Un poet, într-o seară, în jurul focului în deşert, povestea cu simplitate despre arborele său. Iar oamenii mei, dintre care mulţi nu văzuseră niciodată decât iarbă pentru cămile, palmieri pitici şi mărăcini, îl ascultau. „Nu ştiţi, le spunea el, ce este un arbore. Am văzut unul care crescuse din întâmplare într-o casă abandonată, un adăpost fără ferestre, şi care pornise în căutarea luminii. Aşa cum omul are nevoie de aer, aşa cum peştele trebuie să se scalde în apă, arborele trebuie să se scalde în lumină. Căci, înfipt în pământ prin rădăcinile sale, înfipt în stele prin ramurile sale, el e drumul ce duce de la stele spre noi. Acest arbore, născut orb, îşi desfăşurase deci în noapte puternica musculatură, pipăise de la un perete la celălalt, se clătinase, iar drama se imprimase în răsucirile lui. Apoi, spărgându-şi o lucarnă în direcţia soarelui, ţâşnise drept ca un trunchi de coloană, iar eu asistam, cu detaşarea istoricului, la mişcările victoriei sale.

      Contrastând magnific cu nodurile ghemuite pentru efort ale trupului său din sicriu, se desfăşura cu calm, etalându-şi ca pe o masă întinsă, frunzişul în care soarele era servit, alăptat de cerul însuşi, hrănit cu bogăţie de către zei.

      Îl vedeam în fiecare zi în zori, trezindu-se din vârf până la rădăcini. Căci era încărcat de păsări. Şi încă din zori începea să trăiască şi să cânte, apoi, o dată soarele apărut, dădea drumul proviziilor sale în cer asemenea unui bătrân şi blajin păstor, arborele meu – casă, arborele meu – palat ce rămânea gol până seara…

      Astfel povestea el, iar noi ştiam că e nevoie să priveşti îndelung arborele pentru ca el să se nască în tine. Şi fiecare îl invidia pe acela ce purta în inimă această masă de frunziş şi de păsări.

      „Când, mă întrebau ei, când se va sfârşi războiul? Şi noi am vrea să înţelegem lucrurile. A venit timpul să ne împlinim…

      Iar dacă unul dintre ei captura o vulpe a deşertului, tânără încă şi pe care o puteau hrăni cu mâinile sale, o hrănea. Sau gazele, câteodată, când de binevoiau să nu moară. Iar vulpea îi devenea în fiecare zi mai preţioasă, îmbogăţindu-se cu blana sa mătăsoasă şi cu zburdălnicia ei şi, mai ales, cu acea nevoie de hrană care cerea atât de imperios grija războinicului. Iar acela trăia din iluzia zadarnică de a transmite micului animal ceva din sine însuşi, ca şi cum el ar fi fost hrănit şi alcătuit din iubirea lui.

      Apoi, într-o zi, chemată de dragoste, vulpea fugea în deşert, golind dintr-odată inima omului. Pe unul dintre ei l-am văzut murind, după ce nu se apărase cu destulă tărie în cursul unei ambuscade. Şi mi-a venit în minte, atunci când am aflat de moartea lui, fraza misterioasă pe care o pronunţase după fuga vulpii, atunci când tovarăşii lui ghicindu-i melancolia, îi sugeraseră să prindă o alta: „E nevoie de prea multă răbdare, răspunsese el, nu pentru a o prinde, ci pentru a o iubi”.

      Iată totuşi că se săturaseră de vulpi şi de gazele, înţelegând vanitatea dăruirii lor, căci o vulpe ce fuge chemată de dragoste nu îmbogăţeşte deşertul cu nimic din ei înşişi.

      „Am copii, îmi spunea altul, ei cresc şi nu vor fi învăţat nimic de la mine. Nu depun nimic în ei. În ce voi dăinui după ce voi fi mort?”.

      Iar eu, ferecându-i în liniştea iubirii mele, îmi priveam armata ce începea să se topească în nisip şi să se piardă în el asemenea acelor fluvii născute în furtuni, pe care subsolul de argilă nu le salvează şi care mor sterile, fără a se preface de-a lungul malurilor în arbori, iarbă, hrană pentru oameni.

      Armata mea dorise să se transforme în oază pentru binele imperiului, pentru a înfrumuseţa palatul meu cu acele rezidente îndepărtate, astfel încât, vorbind despre el, să se poată spune: „Ce savoare îi dau înspre sud acei palmieri, acele sate unde se sculptează fildeşul…

      Dar luptam fără a pune stăpânire pe de şi fiecare se gândea la întoarcere. Iar imaginea imperiului se distrugea în ei asemenea unui chip pe care nu-l mai poţi privi şi care se pierde în diversitatea lucrurilor.

