„Doamne, iată-i dezbinaţi, căci nu mai clădesc un imperiu. Este greşit a crede că încetează să clădească pentru că sunt dezbinaţi. Luminează-mă şi arată-mi ce turn să-i fac să clădească, turn care să contopească în el aspiraţiile lor diverse. Care va cere totul de la ei şi-l va împlini pe fiecare, solicitându-l în întregime în măreţia lui. Veşmântul meu e prea scurt, iar eu sunt un prost păstor ce nu-i poate adăposti pe toţi sub aripa sa. Iar ei se urăsc pentru că le e frig. Căci ura nu este decât lipsa satisfacţiei. Orice ură are un înţeles profund, care o domină. Ierburile diferite se urăsc şi se mănâncă una pe cealaltă, dar nu şi arborele unic, în care fiecare ramură creşte din prosperitatea celorlalte. Dă-mi o fâşie din veşmântul tău, pentru a aduna sub ea pe toţi războinicii mei, pe truditori şi pe savanţi, pe soţi şi soţii, şi pe copiii care plâng…”.

      XVI.

      GENERALII MEI, ÎN TEMEINICA LOR PROSTIE, veneau să-mi vorbească despre virtute: „Iată, îmi spuneau ei, că moravurile sunt tot mai corupte. Şi din cauza aceasta imperiul se descompune. Trebuie să înăsprim legile şi să inventăm sancţiuni mai crude. Şi să retezăm capetele celor ce au greşit”.

      Iar eu mă gândeam: „Trebuie, poate, într-adevăr, să retezăm capete. Dar virtutea este, în primul rând, consecinţă. Putreziciunea oamenilor mei este, înainte de toate, putreziciunea imperiului, ce-şi creşte oamenii. Căci dacă el ar fi viguros şi sănătos, le-ar înflăcăra nobleţea”.

      Îmi aminteam de cuvintele tatălui meu: „Virtutea este perfecţiunea stării umane, şi nu absenţa defectelor! Dacă vreau să clădesc un oraş, înnobilez prin putere gloata decăzută. Îi ofer alte beţii decât beţia mediocră a jafului, a cametei sau a violului. Iată-i clădind cu braţele lor noduroase. Orgoliul lor devine turn, şi templu, şi zid. Cruzimea lor devine grandoare şi rigoare în disciplină. Şi iată că ei slujesc unui oraş născut din ei înşişi şi în care şi-au transpus bogăţia inimii. Vor muri pe ziduri pentru a-l salva. Şi nu vei mai descoperi în ei decât virtuţile cele mai strălucitoare.

      Dar tu, care eşti dezgustat în faţa puterii pământului, în faţa urâţeniei humusului, a putreziciunii sale şi a viermilor, vei cere în primul rând omului să nu existe şi să nu miroasă. Condamni în ei expresia forţei lor. Iar în fruntea imperiului vei instala degeneraţi. Iar ei vor hăitui viciul, care nu este decât putere fără folos. Dar, în felul acesta, ei hăituiesc puterea şi viaţa. Şi, la rândul lor, devin paznici de muzeu şi veghează asupra unui imperiu mort”.

      „Cedrul, spunea tatăl meu, se hrăneşte din noroiul pământului, transformându-l însă în frunziş des, ce se hrăneşte cu soare.

      Cedrul, mai spunea câteodată tatăl meu, este perfecţiunea noroiului. Este noroiul devenit virtute. Dacă vrei să salvezi imperiul, creează-i fervoarea. Ea va îndruma mişcările oamenilor. Şi aceleaşi acte, aceleaşi mişcări, aceleaşi aspiraţii, aceleaşi eforturi îţi vor clădi oraşul, în loc de a-l distruge.

      Iar acum eu îţi spun:

      Oraşul tău va muri prin perfecţiune. Căci oamenii trăiau nu din ceea ce primeau, ci din ceea ce dăruiau. Disputându-şi proviziile strânse, vor redeveni lupi în bârlogurile lor. Iar dacă cruzimea ta reuşeşte să-i îmblânzească, vor deveni vite în staul. Căci un oraş nu este perfect niciodată. Spun despre opera mea că nu e perfectă atunci când îmi lipseşte fervoarea. Ei mor pentru că sunt deja morţi. Perfecţiunea nu este un scop pe care-l atingi. Ea este schimbarea în etern. Şi oraşul meu n-a fost niciodată perfect…”.

