După ce-l voi fi curăţat, spălat şi instruit, dorinţa sa va fi alta şi se va renega pe el însuşi, cel care fusese înainte. Pentru ce, atunci, să fiu eu aliatul celui pe care el însuşi îl va renega? Pentru ce să-l împiedic, după dorinţa leprosului vulgar, să se nască şi să se înnobileze?
De ce aş fi de partea a ceea ce este împotriva a ceea ce va fi? A ceea ce vegetează împotriva a ceea ce rămâne în putere?
Dreptatea, după mine, mi-a spus tatăl meu, este de a-l cinsti pe păstrător în numele a ceea ce păstrează. La fel demult pe cât mă cinstesc pe mine însumi. Căci el reflectă aceeaşi lumină. Oricât de puţin vizibilă ar fi în el această lumină. Dreptatea este să-l consideri ca vehicul şi ca drum. Milostenia mea este să-l fac să se nască din el însuşi.
Dar privind această scursoare care coboară spre mare, mă întristez în faţa putreziciunii. Aştept de la ei un semn care să-mi arate omul şi nu-l primesc niciodată14.
„Totuşi, i-am văzut pe unii, i-am spus tatălui meu, împărţindu-şi pâinea şi ajutând pe alţii, mai putrezi decât ei, să-şi descarce sacul, sau luând în ocrotire vreun copil bolnav…”.
„Ei pun totul în comun, mi-a răspuns tatăl meu, şi din această fiertură vine mila lor. Ceea ce ei numesc milă. Împart. Dar în acest pact, pe care-l fac şi şacalii în jurul unui stârv, vor să glorifice un sentiment înălţător. Vor să ne facă să credem că e vorba de un dar al lor! Dar valoarea darului depinde de cel căruia îi este adresat. Iar aici suntem pe treapta cea mai de jos. Asemenea alcoolului dăruit beţivului. În felul acesta, darul este boală. Iar dacă eu le dăruiesc sănătate, tai în această carne… Iar ea mă urăşte.
Ajung până acolo, în mila lor, mi-a mai spus tatăl meu, încât preferă putreziciunea… Dar dacă eu prefer ceea ce e sănătos?
Când vei fi salvat de la moarte, mi-a mai spus tatăl meu, să nu mulţumeşti niciodată. Nu-ţi va exagera recunoştinţa. Cel ce te-a salvat ar fi josnic dacă ar aştepta recunoştinţa ta, căci ce-şi închipuie? Că ţi-a fost de folos? Păstrându-te, Domnului i-a fost de folos, dacă tu valorezi ceva. Iar dacă îţi exprimi prea tare recunoştinţa înseamnă că-ţi lipsesc şi modestia şi orgoliul. Căci în ceea ce a salvat nu soarta ta neînsemnată e importanţă, ci opera la care colaborezi şi care se sprijină şi pe tine. Şi pentru că el este supus aceleiaşi opere, nu ai de ce să-i mulţumeşti. El este răsplătit prin propria sa faptă. Ea este contribuţia lui la operă.
Ţi-ar lipsi orgoliul şi dacă te-ai supune emoţiilor sale cele mai vulgare. Şi dacă l-ai flata în josnicia sa, făcând din tine robul lui. Căci dacă ar fi nobil, ţi-ar refuza recunoştinţa.
Nimic nu mă interesează, spunea tatăl meu, decât admirabila colaborare a oamenilor. Mă folosesc de tine sau de o piatră. Dar cine este recunoscător pietrei că a servit ca temelie unui templu?
Ei însă nu colaborează pentru altceva decât pentru ei înşişi. Iar această scursoare ce coboară spre mare nu este izvor de imnuri sau de statui de marmură, nici cazarmă pentru cuceriri. Ceea ce îi preocupă este de a se lega cât mai bine între ei, pentru a-şi consuma proviziile. Dar aceasta să nu te înşele. Proviziile sunt necesare, dar mai primejdioase decât foamea.