      „Ce ne pasă, spuneau ei, dacă vom fi mai mult sau mai puţin bogaţi cu această oază necunoscută? Prin ce ne va face ea să creştem? Cu ce ne va îmbogăţi atunci când, întorşi acasă, ne vom închide în satele noastre? Ea va folosi doar aceluia care o va locui şi va strânge fructele palmierilor ei sau îşi va spăla pânza în apa vie a râurilor ei…”.

      XI se înşelau, dar ce puteam sa fac? atunci când credinţa se stinge, divinitatea e cea care moare, arătându-se de-acum inutilă. Când fervoarea lor se epuizează, imperiul este acela care se descompune, căci el e făcut din fervoarea lor. Nu pentru că ar fi el însuşi doar o aparenţă înşelătoare. Dar dacă eu numesc domeniu o anume înşiruire de măslini şi coliba în care te adăposteşti, iar dacă cel ce le contemplă le îndrăgeşte şi le închide în inima sa, ajunge într-o zi să nu mai vadă decât măslini printre atâţia alţii, iar în mijlocul lor o colibă pierdută, 42 care nu mai are altă semnificaţie decât de a adăposti de ploaie, cine va putea salva domeniul de a fi vândut şi dispersat? Căci această vânzare n-ar schimba cu nimic nici coliba, nici măslinii!

      Priviţi stăpânul unui domeniu mergând în lungul drumului în roua zorilor, singur şi fără a gusta nimic din averea sa. Fără a se folosi de avantajele sale. Ca şi cum ar fi deposedat de bunurile lui. Căci de nu-i servesc la nimic în acest moment, iar pasul său se poticneşte în noroi, dacă a plouat, asemenea pasului unui om nevoiaş, iar cu bastonul său îndepărtează mărăcinii uzi, asemenea celui din urmă vagabond. Şi, din adâncul drumului său povârnit, nici măcar nu-şi priveşte domeniul, ci ştie, pur şi simplu, că îi este stăpân.

      Dacă, totuşi, îl întâlneşti şi te priveşte, îţi dai seama că el e stăpânul, şi nu altul. Calm şi sigur de el, se sprijină pe garanţia fundamentală care nu-i foloseşte la nimic în acest moment. Nu se foloseşte de nimic, însă nimic nu-i lipseşte. Este bine aşezat pe temelia păşunilor, a câmpurilor de azi şi a plantaţiilor de palmieri care-i aparţin. Câmpurile se odihnesc. Grajdurile dorm încă. Treierătorii de grâu încă nu-şi risipesc lumina. Dar el îi cuprinde pe toţi în inima lui. Nu un oarecare, ci stăpânul este cel ce se plimbă încet în câmpurile de lucernă…

      Este orb acela care nu percepe omul decât în actele sale, care crede că actul e singurul ce-l reprezintă, sau experienţa tangibilă, sau folosul unui anume avantaj. Ceea ce contează pentru om este nu ceea ce posedă într-un anumit moment, căci cel pe care-l privesc plimbându-se abia dacă dispune de un pumn de seminţe pe care le-ar putea freca în palme sau de fructul pe care l-ar putea culege. Cel ce mă urmează la război este plin de amintirea iubitei sale pe care nu o poate nici vedea, nici atinge, nici strânge în braţe şi care nici măcar nu se gândeşte la el, fiindcă la această oră a dimineţii, în care el respiră aerul întinderilor şi le simte greutatea, în culcuşul ei atât de îndepărtat, ea nici măcar nu trăieşte. Este ca absentă şi moartă. Doarme. Şi, totuşi, omul este plin de existenţa ei, plin de o tandreţe de care nu se foloseşte şi care doarme, uitată de ea însăşi, asemenea grânelor în hambare, plin de parfumuri pe care nu le respiră, plin de murmurul fântânii ce este inima casei sale şi pe care nu-l aude, plin de greutatea unui imperiu ce-l face deosebit de alţii.

      Sau acest prieten, pe care îl întâlneşti purtându-şi în el copilul bolnav. Bolnav undeva departe, fără ca el să-i poată atinge cu mâna fruntea înfierbântată şi fără să-i poată auzi plânsul. Şi fără ca aceasta să-i schimbe cu ceva viaţa în acest moment. Totuşi, el îţi va apărea ca zdrobit de greutatea unui copil pe care îl poartă în inimă.

      La fel acela ce aparţine imperiului, pe care n-ar putea nici să-l îmbrăţişeze dintr-o singură privire, nici să se servească de bogăţiile sale, nici să tragă vreun folos din de, dar a cărui inimă se înalţă prin imperiu, asemenea stăpânului domeniului, sau tatălui copilului bolnav, sau celui pe care dragostea îl îmbogăţeşte atunci când iubita este nu numai departe, ci şi adormită. Important pentru om nu este decât înţelesul lucrurilor.

