nu are înţeles – căci, am spus-o, nu trebuie să fragmentezi copacul pentru a-l cunoaşte.
Dar care geometru cunoaşte aceste lucruri? îşi închipuie că înţelege zidurile, de vreme ce le construieşte, îşi închipuie că geometria sa cuprinde zidurile în întregime, fiindcă e suficient să o impui cimentului şi pietrei pentru ca templul să se fortifice. Dar există altceva care le domină şi, dacă aş dori să arăt ce sunt zidurile într-adevăr, v-aş aduna în jurul meu şi, din om în om, aţi învăţa să le descoperiţi fără a ajunge vreodată să le cunoaşteţi în întregime, căci nu există cuvânt care să le conţină în esenţa lor. Şi nu vă arăt decât semne, aşa cum semn este şi geometria, dar şi braţele bărbatului în jurul femeii, care este însărcinată, grea de o lume, şi pe care’ o apără.
Ca şi cel ce vine cu cuvintele sale sărace, să arate celuilalt că greşeşte fiind trist, dar unde vedeţi că celălalt s-ar fi schimbat? Sau că greşeşte fiind gelos, sau greşeşte iubind. Şi unde vedeţi că celălalt se vindecă de dragoste? Cuvintele încearcă să cuprindă natura şi s-o transporte. Astfel am spus „munte”, şi am primit muntele în mine, cu hienele şi şacalii săi, cu văgăunile sale pline de tăcere şi urcuşul său înspre stele, până la crestele muşcate de vânt… dar nu este decât un cuvânt care trebuie umplut. Şi când am spus zid, trebuie, de asemenea, să umplu cuvântul. Şi geometrii adaugă ceva, şi poeţii, şi cuceritorii, şi copilul palid, şi mama care, datorită lor, poate sufla liniştită în foc pentru a încălzi laptele, fără a se teme de măcel. Şi dacă îmi este posibil să raţionez asupra geometriei zidurilor, cum aş raţiona asupra zidurilor înseşi, pe care limbajul nu le poate cuprinde? Căci ceea ce este adevărat după un semn este fals după un altul.
Pentru a mi se arăta oraşul, eram condus, câteodată, pe vârful unui munte. „Priveşte oraşul nostru!” mi se spunea. Şi eu admiram aşezarea străzilor şi desenul zidurilor. „Iată, spuneam, stupul unde dorm albinele. În zorii zilei se răspândesc în câmpia din care-şi extrag provizii. Astfel, oamenii cultivă şi recoltează. Şi convoaie de animale aduc înspre grânare şi pieţe fructul muncii zilnice… Cetatea îşi răspândeşte oamenii în zori şi-i primeşte la ea împovăraţi cu provizii pentru iarnă. Omul este cel ce produce şi consumă. I-aş fi de folos, deci, studiind, înainte de toate, problemele sale şi administrând furnicarul44.
Dar alţii, pentru a-mi arăta oraşul, treceau de partea cealaltă a fluviului, ca să-l admir de pe celălalt mai. Descopeream, deci, din profil, în splendoarea asfinţitului, casele, unele mai înalte, altele mai scunde, unele mici, altele mari, şi săgeata minaretelor agăţând ca nişte catarge negura norilor purpurii. Oraşul îmi apărea asemenea unei flote gata de plecare. Iar adevărul oraşului nu mai era ordine stabilă şi adevăr de geometru, ci asalt al pământului de către om în vântul croazierei sale. „Iată, spuneam, mândria cuceririi. În fruntea oraşelor mele voi pune comandanţi, căci în creaţie omul îşi găseşte bucuria, şi în gustul aventurii şi al victoriei44. Şi nu era nici mai adevărat, nici mai puţin adevărat, ci altfel…
Alţii, pentru a mă face să admir oraşul, mă luau cu ei în interiorul zidurilor şi mă conduceau la templu. Intram, pătruns de linişte, umbră şi răcoare. Meditam. Şi meditaţia mea mi se părea mai importanţă decât hrana şi cuceririle. Căci mă hrăniserăm pentru a trăi, trăiserăm pentru a cuceri, şi am cucerit pentru a mă întoarce, şi a medita, şi a-mi simţi inima mai plină în odihna liniştii mele. „Iată, spuneam, adevărul omului. Nu există decât prin sufletul său. În fruntea oraşului meu voi aşeza poeţi şi preoţi. Iar ei vor face ca inimile oamenilor să se înnobileze44. Şi nu era nici mai adevărat, nici mai puţin adevărat, ci altfel…
Iar acum, în înţelepciunea mea, dacă folosesc cuvântul „oraş”, nu o fac pentru a raţiona, ci pentru a numi, pur şi simplu, tot ceea ce el îmi aduce în inimă şi experienţe m-a învăţat, şi singurătatea mea pe străduţele sale, şi punea împărţită în casele sale, şi gloria sa de cuceritor, şi ordinea admirată din înălţimea muntelui. Şi multe alte lucruri pe care nu le-aş putea spune şi la care nu mă gândesc în acest moment. Şi cum m-aş folosi de cuvânt pentru a raţiona, când ceea ce e adevărat după un semn, e fals după un altul…
XXII.