Au împărţit totul în două părţi fără semnificaţie: cucerirea şi bucuria cuceririi. Dar ai văzut vreodată un arbore crescând şi, după ce a crescut, mândrindu-se că e arbore? Arborele creşte, pur şi simplu. Îţi spun: cei care, după ce au cucerit, se transformă în sedentari sunt deja morţi…
Milostenia, după înţelesul imperiului meu, este colaborare.
Chirurgului îi ordon să se epuizeze traversând deşertul, dacă poate să-l vindece pe cel ce-l aşteaptă acolo. Chiar dacă e vorba de un oarecare spărgător de piatră, care are nevoie de muşchii săi pentru a sparge pietrele. Şi chiar dacă chirurgul este de mare valoare, căci nu e vorba aici de a cinsti mediocritatea, ci de a repara vehiculul. Iar ei amândoi au acelaşi conducător. Acelaşi lucru
— Despre cei care ocrotesc şi ajută femeile însărcinate. O făceau, în primul rând, din cauza copilului pe care de îl slujeau prin greţurile şi durerile lor. Dar femeia nu trebuia să le mulţumească, decât, poate, în numele fiului ei. Dar iată că astăzi ea reclamă ajutor în numele greţurilor şi durerilor ei. Dar dacă n-ar exista decât de, le-aş suprima, căci greţurile lor sunt dezgustătoare. Ceea ce este important în de e numai ceea ce se foloseşte de de. Iar pentru aceasta nu trebuie să mulţumească. Cei ce le ajută, şi de însele nu sunt decât slujitori ai naşterii, şi mulţumirile nu au rost”.
Tatăl meu i-a spus generalului care venise să-i vorbească: „Nu-mi pasă de tine! Nu eşti mare decât datorită imperiului pe care-l slujeşti. Fac să fi respectat, pentru ca, prin tine, imperiul să fie respectat44.
Dar simţeam, de asemenea, bunătatea tatălui meu.
„Cel care a jucat un rol important, spunea el, cel care a fost onorat, nu poate fi înjosit. Cel care a domnit nu poate fi deposedat de domnia lui, nu poţi transforma în cerşetor pe cel care dăruia cerşetorilor, căci ceea ce distrugi, în felul acesta, este armătura şi forma corăbiei tale. Iată pentru ce mă folosesc de pedepse pe măsura vinovaţilor. Cei pe care i-am înnobilat o dată vor fi executaţi, însă nu-i aduc la starea de sclavie dacă au greşit. Am întâlnit, într-o zi, o prinţesă care ajunsese spălătoreasă. Iar tovarăşele ei îşi băteau joc de ea: „Unde îţi este nobleţea? Puteai să faci capetele să cadă şi iată, în sfârşit, că, fără frică de pedeapsă, putem să te mânjim cu insultele noastre… Aceasta este dreptatea!”. Căci 36 dreptatea, după de, era compensaţie.
Iar spălătoreasă tăcea. Umilită, poate, pentru ea însăşi, dar mai ales pentru ceva mai important decât ea însăşi. Prinţesa se apleca, ţeapănă şi albă, asupra albiei sale. Iar tovarăşele ei, fără teamă de pedeapsă, o îmbrânceau. Nimic în ea nu invita la aceasta, căci era frumoasă, rezervată şi tăcută; am înţeles însă că de îşi băteau joc nu de femeie, ci de decăderea ei. Căci pe cel pe care l-ai invidiat îl vei devora dacă îţi va cădea în gheare. Am trimis să o cheme: „Nu ştiu nimic despre tine, decât că ai domnit. Începând cu ziua aceasta, vei avea drept de viaţă şi de moarte asupra tovarăşelor tale. Îţi redau domnia. Du-te44.
Iar când şi-a reluat stăpânirea asupra gloatei, n-a coborât până acolo încât să-şi amintească de insulte. Iar cele care fuseseră tovarăşele sale, nemaihrănindu-şi pornirile din decăderea ei, le-au hrănit din nobleţea ei şi au venerat-o. Au organizat sărbători pentru a celebra reîntoarcerea sa la domnie şi se prosternau la trecerea ei, înnobilate de însele prin faptul că altădată o atinseseră cu degetul.