      Iată pentru ce mă îndoiam că este de ajuns să retezi capete. Căci, desigur, trebuie să-l condamn pe cel corupt, pentru a nu-i corupe pe ceilalţi, aşa cum arunci fructul putred din pivniţă sau animalul bolnav din staul. Dar mai bine este să schimbi pivniţa sau staulul, căci de sunt, în primul rând, vinovate.

      Pentru ce să-l pedepseşti pe cel ce poate fi convertit? Iată pentru ce m-am rugat: „Doamne, împrumută-mi o 60 fâşie din veşmântul tău, pentru a adăposti sub ea toţi oamenii cu povara lor de dorinţe. Am obosit să-i sugrum pe cei pe care nu-i pot acoperi eu însumi, de frică să nu-mi ruineze imperiul. Ştiind că-i ameninţă pe ceilalţi şi binefacerile discutabile ale adevărului meu vremelnic, ştiind însă de asemenea că şi ei sunt purtători ai adevărului”.

      XVII.

      IATĂ PENTRU CE AM DISPREŢUIT întotdeauna, ca fiind zadarnică, zarva cuvintelor. Şi nu m-am încrezut în artificiile limbajului. Iar atunci când generalii mei, în solida lor stupiditate, veneau să-mi spună: „Poporul se revoltă, te sfătuim să fi abil…”, îi concediam. Căci abilitatea nu este decât un cuvânt gol. În creaţie nu există ocoluri. Creezi ceea ce faci, şi nimic mai mult. Iar dacă pretinzi, că urmărind un scop, te îndrepţi spre un altul, deosebit de primul, doar cel pe care cuvintele îl înşală te va crede abil. Căci ceea ce creezi, în cele din urmă, este acel lucru înspre care te îndrepţi în primul rând, şi nimic mai mult. Creezi obiectul ocupaţiei tale, şi nimic mai mult, chiar dacă te ocupi de el pentru a-l combate. Îmi creez inamicul şi îi declar război. Îl făuresc şi îl înăspresc. Iar dacă întăresc constrângerea în numele unei libertăţi viitoare, nu fac decât să creez constrângerea. Căci viaţa nu cunoaşte drumul pieziş. Nu poţi înşela un copac: îl faci să crească şi, în acelaşi timp, îl dirijezi. Restul nu e decât zarvă de cuvinte. Iar dacă sacrific generaţia mea pentru fericirea generaţiilor viitoare, oamenii sunt cei pe care-i sacrific. Nu pe aceştia sau pe ceilalţi, ci pe toţi. Pe toţi îi înlănţuiesc în nefericire. Restul nu e decât zarvă de cuvinte. Dacă fac război pentru a obţine pacea, întemeiez războiul. Pacea nu este o stare care se obţine prin război. Dacă nu cred în pacea cucerită cu armele şi dezarmez, mor. Căci pacea nu o pot stabili decât dacă o creez. Adică primesc să absorb şi orice om găseşte în imperiul meu expresia propriilor dorinţe. Căci fiecare iubeşte în felul său aceeaşi imagine. Doar un limbaj insuficient îi opune pe oameni unii altora, căci dorinţele lor nu diferă. N-am întâlnit niciodată pe cel care să dorească dezordinea, sau josnicia, sau ruina. Imaginea care-i frământă şi pe care ar vrea s-o întemeieze se aseamănă de la un capăt la celălalt al universului, dar căile de atingere a ei diferă. Unul crede că libertatea va permite omului să se dezvolte, altul că omul va creşte puternic prin constrângere, dar amândoi doresc grandoarea sa. Unul crede că mila va uni oamenii, altul dispreţuieşte bunătatea ca fiind respect al putreziciunii şi îi obligă să construiască un turn în care se vor contopi unul cu celălalt. Şi amândoi luptă pentru dragoste. Unul crede că prosperitatea domină totul, căci omul eliberat de poverile sale găseşte timp să-şi cultive inima, sufletul şi inteligenţa. Altul însă consideră că însuşirile inimilor, ale inteligenţei şi sufletelor lor nu sunt legate de alimentele pe care le consumă, nici de facilităţile care li se acordă, ci de darurile care li se solicită. Acesta crede că doar templele născute din nevoia Domnului şi date ca ispăşire sunt frumoase. Dar şi unul şi celălalt doresc înfrumuseţarea sufletului, a inteligenţei şi a inimii. Şi amândoi au dreptate, căci cine se poate dezvolta în robia, cruzimea şi abrutizarea unei munci grele? Dar cine se poate dezvolta într-o libertate fără reguli, în respectul decadenţei şi în creaţia goală, care nu mai este decât divertisment de trândavi?

