Şi au murit toţi, ca nişte adevăraţi bărbaţi!

      xm.

      AM ÎNCERCAT SA ADUCEM CÂNTUL POEŢILOR în mijlocul acestei armate ce începea să se risipească. Dar se întâmpla minunea că poeţii erau neputincioşi, iar soldaţii râdeau de ei.

      „Să ni se cânte adevărurile noastre, răspundeau ei. Fântână casei noastre şi aroma supei de seară. De ce aceste vorbe goale?

      Atunci am aflat acest adevăr, şi anume că puterea pierdută nu se redobândeşte niciodată. Şi că imaginea imperiului îşi pierduse fertilitatea. Căci imaginile mor, asemenea plantelor, atunci când puterea lor s-a istovit, iar de nu mai sunt decât materie moartă ce se risipeşte şi humus pentru plante noi. M-am îndepărtat pentru a reflecta asupra acestei enigme. Căci nimic nu este mai adevărat sau mai puţin adevărat. Ci doar mai convingător sau mai puţin convingător. În mâinile mele nu se mai afla nodul miraculos al diversităţii lor. Îmi scăpa. Iar imperiul meu se clătina ca lipsit de vlagă, căci cedrul, atunci când furtuna îi frânge ramurile, când vântul nisipurilor îl usucă, se pleacă în faţa deşertului nu pentru că nisipul a devenit mai puternic, ci pentru că cedrul a renunţat să se apere şi şi-a deschis porţile barbarilor.

      Atunci când un cântăreţ îşi intona cântecul, i se reproşa că-şi exagerează emoţiile. Şi este adevărat că pateticul suna fals, ca aparţinând altor vremi. Oare se înşală el însuşi, se întrebau, asupra dragostei pe care o exprimă faţă de animale, de case, de munţi, care nu sunt decât obiecte disparate? Se înşală el însuşi asupra dragostei pe care o exprimă faţă de meandrele fluviilor care nu ameninţă întâmplările războiului şi nu merită vărsare de sânge? Şi e adevărat că acei cântăreţi se simţeau vinovaţi, ca şi cum ar fi povestit fabule grosolane unor copii ce nu mai erau îndeajuns de creduli…

      Generalii mei, în trainica lor prostie, mă întrebau: „Pentru ce oamenii noştri nu vor să mai lupte?”. Ca şi cum ar fi spus, scandalizaţi în meseria lor: „Pentru ce nu mai vor să secere griul?”. Iar eu schimbam întrebarea care, astfel pusă, nu ducea la nimic. Nu era vorba despre o meserie. Mă întrebam, în liniştea iubirii mele: „Pentru ce nu mai vor să moară?”. Iar înţelepciunea mea căuta un răspuns.

      Căci nu-ţi dai viaţa pentru animale, nici pentru case, nici pentru munţi. Căci obiectele dăinuie fără ca nimic să le fie sacrificat. Dar îţi dai viaţa pentru a salva nodul invizibil care le leagă, transformându-le în domeniu, în imperiu, în imagine dragă şi apropiată. Îţi transpui viaţa în această unitate, căci, murind, o clădeşti în continuare.

      Moartea este preţioasă datorită dragostei. Iar cel care şi-a transpus viaţa în lucrul bine făcut şi care dăinuie mai mult decât viaţa, în templul ce-şi croieşte drum prin secole, acela acceptă să moară dacă ştie să desprindă palatul din diversitatea lucrurilor, dacă este orbit de măreţia lui şi doreşte să se contopească cu el. Căci ceva mai măreţ decât propria sa viaţă îl învăluie, iar el se dăruieşte dragostei sale.

      Dar cum ar fi putut să accepte să-i dea viaţa în schimbul unor interese vulgare? Ceea ce interesul comandă în primul rând este să trăieşti. Orice ar fi făcut cântăreţii mei, ei ofereau oamenilor monedă falsă în schimbul sacrificiului lor, neştiind a-i face să perceapă o imagine care să-i însufleţească. Oamenii mei nu mai aveau dreptul să-şi dea viaţa din dragoste. De ce ar mai fi murit?