„Iată pentru ce, îmi spunea tatăl meu, nu voi supune niciodată prinţii insultelor mulţimii, nici grosolăniei temnicerilor. Le voi reteza capul în sunetul trâmbiţelor de aur.
Cel ce înjoseşte pe alţii, spunea tatăl meu, este el însuşi josnic.
Niciodată un conducător, spunea tatăl meu, nu va fi judecat de subalternii săi44.
IX.
ASTFEL ÎMI VORBEA TATĂL MEU: „Obligă-i să clădească un turn împreună, şi-i vei transforma în fraţi. Dacă vrei să se urască, aruncă-le grăunţe44.
Îmi mai spunea: „Să-mi aducă, înainte de toate, fructul muncii lor. Să-şi verse în hambarele mele râul recoltelor. Grânarele lor să le clădească în mine. Vreau ca ei să slujească gloriei mele atunci când bat griul, iar în jurul lor se sparg spicele de aur. Căci atunci munca, ce nu era decât trudă pentru hrană, devine cânt. Căci sunt mai puţin de plâns cei ale căror spinări se îndoaie sub sacii grei atunci când poartă sacii spre moară. Sau îi aduc înapoi, albi de făină. Greutatea sacului îi înalţă asemenea unei rugi. Şi iată că râd bucuroşi atunci când poartă snopul, asemenea unui candelabru de grâne, cu spicele şi strălucirea lui. Căci o civilizaţie se clădeşte pe ceea ce li se cere oamenilor, nu pe ceea ce li se dă. Desigur, de la acest grâu ei se vor hrăni. Dar pentru om nu aceasta este faţa importanţă a lucrurilor. Ceea ce le hrăneşte inimile nu este ceea ce primesc de la grâu. Ci, ceea ce ei dau griului.
Căci, încă o dată, sunt de dispreţuit acele popoare ce recită poemele altora şi mănâncă grâul altora sau aduc arhitecţi pentru a le clădi oraşele. Pe aceştia îi numesc sedentari. Şi nu mai descopăr în jurul lor, ca pe o aureolă, pulberea de aur a griului treierat.
Căci este drept să primesc în acelaşi timp în care dăruiesc, pentru a putea dărui mai departe. Binecuvântez acest schimb între dar şi răsplată, care permite să-ţi continui mersul şi să dăruieşti din nou. Dar dacă răsplata permite cărnii să se refacă, darul e singurul care alimentează inima.
Am văzut dansatoare compunându-şi dansul. Iar dansul, o dată creat şi dansat, nimeni, desigur, nu lua cu el fructul muncii pentru a-şi face provizii. Dansul trecea asemenea unui foc. Şi, totuşi, eu numesc civilizat poporul care compune dansuri, deşi nu există pentru dansuri nici recolte, nici hambare. Şi numesc înapoiat poporul ce-şi înşiruie pe etajere obiectele, fie de din cele mai fine, născute din munca altora, chiar dacă se arată capabil de a se îmbăta din perfecţiunea lor.
Omul, spunea tatăl meu, este în primul rând cel care creează. Şi sunt fraţi numai aceia care colaborează. Şi nu trăiesc cu adevărat decât cei care nu şi-au/ găsit pacea în proviziile pe care le-au strâns”.
Într-o zi a fost întrebat: „Ce numeşti creaţie? Căci, dacă e vorba de o invenţie remarcabilă, puţini sunt capabili de aceasta. Deci nu vorbeşti decât despre câţiva, ce se întâmplă însă cu ceilalţi?”.
