Iar ultimele ferestre luminate îmi arătau bolnavii. Erau doi sau trei suferind de cancer ca nişte lumânări aprinse. Apoi acea stea, poate a celui care, prins în opera sa, nu poate dormi fără a-şi fi legat snopul. Şi câteva ferestre de aşteptare fără măsură şi fără speranţă. Căci somnul şi-a luat recolta zilnică şi nu se va mai întoarce niciodată.

      Eram, deci, câţiva aidoma unor santinele, stând faţă cu noaptea cum ar fi stat faţă cu marea. „Iată-i, îmi spuneam, martori ai vieţii în faţa mării impenetrabile. În avangardă. Suntem câţiva care veghem asupra oamenilor şi cărora stelele le datorează un răspuns. Suntem câţiva, drepţi, cu opţiunea noastră asupra eternităţii. Purtând povara oraşului, suntem câţiva printre sedentari, iar vântul îngheţat ce cade din stele asemenea unui val rece ne flagelează aspru.

      Căpitani, tovarăşii mei, iată că va fi grea noaptea ce vine. Căci cei ce dorm nu ştiu că viaţa este doar schimbare şi ruptură lăuntrică a cedrului şi transformare dureroasă. Suntem câţiva cei care purtăm pentru ei această povară, câţiva ce stăm la hotare, cei pe care răul îi arde şi care vâslesc încet către zi, cei care aşteaptă, ca la catargul de veghe, răspuns la întrebările lor, cei care aşteaptă reîntoarcerea soţiei…”.

      Dar tot atunci mi-a apărut hotarul ce separă spaima de fervoare. Căci spaimă şi fervoare duc la acelaşi lucru. Amândouă sunt sentimente ale spaţiului şi întinderilor.

      „Doar înspăimântaţii şi pasionaţii veghează cu mine, îmi spuneam. Să se odihnească ceilalţi. Cei care au creat în timpul zilei şi n-au vocaţia de a rămâne în avangardă…”.

      Totuşi, în noaptea aceea, oraşul era suspendat în afara somnului din cauza unui om ce trebuia, în zori, să ispăşească o crimă. Se spunea că e nevinovat. Şi circulau patrule care aveau misiunea de a împiedica mulţimea să se adune, căci ceva atrăgea oamenii în afara caselor şi-i făcea să se reunească.

      Iar eu îmi spuneam: „Suferinţa unuia singur aprinde acest incendiu. Acela, în celula lui, îi aţâţă pe toţi ca un tăciune”.

      Am simţit nevoia să-l cunosc. Şi am plecat înspre închisoare. Am zărit-o, pătrată şi neagră, conturându-se între stele. Paznicii mi-au deschis porţile ce se răsuceau încet pe balamalele lor. Zidurile mi s-au părut de o grosime neobişnuită, iar zăbrelele apărau ochiurile de geam. Şi aici patrule negre circulau de-a lungul culoarelor sau în curţi, sau se ridicau la trecerea mea ca nişte animale nocturne… Şi peste tot, acest miros de mulţime şi aceste ecouri profunde de criptă când laşi să cadă o cheie sau păşeşti pe lespezi. Şi mă gândeam: „Omul trebuie să fie primejdios, dacă e necesar, el, atât de slab, cu o carne atât de plăpândă, pe care un cui o poate goli de viaţă, să fie strivit sub un munte!”.

      Şi toţi paşii pe care-i auzeam îi treceau peste pântece. Şi toate aceste ziduri, aceste uşi, aceste contraforturi apăsau asupra lui. „Este sufletul închisorii, îmi spuneam, gândindu-mă la el. Este sensul, şi centrul, şi adevărul închisorii. Şi, totuşi, ce arată el, dacă nu o simplă grămadă de zdrenţe, culcat de-a curmezişul zăbrelelor, şi, poate, chiar adormit şi respirând greu. Şi, totuşi, ferment al oraşului. Şi pricinuind, mişcându-se între un perete şi celălalt, acest cutremur de pământ”.

      Mi s-a deschis ferestruica şi l-am privit. Ştiind bine că este aici ceva de înţeles. Şi l-am văzut.

