Astfel cel în sufletul căruia imperiul a murit spune: „Fervoarea mea era oarbă şi stupidă”. Şi, desigur, are dreptate. Nu există nimic în afara lui, decât amestec disparat de animale, case şi munţi. Imperiul era creaţie a inimii sale.
Ce vei face cu frumuseţea unei femei, dacă nu există un bărbat pe care ea să-l mişte? Şi ce vei face cu prestigiu diamantului, dacă nimeni nu-l râvneşte? Şi cu imperiul, dacă nu mai există slujitori ai imperiului?
Căci cel ce ştie să descifreze imaginea, şi care o poartă în inima lui, şi care este legat de această imagine, trăind din ea asemenea copilului ce suge la sânul mamei, cel căruia imaginea îi este temelie, semnificaţie şi prilej de măreţie, spaţiu şi împlinire, dacă va fi smuls de la acest izvor, va fi retezat, ciopârţit şi va muri asfixiat, asemenea copacului ale cărui rădăcini au fost tăiate. Nu se va mai regăsi. Şi totuşi, atunci când imaginea, pierind în el, îl face să piară, el nu mai suferă şi se acomodează mediocrităţii sale, fără a o recunoaşte.
Iată pentru ce trebuie să ţii mereu treaz ceea ce este măreţ în om şi să-l converteşti la propria sa grandoare.
Căci hrana esenţială nu-i vine din lucruri, ci din ceea ce leagă lucrurile între de. Nu diamantul îl va hrăni, ci acea legătură ce există între diamant şi oameni. Nu nisipul îl va hrăni, ci legătura dintre nisip şi triburi. Nu cuvintele din cărţi, ci acele legături dintre de care sunt dragoste, poem şi înţelepciune.
Iar dacă vă chem să vă ajutaţi, să existaţi împreună şi să alcătuiţi o imagine care să vă îmbogăţească pe fiecare, la care să ia parte fiecare, chiar şi copiii imperiului, dacă vă închid în domeniul iubirii mele, cum să nu vă înălţaţi şi cum aţi putea rezista? Frumuseţea chipului nu există decât prin reflectarea fiecărei părţi în toate celelalte. Iar apariţia vă răscoleşte. Acelaşi lucru – despre acel poem care vă smulge lacrimi. Am luat stele, fântâni şi regrete. Şi nu există în de nimic mai mult. Dar le-am 48 plămădit după geniul meu, iar de au servit ca piedestal unei divinităţi care le domină, fără a fi conţinută în niciunul dintre de”.
Tatăl meu a trimis un cântăreţ în mijlocul acelor oameni ce putrezeau. Cântăreţul s-a aşezat între ei, la venirea serii, şi a început să cânte. A cântat despre lucrurile care se reflectă unele în altele. A cântat despre prinţesa minunată la care nu poţi ajunge decât după două sute de zile de mers prin nisipul ars de soare şi lipsit de apă. Iar lipsa fântânilor devine sacrificiu şi beţie de dragoste. Iar apa din burduf devine rugă, căci ea duce spre cea iubită. Spunea: „Doream un crâng de palmieri şi o ploaie binefăcătoare… dar mai mult decât orice o doream pe aceea care speram că mă va primi cu un surâs… şi nu mai ştiam să deosebesc fierbinţeala de dragoste…”.
Iar lor le era sete de sete şi, întinzându-şi pumnii spre tatăl meu, spuneau: „Scelerat! Ne-ai răpit setea, care este beţie a sacrificiului din dragoste!”.
Le-a cântat despre acea ameninţare care domneşte atunci când războiul s-a pornit, transformând nisipul în cuib de vipere. Fiecare dună sporeşte cu o putere de viaţă şi de moarte. Iar lor le era sete de primejdia morţii ce însufleţeşte nisipul. Le-a cântat despre teama de duşman, atunci când îl aştepţi din toate părţile, iar el se desfăşoară de la un capăt la altul al orizontului, asemenea unui soare care nu ştii de unde va răsări! Iar lor le era sete de un duşman care să-i înconjoare cu măreţia lui, asemenea mării.