      Iar aceia dintre ei, care mureau datorită asprimii unor îndatoriri pe care le acceptau fără a le înţelege, mureau ţepeni şi cu ochii mânioşi, zgârciţi în cuvinte, în severitatea dezgustului lor.

      Iată pentru ce căutam în inima mea o învăţătură nouă, care să-i însufleţească; apoi, înţelegând că nu există raţionament sau înţelepciune care să ducă la aceasta, căci trebuie să creezi un chip asemenea opţiunii sale, m-am rugat omului să mă lumineze.

      Şi, de-a lungul nopţii, îmi vegheam oamenii sub foşnetul nisipului ce urca şi alerga deasupra dunelor, pentru a le desface şi a le reface câţiva paşi mai departe. În această noapte fără vârstă, în care luna apărea şi dispărea în negura roşiatică pe care o târau vânturile. Şi ascultam străzile chemându-se una pe cealaltă din cele trei vârfuri ale taberei triunghiulare, dar vocile lor nu mai erau decât lungi strigăte fără credinţă, atât de patetice în deşertăciunea lor.

      Şi mă gândeam: „Nu există nimic pentru a-i aduna împreună… Vechiul lor limbaj a obosit. Prizonierii tatălui meu erau necredincioşi, însă ocrotiţi de un imperiu puternic. Tatăl meu le-a trimis un cântăreţ ce preamărea imperiul. Şi într-o singură noapte, prin atotputernicia cuvântului său, i-a convertit. Dar această putere nu era a lui, ci a imperiului.

      Dar mie îmi lipsesc cântăreţii, îmi lipseşte adevărul, îmi lipseşte veşmântul care să mă transforme în păstor. Trebuie, deci, ca ei să se omoare şi să mânjească noaptea 5* cu acele lovituri de cuţit ce ţintesc în pântece şi sunt la fel de inutile ca lepra? Prin ce voi reuşi să-i strâng laolaltă?”.

      Din când în când, se ridicau falşi profeţi care strângeau în jurul lor câţiva dintre ei. Iar cei fideli, deşi rari, se însufleţeau şi se arătau gata să moară pentru credinţa lor. Dar credinţa lor nu valora nimic pentru ceilalţi. Şi toate credinţele se opuneau una alteia. Mici comunităţi au apărut astfel, urându-se, obişnuind să împartă totul în greşeală şi adevăr. Căci ceea ce nu e adevăr e greşeală, iar ceea ce nu e greşeală e adevăr. Dar eu, care ştiu bine că greşeala nu este contrariul adevărului, ci o altă aranjare, un alt templu clădit cu aceleaşi pietre, nici mai adevărat, nici mai puţin adevărat, ci altfel, descoperindu-i gata să moară pentru adevăruri iluzorii, sângeram în inima mea. Şi mă rugam domnului: „Nu poţi să mă înveţi un adevăr care să domine adevărurile lor deosebite şi să le primească pe toate în sânul său? Căci dacă din aceste ierburi, care se devorează între de, voi face un arbore animat de un suflu unic, atunci o ramură va creşte din prosperitatea altei ramuri, iar arborele întreg nu va fi decât colaborare minunată şi avânt spre soare.

      Ori inima mea nu e destul de încăpătoare pentru a-i cuprinde?”.

      Virtuoşii erau ridiculizaţi, iar neguţătorii triumfau. Totul se vindea. Fecioarele erau închiriate. Proviziile de orz, pe care le păstram pentru vremurile de foamete, erau prădate. Se omorau. Dar nu eram atât de naiv să cred că sfârşitul imperiului se datora acestei decăderi a virtuţii, înţelegând cu limpezime că decăderea virtuţii se datora sfârşitului imperiului.

      „Doamne, spuneam, dă-mi această imagine în care sufletele lor să se transpună. Şi toţi, prin fiecare, vor creşte mai puternici. Iar virtutea va fi semn a ceea ce ei vor fi”.

      XIV.

      ÎN LINIŞTEA IUBIRII MELE, AM ORDONAT SA fie executat un mare număr de oameni. Dar fiecare mort alimenta lava ascunsă a rebeliunii. Căci nu accepţi 52 decât ceea ce este evident. Dar nimic nu era evident. Se înţelegea greu în numele cărui adevăr limpede murise unul sau altul. Şi atunci am primit de la înţelepciunea divină învăţăminte asupra puterii.