      Şi m-am gândit: „N-are, poate, nimic să-şi reproşeze, decât dragostea de oameni. Dar cel ce clădeşte o casă îi dă o formă. Şi, desigur, orice formă poate fi de dorit/ Dar nu toate împreună. Altfel nu va mai fi casă.

      O figură tăiată în piatră este alcătuită din toate figurile refuzate. Toate pot fi frumoase. Dar nu toate împreună. Fără îndoială, visul său este frumos.

      Ne aflăm, el şi cu mine, pe creasta muntelui. El şi cu mine, singuri. Noi suntem această noapte pe creasta lumii. Ne găsim şi ne alăturăm unul altuia. Căci nimic la această înălţime nu ne desparte. El doreşte, ca şi mine, dreptatea. Şi, totuşi, va muri…

      Inima mi se strângea.

      Totuşi, pentru ca dorinţa să se schimbe în act, pentru ca forţa copacului să devină ramură, pentru ca femeia să devină mamă, e nevoie de o alegere. Din nedreptatea alegerii se naşte viaţa. Căci pe cea care era frumoasă, o mie o iubeau. Şi pentru că exista, ea i-a adus la deznădejde. Este totdeauna nedrept ceea ce este.

      Înţelegeam că orice creaţie începe prin a fi crudă.

      Am închis uşa şi am mers în lungul coridoarelor. Plin de stimă şi de dragoste: „Ce înseamnă să-i laşi viaţa în robie, când grandoarea lui stă în orgoliu?”. Am trecut pe lângă patrule, temniceri, măturători. Şi toată această mulţime îşi servea prizonierul. Şi aceste ziduri grele îşi păstrau prizonierul, ca acele ruine risipite ce-şi au sensul în comoara lor dispărută. Şi m-am întors încă o dată înspre închisoare. Cu turnul său în formă de coroană aruncată înspre aştri, vas purtându-şi încărcătura; şi mă întrebam: „Cine e învingător?”. Apoi, când eram departe în noapte, acea gură de arsenal…

      Mă gândeam la cei din oraş. „Desigur, îl vor plânge. Dar e bine ca ei să plângă”.

      Căci cugetam la cântecele, neliniştile şi meditaţiile poporului meu. „Îl vor îngropa. Dar nimic nu se îngroapă, mă gândeam. Ceea ce îngropi e sămânţă. Nu am nici o putere împotriva vieţii, şi el va triumfa într-o zi. Îl spânzur de o frânghie. Dar voi auzi cântându-i-se moartea. Şi această chemare va răsuna asupra celui ce vrea să împace ceea ce nu poate sta împreună ce voi împăca?

      Trebuie să absorb într-o ierarhie, şi nu, în acelaşi timp, în alta. Nu trebuie să confund beatitudinea cu moartea. Merg înspre beatitudine, dar nu trebuie să refuz contradicţiile. Trebuie să le primesc. Asta e bine, asta e rău, am oroare de amestecul care nu e decât sirop pentru slabi, şi care-i sleieşte, dar trebuie să mă ridic prin faptul că-mi accept duşmanul”.

      XXIX.

      MEDITAM ÎN FAŢA ACELEI MĂŞTI DE dansatoare. Cu aerul ei îndârjit şi obosit. Şi-mi spuneam: Iată, pe timpul de măreţie al imperiului, era o mască. Acum nu mai e decât acoperământul unei cutii goale. Nu mai există patetic în om. Nu mai există nedreptate. Nimeni nu mai suferă pentru cauza sa. Şi ce cauză este cea care nu produce suferinţă?