      Iată-i luând armele ca să apere cuvinte neputincioase, în numele aceleiaşi iubiri. Şi e război, adică luptă, şi căutare, şi mişcare dezordonată în direcţia impusă, întocmai ca arborele poetului meu care, născut orb, a lovit în pereţii colibei sale până ce şi-a crăpat o lucarnă prin care a ţâşnit spre soare, în sfârşit drept şi triumfător.

      Nu încerc să impun pacea. Creez inamicul şi ura lui şi mă mulţumesc a-l supune. Nimic nu e mai impunător ‘ decât convertirea şi a converti înseamnă a primi. Înseamnă a oferi fiecăruia un veşmânt pe măsura lui, în care să se simtă bine. Acelaşi pentru toţi. Căci orice contradicţie nu este decât lipsă a geniului.

      Iată pentru ce repet rugăciunea:

      — Doamne, luminează-mă! Fă-mă să cresc în înţelepciune, astfel încât să-i împac nu prin renunţarea, cerută de unii şi de alţii, la vreuna dintre dorinţele lor, ci printr-o imagine nouă, care să le pară aceeaşi. Întocmai unui vapor. Cei care, fără a înţelege, trag corzile la babord, luptă împotriva celor ce trag la tribord. Fără să ştie, s-ar urî. Dar dacă o ştiu, colaborează şi împreună 62 ajută vântului.

      Pacea e un arbore care are nevoie demult timp pentru a se înălţa. Întocmai cedrului, trebuie să tragem seva din mult pământ pentru a-i întemeia unitatea.

      A clădi pacea înseamnă a clădi un staul în care toată turma să poată adormi. Înseamnă a clădi un palat suficient de încăpător, pentru ca toţi oamenii să se întâlnească înăuntrul lui fără a părăsi nimic din lucrurile care-i însoţesc. Nu poate fi vorba de a-i amputa, pentru a încăpea cu toţii. A clădi pacea înseamnă a obţine ca providenţa să-şi întindă mantia pentru a adăposti oamenii în toată imensitatea dorinţelor lor. Întocmai mamei care-şi iubeşte fiii. Şi pe cel timid şi blând. Şi pe cel dornic de viaţă. Şi pe cel, poate, cocoşat, plăpând şi nedorit. Toţi, în diversitatea lor, îi înduioşează inima. Şi toţi, în diversitatea iubirii lor, contribuie la gloria ei.

      Dar pacea este un arbore care are nevoie demult timp pentru a creşte. Îi trebuie mai multă lumină decât am eu şi nimic nu e încă evident. Aleg şi refuz. Ar fi prea uşor să faci pace dacă toţi s-ar asemăna.

      Astfel a eşuat abilitatea generalilor mei, căci, cu solidă stupiditate, mi-au prezentat raţionamentele lor. Îmi aminteam de cuvintele tatălui meu: „Arta raţionamentului permite omului să se înşele…”.

      — Dacă oamenii noştri neglijează sarcinile imperiului, înseamnă că se moleşesc. Să le pregătim, deci, ambuscade, ei se vor întări, iar imperiul va fi salvat.

      Astfel vorbesc profesorii care merg din efect în efect. Dar viaţa este pur şi simplu, aşa cum este copacul. Iar tulpina nu este mijlocul găsit de sămânţă pentru a deveni ramură. Tulpină, sămânţă şi ramură nu sunt decât aceeaşi înflorire.