      Desigur, îl cunosc pe fierarul din satul meu, care vine să-mi spună: „Puţin îmi pasă de ceea ce nu mă priveşte. Dacă am ceaiul meu, zahărul meu, măgarul meu bine hrănit şi femeia mea alături de mine, iar copiii mei cresc în vârstă şi în virtute, sunt pe de-a-ntregul liniştit şi nu cer nimic mai mult. Pentru ce toate aceste suferinţe?”.

      Şi cum ar putea fi fericit dacă este singur în casa lui? Sau dacă stă cu familia sa într-un cort pierdut în deşert? Îl oblig deci să se îndrepte: „Dacă, într-o seară, găseşti câţiva prieteni sub alte corturi, dacă aceia au ceva să-ţi spună şi-ţi aduc ultimele veşti din deşert…”.

      Căci v-am văzut, nu uitaţi! V-am văzut în jurul focurilor de noapte, frigând berbecul sau capra, şi v-am auzit vocile. M-am apropiat, deci, de voi cu paşi tăcuţi, în liniştea iubirii mele. Vorbeaţi, desigur, despre copiii voştri, despre cel care creşte şi despre cel care e bolnav, vorbeaţi, desigur, despre casă, despre casa voastră, dar fără a insista prea mult. Şi nu începeaţi să vă însufleţiţi decât atunci când lângă voi se aşeza călătorul ce debarca din caravana sa îndepărtată, aducându-vă în faţa ochilor minunile de acolo, şi elefanţii albi ai unui prinţ, şi căsătoria, la mii de kilometri, a celei al cărei nume abia dacă îl cunoşteaţi. Sau mişcările duşmanului. Sau acea cometă, sau acea insultă, sau acea iubire, sau acel curaj în faţa morţii, sau acea ură împotriva voastră, sau acea mare bunăvoinţă. Atunci eraţi plini de spaţiu şi legaţi de atâtea lucruri, atunci cortul vostru iubit şi detestat primea adevăratul său înţeles. Atunci eraţi prinşi într-o reţea miraculoasă care vă transforma în ceva mai cuprinzător decât voi înşivă…

      Căci aveţi nevoie de o întindere pe care doar limbajul v-o poate aduce.

      Îmi amintesc ceea ce li s-a întâmplat atunci când tatăl meu a aşezat trei mii de refugiaţi berberi într-o tabără la nordul oraşului. Nu voia ca ei să se amestece cu ai noştri. Fiindcă era bun, i-a hrănit şi le-a dăruit stofe, zahăr şi ceai. Dar fără a le cere să muncească în schimbul darurilor mărinimiei sale. Astfel încât ei n-au mai trebuit să se îngrijească de subzistenţa lor şi fiecare ar fi putut să spună: „Puţin îmi pasă de ceea ce nu mă priveşte. Dacă am ceaiul meu, zahărul meu, măgarul meu bine hrănit şi femeia alături de mine, iar copiii cresc în vârstă şi în virtute, atunci sunt pe de-a-ntregul fericit şi nu cer nimic mai mult…”.

      Dar cine i-ar fi putut crede fericiţi? Mergeam câteodată să-i vizităm, atunci când tatăl meu dorea să mă înveţe.

      „Vezi, spunea el, se îndobitocesc şi putrezesc încet… Nu în carnea, ci în inima lor”.

      Căci totul, pentru ei, îşi pierdea semnificaţia. Dacă nu-ţi joci averea la zaruri, este bine totuşi ca zarurile să însemne pentru tine, în vis, domenii şi turme, lingouri de aur, diamante pe care nu le ai. Care sunt în altă lume. Dar vine ora când zarurile nu pot să mai reprezinte nimic. Iar jocul nu mai e posibil.

      Iată că protejaţii noştri nu mai aveau nimic să-şi spună. Îşi isprăviseră întâmplările de familie, care semănau toate între de. Isprăviseră să-şi descrie unul altuia cortul, căci toate corturile lor erau asemănătoare. Nemaiavând teamă, nici speranţă, încetaseră să inventeze. Se foloseau încă de limbaj pentru efecte rudimentare: „Împrumută-mi lampa ta de încălzit”, putea spune unul. „Unde este fiul meu?”, putea spune altul. Umanitatea răsturnată în litiera ei, având ieslea deasupra, ce-ar fi putut dori? în numele cărui lucru s-ar fi putut bate? Pentru pâine? Primeau. Pentru libertate? Dar, în limitele universului lor, erau infinit de liberi. Înecaţi chiar în această libertate nemăsurată, care îi goleşte pe unii bogaţi de măruntaiele lor. Pentru a triumfa asupra duşmanilor lor? Dar nu mai aveau duşmani!