      A dorit să obţină şi a obţinut. Dar este fericit acum? Fericirea era străduinţa de a obţine. Priviţi planta ce-şi formează floarea. E fericită după ce floarea a apărut? Nu, e sfârşită. Şi nu mai are altceva să-şi dorească decât moartea. Căci eu cunosc dorinţa. Setea de muncă. Plăcerea de a reuşi. Apoi odihna. Dar nimeni nu trăieşte din odihna care nu e o hrană. Hrana şi scopul nu trebuie confundate. Acela a alergat mai repede. Şi a câştigat. Dar nu ar putea trăi din cursa câştigată. Nici cel ce iubea marea – din furtuna învinsă. Furtuna pe care o învinge este o mişcare în înotul său. Şi el cheamă o altă mişcare. Şi plăcerea de a forma floarea, de a învinge furtuna, de a clădi templul se deosebeşte de plăcerea de a poseda o floare deja crescută, o furtună învinsă, un templu gata ridicat. Este iluzorie speranţa de a te bucura slujind ceea ce, la început, ai condamnat, speranţa războinicului de a se bucura de bucuriile sedentarului. Şi, totuşi, în aparenţă, războinicul luptă pentru a dobândi ceea ce bucură pe sedentar, dar nu are dreptul să fie dezamăgit dacă se transformă apoi în sedentar, căci e falsă tristeţea celui care spune că satisfacţia fuge mereu din faţa dorinţei. Căci aceasta înseamnă să te-nşeli asupra obiectului dorinţei. Ceea ce urmăreşti mereu, vei spune, mereu se îndepărtează… Este ca şi cum copacul s-ar plânge: „Am dat naştere florii, şi iată că devine sămânţă, şi sămânţa devine copac, şi încă o dată copacul floare…”. Astfel ai învins furtuna, şi furtuna ta a devenit odihnă, dar odihna ta nu e decât pregătire pentru furtună. Îţi spun: nu există amnistie divină care să te scutească de a deveni. Ai dori să fi: nu vei fi decât în eternitate, după ce vei fi fost – plămădit şi vei fi devenit din actele tale, căci omul, vezi tu, se naşte greu.

      Astfel, s-au golit crezând că posedă şi obţin şi oprindu-se în drum pentru a se bucura de proviziile lor. Căci nu există provizii. Şi ştiu, eu, care am căzut atât de des în capcana făpturilor venite din alte părţi ale lumii, mirosind aromitor, pe care ştiam că pot pune stăpânire. Şi această ameţeală o numeam dragoste. Şi mi se părea că aş muri de sete dacă n-aş obţine-o.

      Logodna dădea prilej de serbări răsunătoare, colorate pentru poporul întreg de religia dragostei. Şi se vărsau coşuri de flori, se răspândeau parfumuri şi se ardeau diamante care costaseră sudoarea, suferinţa, sângele oamenilor, născuţi din mulţime ca şi picătura de parfum extrasă din mormane de flori, şi fiecare încerca, fără a înţelege prea bine, să se epuizeze în dragoste. Dar iat-o pe terasa mea, captivă delicată, prinsă în zborul ei. Şi eu, bărbat, eu, războinic învingător, ţinând în sfârşit răsplata luptei mele. Şi, deodată în faţa ei, nemaiştiind ce să fac… „Porumbiţa mea, îi spuneam, turturica mea, gazela mea cu picioare lungi…”, căci în cuvintele pe care le inventam încercam s-o cuprind, pe ea, de necuprins! Topindu-se aidoma zăpezii. Căci nu era nimic darul pe care-l aşteptam. Şi strigam: „Unde eşti?”. Căci nu o întâlneam nicăieri. „Unde e hotarul?”. Şi deveneam turn şi zid. Iar focurile de bucurie din oraş ardeau pentru a sărbători dragostea. Iar eu, singur în cumplitul meu pustiu, o priveam, dezbrăcată, dormind. „M-am înşelat asupra prăzii, m-am înşelat în goana mea. Fugea atât de repede şi am oprit-o pentru a o face a mea… Şi, o dată prinsă, nu mai exista…”. Mi-am înţeles greşeala. Fuseserăm nebun ca acela care şi-a umplut ulciorul şi l-a închis în dulap, fiindcă-i plăcea cântecul fântânii… „Dar dacă nu te ating, te construiesc ca pe un templu. Şi te înalţ în lumină. Şi tăcerea ta închide în ea câmpiile. Iar eu te iubesc dincolo de mine sau tine. Şi inventez imnuri pentru aţi celebra imperiul. Şi ochii ţi se închid, pleoape ale lumii. Şi te ţin, obosită, în braţele mele, c-a pe un oraş. Nu eşti decât o treaptă în drumul meu spre eternitate. Eşti făcută pentru a fi arsă, consumată, dar nu pentru a reţine… Şi iată, curând palatul plânge şi oraşul întreg se acoperă de cenuşă, căci am luat o mie de ostaşi şi am împins pragul oraşului în direcţia deşertului, nefiind mulţumit.