      I-am corectat, deci:

      — Dacă oamenii noştri se înmoaie, înseamnă că imperiul care le alimenta vitalitatea a murit în ei. Întocmai cedrului, când i-a dispărut darul vieţii. Nu mai transformă pământul în cedru şi începe să se împrăştie în pustiu. Pentru a-i însufleţi, trebuie deci să-i convertim…

      Totuşi, în indulgenţa mea, generalii neputând să mă înţeleagă, i-am lăsat să-şi joace jocul; ei au expediat oamenii să-şi caute moartea în jurul unui puţ pe care nimeni nu-l dorea, fiindcă era secat, dar unde, din întâmplare, făcuse tabără inamicul. 63

      Desigur, e frumos schimbul de focuri în jurul fântânii, acest dans în jurul florii, căci cel ce obţine fântână se uneşte cu pământul şi regăseşte gustul victoriei. Iar inamicul se întoarce într-o mişcare aidoma celei a corbilor stârniţi de apropierea ta şi zburând în cercuri până acolo unde nu-i mai poţi ajunge. Atunci nisipul care i-a înghiţit în urma ta se încarcă de pulbere, iar tu îţi joci viaţa şi moartea cu bărbăţie. Şi dansezi în jurul unui centru, şi de îndepărtezi, şi te apropii de ceva.

      Dar dacă fântână e secată, jocul nu mai e acelaşi. Ştii că e nefolositoare, fântână aceasta, şi lipsită de sens ca un zar pe care nu-ţi angajezi averea. Generalii mei, văzând oamenii jucând zaruri şi omorându-se pentru o înşelăciune, au crezut în zaruri. Şi au jucat pe fântână ca pe un zar fără miză. Dar nimeni nu omoară pentru înşelăciune la un joc de zaruri fără miză.

      Generalii mei n-au înţeles niciodată foarte bine dragostea.

      Căci ei văd îndrăgostitul exaltat de zorii care-i readuc, deşteptându-l, dragostea. Şi văd războinicul exaltat de zorii care-i aduc, deşteptându-l, victoria, cea care se rostogoleşte deja în el şi-l face să râdă. Şi cred că zorile sunt atotputernice, nu dragostea.

      Eu, însă, spun că nimic nu se poate face fără dragoste. Căci zarul care nu e încărcat de un sens dorit te plictiseşte. Şi zorile te plictisesc dacă nu fac decât să te întoarcă în mizerie. Şi moartea pentru fântână inutilă te plictiseşte.

      Desigur, cu cât munca pe care o consumi în numele dragostei este mai grea, cu atât mai mult te exaltă. Cu’ cât dai mai mult, cu atât creşti mai mult. Dar trebuie să existe cineva care să primească. A pierde nu înseamnă niciodată a dărui.

      Generalii mei, văzându-i pe oameni dând cu bucurie, nu au dedus că exista cineva care să primească. Şi nu înţelegeau că, pentru a exalta omul, nu este suficient să-l despoi.

      Acel rănit, pe care l-am surprins în amărăciunea lui, îmi spuse:

      — Am să mor. Şi mi-am dat sângele fără să primesc nimic în schimb. Pe inamicul căruia i-am trimis un glonte în pântece, înainte ca altul să-l răzbune, l-am urmărit în timp ce murea. Şi îmi părea că se desăvârşeşte prin moarte, dăruit în întregime credinţelor sale. Moartea i-a fost o răsplată. Cât despre mine, respectând ordinul primit de la caporalul meu şi nu de la altcineva care l-ar fi îmbogăţit şi înnobilat, mor cu demnitate, dar şi cu supărare.

      Cât despre ceilalţi, fugiseră.

      XVIII.

      IATĂ PENTRU CE, ÎN SEARA ACEEA, DIN înălţimea stâncii pe care mă căţăraserăm, am privit petele negre pe care le făcea tabăra mea, ca de obicei de formă triunghiulară, ca de obicei împodobită cu santinele în cele trei vârfuri, înzestrată cu puşti şi pulbere, şi totuşi aproape de a fi risipită, răspândită aidoma copacului mort, şi i-am iertat pe oameni.