      Căci puterea nu se explică prin rigoare. Ci numai prin simplitatea limbajului. Desigur, rigoarea este necesară pentru a impune limbajul nou, căci nimic nu-l pune în evidenţă, iar el nu este nici mai adevărat, nici mai puţin adevărat, ci altfel. Dar cum ar putea rigoarea să impună un limbaj care, prin el însuşi, ar dezbina oamenii, lăsându-i să se contrazică? Căci a impune un asemenea limbaj înseamnă a impune dezbinarea şi a distruge rigoarea.

      Simplificând, le impun despotismul. Impun omului să devină altul, mai liber, mai limpede, mai generos şi mai pasionat, contopit el însuşi aspiraţiilor sale şi, o dată împlinit el renegă larva care fusese, se miră de propria sa splendoare, se minunează, devine aliat şi soldat al rigorii mele. Iar rigoarea mea nu are altă temelie decât rolul pe care el îl joacă. Este poarta monumentală prin care turma trece, obligată, poate, prin lovituri de bici, însă împlinindu-se şi transfigurându-se. Dar toţi aceştia nu sunt constrânşi: sunt convertiţi.

      Rigoarea însă nu-şi atinge scopul dacă, după ce au trecut pragul, oamenii, despuiaţi de ei înşişi şi eliberaţi din crisalidele lor, nu simt deschizându-se în ei aripi şi, departe de a preamări suferinţa care i-a creat şi întărit, ei se regăsesc amputaţi şi trişti, şi-şi întorc faţa spre ţărmul pe care l-au părăsit.

      Atunci, trist şi inutil, sângele oamenilor umple fluviile.

      Cei pe care îi executam, arătând că nu putuserăm să-i convertesc, erau o dovadă a greşelii mele. Atunci am intonat această rugă: „Doamne, veşmântul meu e prea scurt, iar eu sunt un păstor nepriceput, ce nu ştie să-şi adăpostească poporul. Răspund nevoilor unora, rănindu-i pe alţii în nevoile lor.

      Doamne, eu ştiu că orice aspiraţie e frumoasă. Aspiraţia libertăţii şi cea a disciplinei. Aceea a pâinii pentru copii şi cea a sacrificiului pâinii. Cea a ştiinţei care cercetează şi cea a respectului care acceptă şi creează.

      Cea a ierarhiilor care divinizează şi cea a împărţelii care distribuie. Cea a timpului care permite meditaţia şi cea 53 a muncii care umple timpul. Cea a dragostei prin spirit, care pedepseşte carnea şi înalţă omul, şi cea a milei care tămăduieşte carnea. Cea a viitorului de clădit şi cea a trecutului de salvat. Cea a războiului care împrăştie sămânţa şi cea a păcii care strânge recolta.

      Dar ştiu, de asemenea, că aceste contradicţii nu sunt decât contradicţii de limbaj şi că, de fiecare dată când omul se înalţă, el le priveşte tot mai de sus. Iar contradicţiile dispar.

      Doamne, vreau să creez nobleţea războinicilor mei şi frumuseţea templelor în care viaţa oamenilor să se transpună şi care să dea un înţeles acestei vieţi. Dar în această seară, plimbându-mă în pustiul iubirii mele, am întâlnit o fetiţă plângând. I-am ridicat capul spre mine pentru a-i citi în ochi. Iar suferinţa ei m-a orbit. Dacă refuz, Doamne, s-o cunosc, refuz o parte din mine, iar opera mea nu va fi nicicând desăvârşită. Nu înseamnă că mă abat de la scopurile mele înalte, dar această fetiţă trebuie consolată! Căci numai atunci lumea merge înspre bine. Şi ea este un semn al lumii”.

      XV.