      Durerea unuia singur, ţi-am spus, face cât durerea lumii. Şi dragostea pentru una singură clatină Calea Lactee şi stelele. Te strâng în braţe ca pe prova navei mele. Asemenea acestei plecări în largai mării, umăr de temut al dragostei…

      Astfel am cunoscut limitele imperiului meu. Dar aceste limite îl exprimau deja, căci nu-mi place decât ceea ce rezistă. Iată de ce comparam cu capace de cufere goale aceste basoreliefuri de dansatoare îndârjite, care au fost măşti, atunci când acopereau îndârjirea, şi frământarea interioară, şi poezia, născută din conflicte. Îmi place cel ce rezistă, cel care se închide şi tace, cel care se păstrează tare şi cu buzele pecetluite în chinuri, cel care a rezistat chinurilor şi dragostei. Cel care preferă şi care este nedrept că nu iubeşte. Cel care este asemenea unui tum redutabil, ce nu va fi niciodată cucerit…

      Căci urăsc uşurinţa. Şi cel care nu se opune nu e om. Om fără ferment. Şi iată minunea ce mi-a apărut în închisoare. Mai tare decât tine, decât mine, decât temnicerii, podurile şi zidurile mele. Iată enigma care mă frământa, ca şi aceea a dragostei, când, goală, o ţineam în braţe, supusă. Măreţie a omului şi totuşi josnicie, căci îl ştiu măreţ în credinţa sa, şi nu în orgoliul revoltei sale.

      XXX.

      ASTFEL AM AFLAT CA OMUL NU ESTE DEMN de interes dacă, nu numai că nu e capabil de sacrificii, de rezistenţă la tentaţii şi de acceptare a morţii – căci atunci nu mai are formă – dar şi dacă, pierdut în mulţime, condus de mulţime, se supune legilor acesteia. Căci aşa se întâmplă cu mistreţul sau elefantul solitar, sau omul singur pe munte, iar mulţimea trebuie să permită tăcerea fiecăruia şi să nu-l tragă, prin ură, din ceea ce-l face să semene cedrului ce domină muntele.

      Cel care încearcă, cu limbajul său, să cuprindă şi să exprime omul în logica expunerii mi se pare aidoma copilului ce se aşază la poalele Atlasului cu căldarea şi, lopăţica sa şi plănuieşte să ia muntele şi să-l transporte în altă parte. Omul este ceea ce există, nu ceea ce se exprimă. Desigur, scopul fiecărei conştiinţe este de a exprima ceea ce există, dar expresia e operă dificilă, în ceată şi încâlcită – şi greşeala este de a crede că nu există ceea ce nu se poate enunţa. Căci a enunţa şi a concepe au acelaşi sens. Dar foarte puţin din om am reuşit să concep până acum. Or, ceea ce concep azi exista şi ieri, şi mă amăgesc dacă-mi închipui că ceea ce aparţine omului, şi nu poate fi exprimat, nu merită consideraţie. Căci muntele nu-l exprim, ci-l semnific. Şi confund a semnifica şi a cuprinde. Semnific celui care deja cunoaşte, dar dacă n-ar şti, cum aş putea să-i transmit muntele cu crevase în care se rostogolesc pietre, cu poalele sale de levănţică şi creasta crenelată împungând cerul?

      Şi ştiu când am de-a face nu cu o fortăreaţă nimicită sau barcă fără direcţie, căreia i se dezleagă funia din inelul de fier – pentru a fi lăsată în voia sorţii – ci cu o existenţă minunată, cu legile gravitaţiei sale lăuntrice şi tăcerile sale mai solemne decât liniştea stelelor.