DAR MAI PRESUS DE ORICE, MI S-A IMPUS CEVA în privinţa moştenirii oamenilor, moştenire pe care şi-o transmit unul altuia, din generaţie în generaţie, căci dacă, în liniştea iubirii mele, colind oraşul şi o privesc pe aceea ce vorbeşte iubitului surâzându-i cu o blândă teamă, sau pe cea care aşteaptă întoarcerea războinicului, sau pe cea care-şi pedepseşte servitoarea, sau pe cel ce predică resemnarea sau dreptatea, sau pe cel care învrăjbeşte mulţimile, se ridică pentru răzbunarea lor şi în apărarea celui slab, sau pe acela ce sculptează un obiect de fildeş, îl ia de la un capăt şi se apropie pas cu pas de perfecţiunea care se găseşte în el. Dacă-mi privesc oraşul atunci când adoarme şi face acel zgomot ce se stinge, asemenea celui al unui greier care a fost lovit şi încă mai cântă, şi se linişteşte ca şi când soarele l-ar fi agitat, aşa cum agită un roi de albine, iar apoi vine seara care le oboseşte/ aripile, şi şterge parfumul florilor, şi nu mai există adieri de vânt pentru a le arăta drumul. Când văd aceste lumini stingându-se, iar focurile potolindu-se sub cenuşă, atunci când fiecare îşi va fi adunat – unul recolta în hambar, altul copiii care se jucau pe prag, sau câinele, sau măgarul sau scaunul său de bătrân, când, în sfârşit, oraşul se odihneşte asemenea focului sub cenuşă şi toate gândurile, toate rugămintele, toate speranţele, toate avânturile, toate temerile, toate elanurile inimii de a cuprinde sau a respinge, toate problemele care-şi aşteaptă rezolvarea, toate urile care nu vor ucide până la zi, toate ambiţiile care nu vor descoperi nimic până-n zori, nefolositoare ca nişte scări într-un magazin, cu aparenţa morţii dar încă vii, căci acest patrimoniu gigantic, care nu foloseşte la nimic în acest moment, nu este pierdut, ci reţinut şi amânat, iar soarele, de îndată ce va agita roiul, îl va reda ca pe o moştenire şi fiecare îşi va relua căutarea, bucuria, suferinţa, ura sau ambiţia, iar coloana de albine se va întoarce la ciulinii şi crinii ei, atunci mă întreb: „Ce sunt aceste depozite de imagini?”.
Şi mi se pare evident că, dacă aş dispune de o omenire neînsufleţită şi aş vrea s-o educ, şi s-o instruiesc, şi s-o umplu de aceleaşi o mie de mişcări diferite, legătura limbajului nu ar fi de-ajuns.