Iar atunci când le-a fost sete de dragoste, pe care o întrezăreau asemenea unui chip, pumnalele ţâşniră din teci. Şi iată că plângeau de bucurie, mângâindu-şi săbiile! Armele lor uitate, ruginite, înjosite, dar care le-au apărut asemenea unei bărbăţii pierdute; căci numai de permit omului să creeze lumea. Şi acesta a fost semnalul revoltei, revoltă frumoasă ca un incendiu!
Şi au murit toţi, ca nişte adevăraţi bărbaţi!
xm.
AM ÎNCERCAT SA ADUCEM CÂNTUL POEŢILOR în mijlocul acestei armate ce începea să se risipească. Dar se întâmpla minunea că poeţii erau neputincioşi, iar soldaţii râdeau de ei.
„Să ni se cânte adevărurile noastre, răspundeau ei. Fântână casei noastre şi aroma supei de seară. De ce aceste vorbe goale?
Atunci am aflat acest adevăr, şi anume că puterea pierdută nu se redobândeşte niciodată. Şi că imaginea imperiului îşi pierduse fertilitatea. Căci imaginile mor, asemenea plantelor, atunci când puterea lor s-a istovit, iar de nu mai sunt decât materie moartă ce se risipeşte şi humus pentru plante noi. M-am îndepărtat pentru a reflecta asupra acestei enigme. Căci nimic nu este mai adevărat sau mai puţin adevărat. Ci doar mai convingător sau mai puţin convingător. În mâinile mele nu se mai afla nodul miraculos al diversităţii lor. Îmi scăpa. Iar imperiul meu se clătina ca lipsit de vlagă, căci cedrul, atunci când furtuna îi frânge ramurile, când vântul nisipurilor îl usucă, se pleacă în faţa deşertului nu pentru că nisipul a devenit mai puternic, ci pentru că cedrul a renunţat să se apere şi şi-a deschis porţile barbarilor.
Atunci când un cântăreţ îşi intona cântecul, i se reproşa că-şi exagerează emoţiile. Şi este adevărat că pateticul suna fals, ca aparţinând altor vremi. Oare se înşală el însuşi, se întrebau, asupra dragostei pe care o exprimă faţă de animale, de case, de munţi, care nu sunt decât obiecte disparate? Se înşală el însuşi asupra dragostei pe care o exprimă faţă de meandrele fluviilor care nu ameninţă întâmplările războiului şi nu merită vărsare de sânge? Şi e adevărat că acei cântăreţi se simţeau vinovaţi, ca şi cum ar fi povestit fabule grosolane unor copii ce nu mai erau îndeajuns de creduli…
Generalii mei, în trainica lor prostie, mă întrebau: „Pentru ce oamenii noştri nu vor să mai lupte?”. Ca şi cum ar fi spus, scandalizaţi în meseria lor: „Pentru ce nu mai vor să secere griul?”. Iar eu schimbam întrebarea care, astfel pusă, nu ducea la nimic. Nu era vorba despre o meserie. Mă întrebam, în liniştea iubirii mele: „Pentru ce nu mai vor să moară?”. Iar înţelepciunea mea căuta un răspuns.
Căci nu-ţi dai viaţa pentru animale, nici pentru case, nici pentru munţi. Căci obiectele dăinuie fără ca nimic să le fie sacrificat. Dar îţi dai viaţa pentru a salva nodul invizibil care le leagă, transformându-le în domeniu, în imperiu, în imagine dragă şi apropiată. Îţi transpui viaţa în această unitate, căci, murind, o clădeşti în continuare.
Moartea este preţioasă datorită dragostei. Iar cel care şi-a transpus viaţa în lucrul bine făcut şi care dăinuie mai mult decât viaţa, în templul ce-şi croieşte drum prin secole, acela acceptă să moară dacă ştie să desprindă palatul din diversitatea lucrurilor, dacă este orbit de măreţia lui şi doreşte să se contopească cu el. Căci ceva mai măreţ decât propria sa viaţă îl învăluie, iar el se dăruieşte dragostei sale.