      Astfel mi-am dat seama de conflictul care există între a admira omul supus şi omul neînduplecat, care arată ceea ce este. Înţelegând problema, fără s-o formulez. Căci cei ce sunt conduşi de disciplina cea mai aspră şi care, la un semn al meu, primesc moartea, cei pe care credinţa mea îi magnetizează, atât de adânc prinşi în disciplina lor, încât pot să-i insult şi să-i supun ca pe nişte copii, lăsaţi, dimpotrivă, singuri în faţa aventurii şi ciocnindu-se cu alţii, sunt căliţi ca oţelul, arătând o mânie sublimă şi curaj în faţa morţii.

      Am înţeles că sunt două înfăţişări ale aceluiaşi om. Şi că acela pe care-l admirăm ca fiind neînduplecat, sau cea cu neputinţă de supus, absentă în braţele mele ca un vapor de cursă lungă, cel pe care-l numesc om, căci nu se tânguieşte, nici nu pactizează, nici nu părăseşte o parte din sine din viclenie, sau poftă, sau oboseală, cel pe care-l pot strivi sub piatra de moară, fără să-i pot stoarce secretul, cel care poartă în inimă acel sâmbure tare, pe care nici mulţimea, nici tiranul nu admit să-l constrângă, devenit în inimă diamant, are o altă forţă, pe care i-am descoperit-o. Supus, şi disciplinat, şi respectuos, şi plin de credinţă, fiu înţelept al unei râse spirituale şi depozitar al virtuţilor ei…

      Dar cei pe care-i numesc liberi şi hotărând numai pentru ei înşişi, inexorabil singuri, aceia nu sunt conduşi, plutesc fără vânt în pânze, iar rezistenţa lor nu este decât capriciu incoerent.

      Astfel, eu urăsc această turmă şi pe omul golit de substanţa sa, fără patrie lăuntrică, şi nu-mi place, ca stăpân şi conducător, să-mi vlăguiesc poporul şi să-l transform în furnici oarbe şi ascultătoare, am înţeles că prin constrângere puteam şi trebuia să-l înviorez, nu să-l pierd. Şi că blândeţea sa în biserică, şi ascultarea, şi ajutorul dat altora nu erau ale unui bastard, căci doar astfel îmi putea servi ca piatră unghiulară în limitele imperiului meu. Căci nimic nu poţi aştepta de la tine singur, ci de la minunata colaborare a unuia prin celălalt…

      Astfel, cel pe care-l strivea greutatea zidurilor, şi asupra căruia vegheau sentinelele, şi pe care puteam să-l crucific fără ca el să abjure, cel de la care tortura călăilor mei n-ar scoate decât un râs dispreţuitor, aş greşi dacă aş vedea în el un refractar. Căci puterea îi vine dintr-o altă religie, el este o altă faţă a lui însuşi. O altă imagine, aceea a unui om care se aşază şi ascultă, cu mâinile pe genunchi şi un surâs candid. Şi există sini care i-au dat lapte. La fel cea pe care am capturat-o în turn şi se plimbă în lungul şi în largul celulei, şi nu poate fi nici violată, nici stăpânită, şi nu va pronunţa niciodată cuvântul de dragoste ce i se cere. Şi care este, pur şi simplu, din altă parte, din alt incendiu, dintr-un trib îndepărtat şi plină de religia sa. Şi n-aş putea s-o ating decât dacă aş converti-o.

      Cei pe care-i urăsc sunt, mai ales, cei care nu există cu adevărat. Rasă de câini ce se cred liberi, fiind liberi de a-şi schimba opiniile, de a nega (cum ar putea şti că neagă, de vreme ce ei înşişi sunt judecători?). Liberi de a trişa, de a renega şi de a se vinde, şi pe care-i fac să-şi schimbe părerile doar arătându-le troaca atunci când le e foame.

      Astfel a fost noaptea logodnei şi a condamnării la moarte. Şi am avut sentimentul existenţei. Păstraţi-vă forma, fiţi durabili ca o etravă, ceea ce luaţi dinafară schimbaţi-l în voi înşivă asemenea cedrului. Eu sunt cadrul, şi armătura, şi actul creator din care vă naşteţi, trebuie acum, aidoma copacului uriaş ce-şi dezvoltă ramurile, şi nu ramurile altuia, dă naştere ghimpilor sau frunzelor sale, şi nu ale altuia, să creşteţi şi să vă fixaţi…

      Îi numesc pleavă pe toţi cei ce trăiesc din gesturile altora şi, asemenea cameleonului, iau culorile altora, iubesc partea de unde le vin darurile, gustă aclamaţiile şi se judecă în oglinda mulţimii: căci nu îi găseşti, nu sunt, ca o citadelă, închişi asupra comorilor lor şi, din generaţie în generaţie, nu-şi transmit substanţa, ci-şi lasă copiii să crească fără a-i plămădi. Şi ei cresc ca ciupercile, umplând lumea.