Căci, desigur, comunicăm, totuşi cuvintele cărţilor noastre nu ne conţin patrimoniul. Dacă iau nişte copii, îi amestec şi îl aduc pe fiecare într-o direcţie arbitrară, voi fi pierdut o parte din moştenire. La fel armata mea, dacă nu se stabileşte de la unul la celălalt continuitatea contactelor, care face dintr-o armată o dinastie fără ruptură. Desigur, vor primi învăţăminte de la caporalii lor. Şi vor suporta autoritatea căpitanilor lor. Dar cuvintele de care dispun caporalii şi căpitanii nu sunt decât rezervoare insuficiente pentru a transmite de la unul la celălalt o experienţă ce nu poate fi împărţită şi exprimată în formule. Şi care nu poate fi purtată mai departe prin cuvinte sau cărţi. Căci este vorba de atitudini proprii, de puncte de vedere individuale, de rezistenţe, de elanuri, de sisteme de legătură între gânduri şi lucruri… Iar dacă vreau să le explic sau să le expun, le demontez în părţile lor şi nu mai rămâne nimic. La fel domeniul care cheamă dragostea, despre care nu voi fi spus nimic dacă vorbesc despre capre, oi, case şi munţi, şi a cărui comoară interioară nu se transmite prin cuvinte, ci prin filiaţia dragostei. Şi din iubire în iubire, această moştenire se transmite. Dar dacă veţi rupe contactul o singură dată între o generaţie şi alta, această dragoste moare. Şi dacă veţi rupe o singură dată contactul între veterani şi cădeţi în armata voastră, ea nu va mai fi decât faţada unei case pustii şi se va nărui la prima lovitură, iar dacă veţi rupe contactul între morar şi fiul său, veţi pierde tot ce e mai de preţ din moară – morala şi fervoarea sa, şi cele o mie de mişcări ce nu se exprimă, şi cele o mie de atitudini care se justifică greu prin raţiune, dar care există – căci mai multă inteligenţă se află în lucruri aşa cum sunt de decât în cuvinte – dar le cereţi să reclădească lumea prin simpla lectură a cărţilor, care nu sunt decât imagini şi reflexe neputincioase şi vane în faţa totalităţii experienţelor. Şi faceţi din om un animal primitiv şi gol, uitând că omenirea în mersul ei este asemenea unui arbore care creşte şi se continuă în altul, căci puterea arborelui se păstrează trecând prin noduri, şi răsuciri, şi ramuri. Şi am de-a face cu un trup şi nu-mi dau seama ce înseamnă moartea atunci când privesc din înălţimea cetăţii mele, căci aici cad frunze, dincolo nasc muguri, şi totuşi trupul solid se păstrează. Prin aceste schimbări mărunte nimic esenţial nu este atins şi continui să vezi templul înălţându-se, hambarul golindu-se şi umplându-se, poemul înfrumuseţând şi marginea rotundă a fântânii lustruindu-se. Dar dacă separi generaţiile este ca şi cum ai vrea să reîncepi omul însuşi la mijlocul vieţii sale şi, ştergându-i din minte tot ceea ce ştia, simţea, înţelegea şi dorea, să înlocuieşti această mulţime de cunoştinţe devenite carne cu formulele palide scoase dintr-o carte, suprimând toată seva care urca prin trunchi, nemaitransmiţând oamenilor decât ceea ce poate fi codificat. Şi cum cuvântul falsifică pentru a cuprinde, şi simplifică pentru a explica, şi omoară pentru a înţelege, ei încetează de a mai fi hrăniţi cu viaţă.
Dar eu spun: este bine să înlesniţi geneza dinastiilor. Iar dacă dintr-un mic grup au ieşit doar tămăduitorii mei, dar dispunând de o moştenire completă şi numai de câteva cuvinte, voi avea în cele din urmă tămăduitori cu mai mult har decât dacă aş lărgi selecţia asupra poporului în întregime şi aş alege fiii soldaţilor şi ai maurilor.
Şi aceasta nu înseamnă că înăbuş vocaţiile, căci acest „trunchi va forma un nucleu destul de tare pentru a-i putea grefa ramuri străine. Iar dinastia mea va absorbi şi va transforma în ea însăşi hrana nouă pe care vocaţiile i-o vor da.
Căci, o dată mai mult, am aflat că logica ucide viaţa.
Şi că nu conţine nimic prin ea însăşi…
Dar făcătorii de formule s-au înşelat asupra omului. Au confundat formula, care este umbră plată a cedrului, cu cedrul din volumul, greutatea şi culoarea lui, cu încărcătura sa de păsări şi frunzişul său, care nu s-ar putea exprima şi cuprinde în cuvinte firave…
Căci aceia confundă formula care desemnează cu obiectul desemnat.
Astfel am aflat că e zadarnic şi primejdios să interzici contradicţiile. Şi răspundeam generalilor mei, care veneau să-mi vorbească despre ordine, dar confundau ordinea, care este putere, cu aranjarea muzeelor.
Căci eu spun că arborele e ordine. Dar ordinea aici înseamnă unitatea care domină diversitatea. Căci această ramură poartă un cuib de păsări, pe când cealaltă nu poartă niciunul. Căci aceasta poartă un fruct, iar cealaltă nu poartă nimic. Căci aceasta urcă înspre cer, iar cealaltă se apleacă înspre pământ. Dar generalii mei se supun imaginilor revistelor militare şi spun că sunt în ordine numai obiectele care nu diferă între de. Şi, dacă i-aş lăsa în voia lor, ar îmbunătăţi cărţile sfinte ce arată o ordine care este înţelepciune a Domnului, înşiruind personajele, pe care orice copil le-ar vedea că sunt laolaltă. Astfel, cei cu A împreună, cei cu B împreună, cei cu C împreună… Şi ar dispune de o carte în ordine. O carte pentru generali.