Tatăl meu le-a răspuns: „A crea înseamnă a greşi, poate, un pas în timp ce dansezi. Înseamnă a da de-a curmezişul o lovitură de daltă în piatră. Puţin contează desti’nul acţiunii. Acest efort ţi se pare, poate, steril ţie, orb care priveşti de aproape. Dar îndepărtează-te. Priveşte mişcarea acestui cartier al oraşului. Nu vei vedea acolo decât o mare fervoare şi praful aurit al muncii. Şi gesturile ratate nu le mai remarci. Căci această mulţime aplecată asupra operei muncii sale îşi clădeşte palatele sau rezervoarele, sau marile grădini suspendate. Operele se nasc în mod necesar din vraja degetelor sale. Şi îţi spun, de se nasc atât din munca celor ce-şi ratează mişcările, cât şi din a acelora cărora le reuşesc. Căci nu poţi împărţi omul. Iar dacă îi vei păstra doar pe marii sculptori, nu vei mai avea mari sculptori. Cine ar fi atât de nebun să-şi aleagă o meserie care dă atât de puţine şanse de a trăi? Marele sculptor se naşte din mulţimea sculptorilor neînsemnaţi. Ei îi servesc drept seară şi-l ridică. Iar dansul frumos se naşte din fervoarea dansului. Iar fervoarea dansului cere ca toţi să danseze, chiar cei care dansează prost, căci astfel nu există fervoare, ci academie pietrificată şi spectacol fără înţeles.
Nu le condamna greşelile asemenea istoricului care judecă o eră deja încheiată. Cine va reproşa cedrului că nu este încă decât sămânţă, sau tulpină, sau ramură crescută strâmb? Lasă timpul să treacă. Din greşeală în greşeală se va ridica pădurea de cedri care va împrăştia, în zilele cu vânt, tămâia pădurilor sale”.
Şi tatăl meu mai spunea, pentru a încheia: „Ţi-am mai spus-o. Greşeală a unuia, reuşită a altuia, să nu te preocupe asemenea împărţeli. Nimic nu e fertil decât marea colaborare a unuia prin celălalt. Mişcarea ratată slujeşte mişcării ce reuşeşte. Iar mişcarea ce reuşeşte arată celui ce a greşit scopul pe care îl urmăreau amândoi. Cel ce află infinitul îl află pentru toţi. Căci imperiul meu este asemenea unui templu, iar eu am cerut mult de la oameni. Le-am cerut să-l clădească. Astfel, templul este al lor. Iar naşterea lui îşi trage din ei înşişi cea mai înaltă semnificaţie. Ei îi inventează podoabele. Iar cel ce le căuta, fără a le găsi, le inventează de asemenea. Căci în această fervoare, în primul rând, s-au născut noile podoabe”.
Mai spunea: „Nu inventa un imperiu în care totul să fie perfect. Căci bunul gust este virtute a paznicilor de muzeu. Iar dacă dispreţuieşti prostul gust, nu vei avea nici pictură, nici dans, nici palate, nici grădini. Te vei preface dezgustat din teamă de a munci prost pământul. Şi vei fi privat prin yidul perfecţiunii tale. Creează un imperiu în care totul să fie fervoare44.
X.
ARMATELE MELE ERAU OSTENITE, CA ŞI CUM AR fi purtat o grea povară. Căpitanii veneau să-mi spună: „Când ne întoarcem acasă? Gustul femeilor din oazele cucerite nu e acelaşi cu gustul femeilor noastre44.
Unul dintre ei îmi spunea: „Stăpâne, visez la aceea care e făcută din timpul meu, din lupta mea. Aş vrea să mă întorc şi să însămânţez în linişte. Există un adevăr pe care nu pot să-l aprofundez. Lasă-mă să cresc în liniştea satului meu. Simt nevoia să-mi meditez viaţa44.
Şi am înţeles că au nevoie de linişte. Căci numai în linişte adevărul fiecăruia se leagă şi prinde rădăcini. Căci ceea ce e important, înainte de toate, ca în alăptarea copilului, este timpul. Dragostea maternă însăşi este făcută, în primul rând, din alăptare. Cine vede copilul crescând dintr-odată? Nimeni. Cei ce vin din altă parte spun: „Ce mult a crescut!”. Dar mama şi tatăl nu l-au văzut crescând. El a devenit în timp. Şi, în fiecare moment, el era ceea ce trebuia să fie.
Iată, deci, că oamenii mei aveau nevoie de timp, măcar pentru a înţelege un arbore. Pentru a se aşeza în fiecare zi pe prag în faţa aceluiaşi arbore, cu aceleaşi ramuri. Şi, puţin câte puţin, arborele se lasă descoperit.