      ACEIA AU VENIT SĂ-MI VORBEASCĂ DESPRE comoditate, iar eu mi-am adus aminte de armata mea. Ştiind câte eforturi sunt necesare pentru echilibrul vieţii, deşi viaţa e absentă atunci când echilibrul e făcut.

      Iată pentru ce iubeam războiul ce duce la pace. Cu nisipul său cald şi liniştitor, cu nisipul său neumblat, încărcat de vipere, cu locurile sale neatinse şi adăposturile sale. Şi m-am gândit la copiii care se joacă, dând viaţă petricelelor: „Uite, spun ei, o armată în mers, uite acolo nişte turme”, iar trecătorul care nu vede decât pietre nu cunoaşte bogăţia inimilor lor. La fel cel ce trăieşte din zori şi, în oglinda soarelui, se aruncă în apele reci, încălzindu-se apoi la lumina primelor ore ale zilei. Sau cel ce merge la fântână, când îi este sete, şi trage el însuşi lanţul ce scârţâie, şi saltă căldarea grea pe ghizd, şi cunoaşte astfel cântecul apei şi toată muzica ei zgomotoasă. Setea sa a umplut de semnificaţie mersul său, şi braţele sale, şi ochii săi, şi această plimbare a omului căruia îi e sete către fântână este asemenea unui poem; dar ceilalţi fac semn sclavului şi sclavul le aduce apa la buze, iar ei nu-i vor cunoaşte niciodată cântecul. Comoditatea lor nu este decât absenţă: n-au crezut în suferinţă şi n-au cunoscut bucuria.

      L-am urmărit şi pe cel ce ascultă muzica şi nu simte nevoia de a o pătrunde. Care se lasă purtat ca pe o litieră înspre muzică şi nu vrea să meargă ei însuşi înspre ea, care renunţă la fructul a cărui coajă e amară. Dar eu spun: nu există fruct, dacă nu există coajă. Şi confundaţi fericirea voastră cu propria voastră absenţă. Căci cel ce e bogat nu mai e prezent pentru a profita de bogăţiile sale, aceste bogăţii sunt zadarnice. Şi nu există privelişte văzută din înaltul muntelui, pentru cel ce n-a urcat panta, căci această privelişte nu e spectacol în primul rând, ci dominare. Şi dacă ai fost purtat acolo în litieră, nu vezi decât o aşezare mai mult sau mai puţin fadă a lucrurilor, şi cum ai putea să le pătrunzi de substanţa ta? Căci priveliştea, pentru cel ce încrucişează braţele pe piept cu satisfacţie, este amestec de răsuflare şi odihnă a muşchilor după efort, şi de albăstrire a serii, este, de asemenea, satisfacţie a ordinii făcute, căci fiecare din paşii săi a ordonat puţin aceste fluvii, a aranjat aceste vârfuri. Această privelişte s-a născut din el, iar bucuria pe care i-o descopăr este bucuria copilului care, aşezându-şi pietricelele, a construit un oraş, de care se minunează şi pe care-l umple cu substanţa lui. Dar ce copil ar fi fericit să privească o grămadă de pietre care nu sunt decât spectacol fără efort?

      I-am văzut pe cei ce au suferit de sete, setea, gelozie faţă de apă, mai aspră decât boala, căci timpul îi cunoaşte leacul şi îl cere, aşa cum ar cere femeia, şi îi vede, în somn, pe ceilalţi bând. Căci vezi în somn femeia surâzând celorlalţi. Nimic nu are sens dacă nu l-am amestecat cu trupul şi cugetul meu. Nu este aventură aceea în care nu mă angajez. Astrologii mei, privind Calea Lactee în nopţile lor de studiu, descoperă marea carte ale cărei pagini trosnesc cu măreţie când le întorci, şi adoră providenţa pentru a fi umplut iumea de o esenţă atât de sfâşietoare pentru inimă.