      RĂZBOIUL ESTE LUCRU GREU DE FĂCUT atunci când nu e înclinaţie naturală sau expresie a unei dorinţe. Generalii mei, în temeinica lor prostie, studiau tactici abile, discutau şi căutau perfecţiunea înainte de a acţiona. Căci nu erau însufleţiţi de credinţă, ci doar, oneşti şi stăruitori. Asta îi făcea să eşueze. I-am strâns în jurul meu pentru a le predica: „Nu veţi învinge niciodată căutând perfecţiunea. Căci ea este obiect de muzeu. Interziceţi greşelile şi aşteptaţi, pentru a acţiona, să ştiţi dacă mişcarea ce trebuie făcută este de o eficacitate bine demonstrată. Dar unde aţi citit vreo demonstraţie a viitorului? Aşa cum veţi împiedica, în felul acesta, răspândirea pictorilor, sculptorilor şi a inventatorilor prodigioşi, veţi împiedica şi cucerirea victoriei. Căci vă spun: turnul, cetatea sau imperiul cresc asemenea unui arbore. De sunt manifestări ale vieţii, căci e nevoie de om pentru a le da naştere. Omul îşi închipuie că aceasta se face prin calcul. El crede că raţiunea gu54 vernează aşezarea pietrelor sale, când, de fapt, ascensiu nea acestor pietre s-a născut, în primul rând, din dorinţa lui. Iar cetatea este cuprinsă în el, în imaginea pe care o poartă în inimă, aşa cum arborele este cuprins în sămânţa sa. Iar calculele sale nu fac decât să-i înveşmânteze dorinţa. Şi să o ilustreze. Căci nu veţi explica nimic despre un copac dacă arătaţi apa pe care a băut-o, sucurile minerale pe care le-a supt şi soarele care i-a împrumutat forţa. Şi nu explicaţi nimic despre un oraş atunci când spuneţi: „Iată pentru ce această boltă nu se prăbuşeşte… Iată calculele arhitecţilor…”. Căci dacă oraşul trebuie să se nască, se vor găsi oricând socotitori care să calculeze bine. Dar aceştia nu sunt decât slujitori. Iar dacă îi veţi împinge în primul rând, crezând că oraşele se nasc din mâinile lor, nici un oraş nu va mai ţâşni din nisip. Ei ştiu cum se nasc oraşele, dar nu ştiu pentru ce. Aruncaţi însă un cuceritor ignorant împreună cu poporul său pe un pământ aspru şi sterp, întorceţi-vă după câtva timp, şi veţi vedea strălucind în soare cetatea cu treizeci de cupole. Iar cupolele se vor înălţa falnice, asemenea ramurilor cedrului. Căci dorinţa cuceritorului va deveni oraş şi cupole. Iar el va găsi ca mijloace, căi şi drumuri toţi socotitorii pe care-i doreşte.

      Aşa încât, le spuneam eu, veţi pierde războiul, fiindcă nu doriţi nimic. Nici un urcuş nu vă cere efortul. Şi nu colaboraţi, ci vă distrugeţi unul pe celălalt prin hotărâri incoerente. Priviţi această piatră ce atârnă greu. Se rostogoleşte înspre fundul prăpastiei. Căci ea este colaborare a tuturor grăunţelor de praf din care s-a plămădit şi care o duc, toate, spre acelaşi scop. Priviţi apa în rezervoare. Se sprijină de pereţi şi aşteaptă ocazia. Căci vine ziua în care ocazia se arată. Iar în timpul acesta, zi şi noapte, ea apasă fără încetare. Doarme în aparenţă, fiind totuşi vie. Căci la cea mai neînsemnată crăpătură, iat-o punându-se în mişcare, strecurându-se, răsturnând obstacolele pe care le întâlneşte şi reîntorcându-se la somnul ei atunci când drumul se înfundă, până ce o nouă crăpătură îi va deschide un nou drum. Iar ea nu va pierde această nouă ocazie. Şi, pe căi indescifrabile, pe care nici un socotitor nu le-ar fi calculat, simpla greutate a apei va fi golit rezervoarele de proviziile voastre.