      Fiindcă am înţeles. Omida moare atunci când formează crisalida. Planta moare când ajunge sămânţă. Cel ce se transformă cunoaşte tristeţea şi teama. Totul în el devine inutil. Cel ce se transformă nu este decât cimitir şi regrete. Şi această mulţime aştepta transformarea, istovindu-şi vechiul imperiu căruia nimeni n-ar şti să-i redea tinereţea. Nu vindeci nici omida, nici planta, nici copilul care-şi schimbă vocea şi care, pentru a fi fericit, cere să i se redea copilăria, să simtă din nou plăcerea jocurilor care-l plictisesc, dulceaţa braţelor mamei şi gustul laptelui – dar nu mai există nici plăcere a jocurilor, nici refugiu în braţele mamei, nici gust al laptelui, iar el pleacă, trist. Istovindu-şi vechiul imperiu, oamenii, fără să ştie, reclamau imperiul cel nou. Copilul care a crescut şi s-a despărţit de mama sa nu va cunoaşte odihnă până ce nu va fi găsit femeia. Doar ea îl va întregi din nou. Dar cine poate arăta oamenilor imperiul lor? Cine poate, în diversitatea lumii, doar prin puterea geniului său, să creeze o imagine nouă, să-i forţeze să-şi întoarcă ochii în direcţia ei şi s-o cunoască? Şi, cunoscând-o, s-o iubească? Aceasta nu este o operă de logician, ci de creator şi sculptor. Căci nu făureşte în marmură decât acela care n-are nimic de justificat şi imprimă marmurii puterea de a deştepta dragostea.

      AM CHEMAT, DECI, ARHITECŢII ŞI LE-AM SPUS:

      — De voi depinde cetatea viitoare, nu în semnificaţia ei spirituală, ci în imaginea pe care o va prezenta şi care va fi expresia ei. Mă gândesc, ca şi voi, ca oamenii să fie fericit instalaţi, ca ei să dispună de comodităţile oraşului şi să nu-şi irosească eforturile în complicaţii zadarnice şi cheltuieli sterile. Dar eu am învăţat să deosebesc ceea ce este important de ceea ce este urgent. Căci este urgent, desigur, ca omul să mănânce, fiindcă, dacă nu e hrănit, nu există şi nu mai ridică probleme. Dar dragostea şi sensul vieţii sunt mai importante. Nu mă interesează o specie care să îngraşe pământul. Întrebarea pe care mi-o pun nu este de a şti dacă omul va fi sau nu fericit, prosper şi comod adăpostit. Mă întreb în primul rând ce om va fi prosper, la adăpost şi fericit. Negustorilor îmbogăţiţi pe care siguranţa îi umflă le prefer nomadul, veşnic în urmărirea vântului, căci slujba la un asemenea stăpân îl înfrumuseţează în fiecare zi mai mult. Dacă aş fi constrâns să aleg şi aş afla că grandoarea ar fi refuzată primului şi acordată doar celui de-al doilea, mi-aş trimite tot poporul în deşert. Fiindcă îmi place ca omul să împrăştie lumină. Şi puţin îmi pasă de lumânarea groasă. Doar după flacără îi măsor calitatea.

      Dar n-am văzut ca prinţul să fie inferior hamalului, nici generalul sergentului, nici şeful muncitorilor, deşi se bucură de mai multe bunuri. Pe cei ce construiesc ziduri de bronz nu i-am găsit inferiori celor ce înşiruie ziduri de pământ. Nu refuz nimănui seara cuceririlor, care permite omului să urce mai sus. Dar n-am confundat niciodată mijlocul şi scopul, seara şi templul. Este urgent ca o seară să permită accesul la templu, altfel acesta ar rămâne pustiu. Dar templul este singurul important. Este urgent ca omul să trăiască şi să găsească în jurul său mijloacele de a se dezvolta. Dar aici nu e vorba decât de seara care duce la om. Sufletul pe care i-l voi clădi va fi bazilica, şi doar ea este importanţă.