      Vă spun: nu aveţi dreptul să evitaţi un efort decât în numele altui efort, căci trebuie să creşteţi.

      XXXII.

      ÎN acel an a murit cel ce domnea la est de imperiul meu, cel cu care luptaserăm crâncen înţelegând, după atâtea lupte, că mă sprijineam pe el ca pe un zid. Îmi aduc însă aminte de întâlnirile noastre. Se ridica un cort purpuriu în deşert, care rămânea gol, şi ne înfăţişam unul celuilalt sub acest cort, armatele noastre rămânâncT departe… Şi orice poleială se scorojeşte. Ne priveam cu invidie, sprijiniţi în garda armelor, nicidecum înduioşaţi. Căci tatăl meu avea dreptate când spunea: „Nu trebuie să întâlneşti omul la suprafaţă, ci la al şaptelea etaj al sufletului, inimii şi cugetului său. Altfel, căutându-vă în mişcările voastre cele mai vulgare, ajungeţi să vărsaţi sângele fără folos”.

      tl înţeleseserăm, şi nu-l întâlneam decât purificat şi zidit într-un triplu zid de singurătate. Unul în faţa celuilalt, ne aşezam pe nisip. Nu ştiu care dintre noi, atunci, era cel mai puternic. Dar în această singurătate sacră puterea 96 devenea măsură. Căci mişcările noastre clătinau lumea, dar noi le măsurăm. Vorbeam despre păşuni. „Am douăzeci şi cinci de mii de vite care mor, spunea el. La tine a plouat”. Dar nu puteam tolera să-şi aducă obiceiurile străine şi îndoiala care face să putrezească. Cum să primesc pe pământurile mele păstori dintr-un alt univers? Şi îi răspundeam: „Am douăzeci şi cinci de mii de pui de om care trebuie să înveţe rugăciunile lor şi nu pe ale altora, căci altfel nu vor mai avea formă…”. Şi armele hotărau între popoarele noastre. Şi ne asemănam unor maree, care vin şi pleacă. Şi dacă niciunul dintre noi nu înainta, deşi apăsam cu toată greutatea noastră asupra celuilalt, însemna că ajunseserăm la apogeu, înăsprindu-ne duşmanul prin înfrângere. „M-ai învins, am devenit, deci, mai tare”.

      Nu vreau să spun că-i dispreţuiam măreţia. Nici grădinile suspendate ale capitalei sale. Nici parfumurile negustorilor lui. Nici lucrătura delicată a aurarilor lui. Nici marile baraje pentru apă. Omul inferior inventează dispreţul, căci adevărul său le exclude pe celelalte. Dar noi, care ştiam că adevărurile coexistă, nu ne gândeam niciodată să coborâm până la a recunoaşte adevărul celuilalt, chiar dacă aceasta era greşeala noastră. Mărul, după câte ştiu, nu dispreţuieşte viţa de vie, nici palmierul – cedrul. Dar fiecare se întăreşte şi nu-şi amestecă rădăcinile. Şi îşi salvează forma şi esenţa, căci este acesta un capital nepreţuit, care nu trebuie alterat.

      Schimbul veritabil, îmi spunea el, este cutia cu parfum, sau grăunţa, sau acest dar din cedru galben, care-ţi umple casa de mirosul casei mele. Sau strigătul de război ce coboară din munţii mei, către tine. Sau poate un ambasador, care a fost îndelung crescut, format şi înăsprit, şi care te refuză şi te acceptă în acelaşi timp. Căci te refuză în etajele tale inferioare. Dar te regăseşte acolo unde omul se stimează deasupra urii sale. Singura stimă care are valoare este stima unui duşman. Iar stima între prieteni nu are valoare decât dacă-şi domină recunoştinţa, şi mulţumirile, şi toate mişcările vulgare. Dacă mori pentru prietenul tău, îţi interzic să te înduioşezi…