      Armata voastră este asemenea unei mări ce nu apasă asupra digurilor. Sunteţi un aluat fără drojdie. Un pământ fără sămânţă. O gloată fără dorinţe. Administraţi, în loc să conduceţi. Nu sunteţi decât spectatori stupizi. Iar forţele obscure care apasă asupra zidurilor imperiului nu vor avea nevoie de administratori ca să vă înece în năvălirea lor. După care istoricii voştri, mai stupizi decât voi, vor explica motivele dezastrului, numind înţelepciune, calcul şi ştiinţă ale adversarului, mijloacele reuşitei lui. Dar eu vă spun că nu există nici înţelepciune, nici calcul, nici ştiinţă a apei, atunci când ea sfarmă ziduri şi înghite oraşe.

      Voi sculpta viitorul asemenea creatorului ce-şi extrage opera din blocul de marmură prin lovituri de daltă. Iar cioburile ce ascundeau imaginea divină cad unul câte unul. Ceilalţi vor spune: „Marmura conţinea această imagine. El a găsit-o. Iar mişcările sale erau un mijloc”. Dar eu spun că el nu calcula, nu plămădea piatra. Surâsul unui chip nu este alcătuit dintr-un amestec de sudoare, de scântei, de lovituri de daltă şi de marmură. Surâsul nu aparţine pietrei, ci creatorului. Eliberează omul, iar el va crea.

      În temeinica lor prostie, generalii mei s-au strâns pentru a discuta: „Trebuie să înţelegem, îşi spuneau ei, pentru ce oamenii noştri se dezbină şi se urăsc”. Şi-i chemau în faţa lor. Şi-i ascultau, pe unii şi pe ceilalţi, încercând să le împace teoriile, să stabilească cine avea dreptate şi cine nu. Dacă se urau din gelozie, generalii încercau să determine cine greşea şi cine nu. Şi curând n-au mai înţeles nimic, atât demult s-au încâlcit problemele, atât demult acelaşi act avea chipuri diferite, nobil sub o anume lumină, josnic – sub o alta, crud şi generos – în acelaşi timp. Iar sfatul lor continua târziu, în noapte. Şi fiindcă nu mai dormeau, prostia le sporea. Atunci au venit să-mi ceară sfatul: „Nu mai există decât o soluţie în această harababură, mi-au spus ei. Potopul biblic!”.

      Dar eu îmi aminteam de ceea ce spunea tatăl meu: „Atunci când mucegaiul atacă grâul, caută-l în afara griului, iar pe acesta mută-l în alt hambar. Atunci când oamenii se urăsc, nu asculta expunerea imbecilă a motivelor pe care le au să se urască. Căci au multe alte motive decât cele pe care le spun şi la care nu s-au gândit niciodată. Dar au tot atât de multe motive să se iubească. Şi la fel de multe să trăiască în indiferenţă. Iar pe mine nu mă interesează niciodată cuvintele, ştiind că ceea ce poartă în de nu este decât un semn de înţeles, aşa cum pietrele unei clădiri nu-ţi arată nici umbra, nici liniştea, aşa cum elementele din care e plămădit un arbore nu explică arborele în sine. De ce m-ar fi interesat, deci, motivele urii lor? O clădeau ca pe un templu din aceleaşi pietre pe care le-ar fi folosit pentru a clădi dragostea”.

      Eram, deci, simplu spectator la această ură pe care o înveşmântau cu motivele lor prost înţelese şi nu speram să-i vindec de ea impunând o judecată vană. Ea n-ar fi făcut decât să-i înăsprească în motivele lor, întărindu-le greşelile şi avantajele. Trufia celor cărora le-aş fi dat dreptate şi pizma celor cărora nu le-aş fi dat-o. Şi, astfel, prăpastia dintre ei ar fi sporit. Îmi aminteam însă despre înţelepciunea tatălui meu.

      După ce cucerise, o dată, teritorii noi şi fiindcă aceste teritorii nu erau încă sigure, lăsase generali pentru a-i sprijini pe guvernatori. Iar călătorii care se întorceau din aceste provincii noi veneau să-i spună tatălui meu: „în cutare provincie, îi spuneau ei, generalul l-a insultat pe guvernator. Nu-şi mai vorbesc”.

      Venea altul, dintr-o altă provincie: „Stăpâne, guvernatorul îl urăşte pe general”.

      Apoi, din altă parte, venea un al treilea: „Stăpâne, e nevoie de dreptatea ta pentru a rezolva un grav litigiu. Generalul şi guvernatorul sunt în proces”.