Dar cum ar fi putut să accepte să-i dea viaţa în schimbul unor interese vulgare? Ceea ce interesul comandă în primul rând este să trăieşti. Orice ar fi făcut cântăreţii mei, ei ofereau oamenilor monedă falsă în schimbul sacrificiului lor, neştiind a-i face să perceapă o imagine care să-i însufleţească. Oamenii mei nu mai aveau dreptul să-şi dea viaţa din dragoste. De ce ar mai fi murit?
Iar aceia dintre ei, care mureau datorită asprimii unor îndatoriri pe care le acceptau fără a le înţelege, mureau ţepeni şi cu ochii mânioşi, zgârciţi în cuvinte, în severitatea dezgustului lor.
Iată pentru ce căutam în inima mea o învăţătură nouă, care să-i însufleţească; apoi, înţelegând că nu există raţionament sau înţelepciune care să ducă la aceasta, căci trebuie să creezi un chip asemenea opţiunii sale, m-am rugat omului să mă lumineze.
Şi, de-a lungul nopţii, îmi vegheam oamenii sub foşnetul nisipului ce urca şi alerga deasupra dunelor, pentru a le desface şi a le reface câţiva paşi mai departe. În această noapte fără vârstă, în care luna apărea şi dispărea în negura roşiatică pe care o târau vânturile. Şi ascultam străzile chemându-se una pe cealaltă din cele trei vârfuri ale taberei triunghiulare, dar vocile lor nu mai erau decât lungi strigăte fără credinţă, atât de patetice în deşertăciunea lor.
Şi mă gândeam: „Nu există nimic pentru a-i aduna împreună… Vechiul lor limbaj a obosit. Prizonierii tatălui meu erau necredincioşi, însă ocrotiţi de un imperiu puternic. Tatăl meu le-a trimis un cântăreţ ce preamărea imperiul. Şi într-o singură noapte, prin atotputernicia cuvântului său, i-a convertit. Dar această putere nu era a lui, ci a imperiului.
Dar mie îmi lipsesc cântăreţii, îmi lipseşte adevărul, îmi lipseşte veşmântul care să mă transforme în păstor. Trebuie, deci, ca ei să se omoare şi să mânjească noaptea 5* cu acele lovituri de cuţit ce ţintesc în pântece şi sunt la fel de inutile ca lepra? Prin ce voi reuşi să-i strâng laolaltă?”.
Din când în când, se ridicau falşi profeţi care strângeau în jurul lor câţiva dintre ei. Iar cei fideli, deşi rari, se însufleţeau şi se arătau gata să moară pentru credinţa lor. Dar credinţa lor nu valora nimic pentru ceilalţi. Şi toate credinţele se opuneau una alteia. Mici comunităţi au apărut astfel, urându-se, obişnuind să împartă totul în greşeală şi adevăr. Căci ceea ce nu e adevăr e greşeală, iar ceea ce nu e greşeală e adevăr. Dar eu, care ştiu bine că greşeala nu este contrariul adevărului, ci o altă aranjare, un alt templu clădit cu aceleaşi pietre, nici mai adevărat, nici mai puţin adevărat, ci altfel, descoperindu-i gata să moară pentru adevăruri iluzorii, sângeram în inima mea. Şi mă rugam domnului: „Nu poţi să mă înveţi un adevăr care să domine adevărurile lor deosebite şi să le primească pe toate în sânul său? Căci dacă din aceste ierburi, care se devorează între de, voi face un arbore animat de un suflu unic, atunci o ramură va creşte din prosperitatea altei ramuri, iar arborele întreg nu va fi decât colaborare minunată şi avânt spre soare.
Ori inima mea nu e destul de încăpătoare pentru a-i cuprinde?”.
Virtuoşii erau ridiculizaţi, iar neguţătorii triumfau. Totul se vindea. Fecioarele erau închiriate. Proviziile de orz, pe care le păstram pentru vremurile de foamete, erau prădate. Se omorau. Dar nu eram atât de naiv să cred că sfârşitul imperiului se datora acestei decăderi a virtuţii, înţelegând cu limpezime că decăderea virtuţii se datora sfârşitului imperiului.
„Doamne, spuneam, dă-mi această imagine în care sufletele lor să se transpună. Şi toţi, prin fiecare, vor creşte mai puternici. Iar virtutea va fi semn a ceea ce ei vor fi”.