      Vă condamn nu pentru că favorizaţi obişnuitul, ci pentru că-l luaţi drept scop. Căci, desigur, sunt urgente bucătăriile palatului, dar, în cele din urmă, palatul, căruia G6 bucătăriile îi vor folosi, este singurul care contează. Şi vă convoc pentru a vă întreba: „Arătaţi-mi ceea ce este important din munca voastră11. Şi rămâneţi muţi în faţa mea.

      Îmi spuneţi: „Noi răspundem nevoilor oamenilor. Îi adăpostim”. Da. Aşa cum răspunzi nevoilor vitelor pe care le aşezi în staul pe aşternutul lor de paie. Omul, desigur, are nevoie de ziduri între care să se îngroape şi să se împlinească aidoma seminţei. Dar are nevoie şi de marea Cale Lactee şi de întinderea mării, deşi nici constelaţiile, nici oceanul nu-i folosesc la nimic. Şi ce înseamnă a fi de folos? Cunosc oameni care au urcat muntele timp îndelungat şi cu trudă, zdrelindu-şi genunchii şi palmele, istovindu-se în urcuşul lor, ca să ajungă pe creastă înaintea zorilor şi să se adape din profunzimea câmpiei albastre încă, aşa cum cauţi apa unui lac să-ţi potoleşti setea. Se aşază şi privesc, o dată ajunşi, şi respiră. Iar inima lor bate cu bucurie şi ei găsesc un remediu suveran pentru repulsiile lor.

      Cunosc pe alţii care caută marea în pasul încet al caravanei şi care au nevoie de mare. Şi care, ajungând pe promontoriu şi dominând această întindere plină de linişte şi de greutate, ce ascunde ochilor lor munţii de alge şi de corali, respiră aerul sărat şi se minunează de un spectacol ce nu le foloseşte la nimic, căci nu poţi pune stăpânire pe mare. Dar şi-au spălat inimile de robia lucrurilor mărunte. Poate priveau cu dezgust, ca din dosul zăbrelelor unei închisori, la uneltele de menaj, la reproşurile nevestelor lor, la nimicurile zilnice, care pot fi imagine întoarsă şi sens al lucrurilor, dar câteodată pot deveni mormânt care te închide şi te apasă.

      Atunci îşi iau provizii de nesfârşit şi aduc cu ei fericirea pe care au găsit-o acolo. Iar casa se schimbă doar pentru că, undeva, există câmpia la răsăritul soarelui şi marea. Căci fiecare lucru se deschide într-altul, mai vast. Totul devine drum sau fereastră înspre altceva decât el însuşi.

      Să nu-mi spuneţi, deci, că zidurile voastre obişnuite îi ajung, căci dacă omul n-ar fi văzut niciodată stelele şi ar fi fost în puterea voastră să-i clădiţi o Cale Lactee cu travee uriaşe, chiar dacă o asemenea cupolă ar înghiţi o avere, mi-aţi putea spune că această avere a fost irosită?

      Iată pentru ce vă spun: Dacă ridicaţi un templu inutil, de vreme ce nu serveşte nici la copt, nici la odihnă, nici la adunarea notabililor, nici la strângerea apei, ci doar la înălţarea inimii omului, la liniştea simţurilor, asemenea unui adăpost al inimii unde te aşezi pentru a te pătrunde câteva ore de pacea echitabilă, de potolirea patimilor şi de dreptatea fără dezmoşteniţi, dacă, deci, construiţi un templu în care durerea rănilor devin imn şi ofrandă, în care ameninţarea morţii devine port întrezărit în apele în sfârşit liniştite, aţi spune că v-aţi irosit eforturile?

      Dacă cei ce-şi sfâşie mâinile manevrând velele în zile de furtună, cei ce luptă din greu cu valurile, zi şi noapte, şi nu mai sunt decât carne vie brăzdată de soare, ar putea fi priviţi din când în când în apele liniştite şi luminoase ale unui port, acolo unde nu mai există nici mişcare, nici ciocnire, nici efort, nici asprime a luptei, ci doar linişte a apei abia tulburată de sosirea vasului, vei crede că ţi-ai irosit munca? Căci le va părea dulce această apă ca de fântână, după aceea înspumată ce aleargă pe coama valurilor frământate ale mării.