      Iar tatăl meu, înainte de toate, asculta cauzele neînţelegerilor. Aceste cauze erau evidente de fiecare dată. Oricine ar fi suferit asemenea jigniri s-ar fi hotărât să le răzbune. Era vorba despre trădări ruşinoase şi certuri de neîmpăcat. Jafuri şi injurii. Şi de fiecare dată, în mod evident, unul trebuia să aibă dreptate, iar celălalt – nu. Dar aceste clevetiri îl oboseau pe tatăl meu.

      „Am lucruri mai bune de făcut, spunea el, decât să cercetez certurile lor stupide. De se nasc de la un capăt la celălalt al teritoriului, altele de fiecare dată, şi totuşi asemănătoare. Prin ce minuni am ales, oare, peste tot guvernatori şi generali care nu se pot înţelege unul cu celălalt?

      Atunci când animalele pe care le aşezi într-un staul mor unul după celălalt, nu te apleca asupra lor pentru a căuta cauza răului. Apleacă-te asupra staulului şi dă-i foc”.

      A chemat, deci, un mesager: „Le-am definit rău prerogativele. Ei nu ştiu care dintre ei are întâietate asupra celuilalt, la banchete. Le supraveghează cu duşmănie. Înaintează amândoi în acelaşi pas, până în momentul în care trebuie să se aşeze. Iar atunci, cel mai grosolan sau cel mai prost dintre ei se aşază primul. Celălalt îl urăşte. Şi jură să fie mai puţin prost data următoare şi să se grăbească pentru a se aşeza el înaintea celuilalt. Iar după aceasta, desigur, îşi vor fura femeile, îşi vor jefui turmele, îşi vor adresa insulte. Toate acestea nu sunt decât baliverne fără preţ, dar pentru care ei pătimesc, căci cred în de. Eu însă nu-mi voi pleca urechea la zgomotul pe care-l fac.

      Vrei să se iubească? Nu le arunca sămânţa puterii, pentru a o împărţi. Ci fă ca unul dintre ei să-i slujească pe celălalt. Iar celălalt să slujească imperiul. Atunci, dându-şi mâna şi clădind împreună, se vor iubi”.

      I-a pedepsit, deci, cu cruzime pentru inutila zarvă a certurilor lor: „Imperiul, le spunea el, n-are ce face cu scandalurile voastre. Un general, în mod evident, trebuie să asculte de guvernator. Îl voi pedepsi, deci, pe guvernator pentru că n-a ştiut să comande. Iar pe celălalt – pentru că nu a ştiut să asculte. Şi vă sfătuiesc să faceţi linişte”.

      Şi, de la un capăt la celălalt al imperiului, oamenii s-au împăcat. Cămilele furate au fost înapoiate. Soţiile adultere au fost trimise înapoi sau repudiate. Insultele au fost retrase. Iar cel ce asculta era flatat de laudele celui ce-i comanda. Acestea erau pentru el izvoare de bucurie. Iar cel ce comanda era fericit să-şi arate puterea, înălţându-şi subalternul, şi-l împingea în faţa lui în zilele de banchet, făcându-l să se aşeze primul.

      „Aceasta nu înseamnă că sunt proşti, spunea tatăl meu. Ci doar că limbajul nu conţine nimic care să fie vrednic de interes. Învaţă să asculţi nu zarva cuvintelor, nici raţionamentele ce le permit să se înşele. Învaţă să priveşti mai departe. Căci ura lor nu era absurdă. Atunci când pietrele nu sunt fiecare la locul lor, de nu formează un templu. Iar dacă fiecare piatră este la locul ei şi slujeşte templului, nu mai are importanţă decât liniştea care se naşte din de şi ruga ce se înalţă în pace. Şi cine îţi 58 va mai vorbi despre pietre?”.

      Iată pentru ce nu mă interesau problemele generalilor mei, care mă rugau să caut în faptele oamenilor cauzele dezbinării lor şi să fac ordine pi’in dreptatea mea. Dar, în liniştea iubirii mele, traversam tabăra şi-i priveam urându-se. Mă întorceam apoi să mă rog.