XIV.
ÎN LINIŞTEA IUBIRII MELE, AM ORDONAT SA fie executat un mare număr de oameni. Dar fiecare mort alimenta lava ascunsă a rebeliunii. Căci nu accepţi 52 decât ceea ce este evident. Dar nimic nu era evident. Se înţelegea greu în numele cărui adevăr limpede murise unul sau altul. Şi atunci am primit de la înţelepciunea divină învăţăminte asupra puterii.
Căci puterea nu se explică prin rigoare. Ci numai prin simplitatea limbajului. Desigur, rigoarea este necesară pentru a impune limbajul nou, căci nimic nu-l pune în evidenţă, iar el nu este nici mai adevărat, nici mai puţin adevărat, ci altfel. Dar cum ar putea rigoarea să impună un limbaj care, prin el însuşi, ar dezbina oamenii, lăsându-i să se contrazică? Căci a impune un asemenea limbaj înseamnă a impune dezbinarea şi a distruge rigoarea.
Simplificând, le impun despotismul. Impun omului să devină altul, mai liber, mai limpede, mai generos şi mai pasionat, contopit el însuşi aspiraţiilor sale şi, o dată împlinit el renegă larva care fusese, se miră de propria sa splendoare, se minunează, devine aliat şi soldat al rigorii mele. Iar rigoarea mea nu are altă temelie decât rolul pe care el îl joacă. Este poarta monumentală prin care turma trece, obligată, poate, prin lovituri de bici, însă împlinindu-se şi transfigurându-se. Dar toţi aceştia nu sunt constrânşi: sunt convertiţi.
Rigoarea însă nu-şi atinge scopul dacă, după ce au trecut pragul, oamenii, despuiaţi de ei înşişi şi eliberaţi din crisalidele lor, nu simt deschizându-se în ei aripi şi, departe de a preamări suferinţa care i-a creat şi întărit, ei se regăsesc amputaţi şi trişti, şi-şi întorc faţa spre ţărmul pe care l-au părăsit.
Atunci, trist şi inutil, sângele oamenilor umple fluviile.
Cei pe care îi executam, arătând că nu putuserăm să-i convertesc, erau o dovadă a greşelii mele. Atunci am intonat această rugă: „Doamne, veşmântul meu e prea scurt, iar eu sunt un păstor nepriceput, ce nu ştie să-şi adăpostească poporul. Răspund nevoilor unora, rănindu-i pe alţii în nevoile lor.
Doamne, eu ştiu că orice aspiraţie e frumoasă. Aspiraţia libertăţii şi cea a disciplinei. Aceea a pâinii pentru copii şi cea a sacrificiului pâinii. Cea a ştiinţei care cercetează şi cea a respectului care acceptă şi creează.
Cea a ierarhiilor care divinizează şi cea a împărţelii care distribuie. Cea a timpului care permite meditaţia şi cea 53 a muncii care umple timpul. Cea a dragostei prin spirit, care pedepseşte carnea şi înalţă omul, şi cea a milei care tămăduieşte carnea. Cea a viitorului de clădit şi cea a trecutului de salvat. Cea a războiului care împrăştie sămânţa şi cea a păcii care strânge recolta.
Dar ştiu, de asemenea, că aceste contradicţii nu sunt decât contradicţii de limbaj şi că, de fiecare dată când omul se înalţă, el le priveşte tot mai de sus. Iar contradicţiile dispar.
Doamne, vreau să creez nobleţea războinicilor mei şi frumuseţea templelor în care viaţa oamenilor să se transpună şi care să dea un înţeles acestei vieţi. Dar în această seară, plimbându-mă în pustiul iubirii mele, am întâlnit o fetiţă plângând. I-am ridicat capul spre mine pentru a-i citi în ochi. Iar suferinţa ei m-a orbit. Dacă refuz, Doamne, s-o cunosc, refuz o parte din mine, iar opera mea nu va fi nicicând desăvârşită. Nu înseamnă că mă abat de la scopurile mele înalte, dar această fetiţă trebuie consolată! Căci numai atunci lumea merge înspre bine. Şi ea este un semn al lumii”.