      Tatăl meu mi-a spus: „Poţi să-ţi iei un bici şi, traversând singur tabăra şi lovindu-i în obraz, nu vei răscoli în ei nimic mai mult decât ai răscoli într-o haită de câini, ce mâriie dând înapoi, voind parcă să muşte. Dar niciunul nu se sacrifică, iei tu nu vei fi muşcat. Îţi încrucişezi braţele în faţa lor. Şi îi dispreţuieşti…”.

      Îmi spunea de asemenea: „Ceea ce vezi aici sunt carcase de oameni. Dar omul nu se mai află înăuntru. Pot să te asasineze cu laşitate, pe la spate, căci oamenii de nimic sunt primejdioşi. Dar nu-ţi vor putea înfrunta privirile”.

      Totuşi o discordie apăru între ei, asemenea unei boli. O discordie incoerentă, care nu-i împărţea în două tabere, ci îi ridica pe toţi împotriva fiecăruia, se simţeau prădaţi de cel ce mânca partea sa de provizii. Se supravegheau unul pe celălalt, asemenea câinilor ce se învârt în jurul hranei, şi iată că, în numele dreptăţii lor, au început să ucidă. Şi oricine se distingea într-un fel sau altul era distrus…

      Astfel, în numele unor drepturi obscure, pumnalele ce găureau pântece hrăneau în fiecare noapte cadavre. Şi, la fel cum goleşti gunoaiele, de erau târâte în zori la marginea taberei unde tomberoanele noastre îi încărcau asemenea unui serviciu de salubritate. Iar eu îmi aminteam cuvintele tatălui meu: „Dacă vrei să fie fraţi, convinge-i să clădească un turn. Dar dacă vrei să se urască, aruncă-le grăunţe”.

      Ne-am dat seama, puţin câte puţin, că pierdeam obişnuinţa cuvintelor, care nu le mai serveau la nimic. Iar tatăl meu mă plimba printre aceste chipuri absente, ce ne priveau fără a ne cunoaşte, îndobitocite şi goale. Nu mai rămăsese din ei decât acel mârâit vag care cere hrana. Vegetau fără regrete, fără dorinţe, fără ură şi fără dragoste. Şi iată, curând, nu se mai spălau şi nu-şi mai lecuiau bolile. Acestea se răspândeau. Au început să apară şancruri şi ulceraţii. Şi iată că tabăra începea să învenineze aerul. Tatălui meu îi era teamă de ciumă. Şi, fără îndoială, reflecta asupra condiţiei omului.

      „Mă voi hotărî să trezesc arhanghelul ce doarme înăbuşit sub bălegarul lor. Căci nu pe ei îi respect, ci, prin ei, îl respect pe El”.

      „CACI IATĂ, SPUNEA TATĂL MEU, UN MARE mister al oamenilor. Pierd esenţialul şi ignoră ceea ce au pierdut. Aşa cum îl ignoră sedentarii din oaze, ghemuiţi asupra proviziilor lor. Într-adevăr, ceea ce au pierdut nu se citeşte în materialele ce rămân neschimbate. Oamenii contemplă în continuare acelaşi amestec de case, animale şi munţi, dar acestea nu mai compun un domeniu…

      Dacă prind înţelesul imperiului, nu-şi dau seama că se usucă şi se golesc de substanţa lor, iar lucrurile pentru ei nu mai au preţ. Lucrurile îşi păstrează aparenţa, dar ce este un diamant sau o perlă, dacă nimeni nu le râvneşte: nimic mai mult decât sticlă şlefuită. Iar copilul pe care-l legeni a pierdut ceva din el însuşi dacă nu mai este un dar făcut imperiului. Dar la început nu-ţi dai seama de asta, căci surâsul său nu s-a schimbat.

      Propria lor secătuire nu le apare vizibilă, căci obiectele pe care le folosesc rămân aceleaşi. Dar ce înseamnă folosirea unui diamant? Şi ce înseamnă o podoabă, dacă nu există sărbătoare? Şi ce înseamnă un copil, dacă nu există imperiul, şi nu visezi să faci din acest copil un cuceritor, un stăpânitor sau un arhitect? Dacă el nu mai este decât un boţ de carne?

      Ei nu cunosc sânul invizibil ce-i alăpta zi şi noapte, căci imperiul îţi hrăneşte inima aşa cum iubita care, departe de tine, a adormit şi se odihneşte într-un somn asemenea morţii, te hrăneşte cu dragostea ei şi schimbă pentru tine înţelesul lucrurilor. Există în toate acestea o suflare uşoară pe care n-o poţi nici măcar respira, iar lumea pentru tine nu este decât miracol. Astfel, stăpânul domeniului poartă în inima sa, plimbându-se în roua dimineţii, până şi somnul argaţilor.

      Dar ceea ce este misterios în om, care desperă dacă iubirea se îndepărtează de el, este că, atunci când el însuşi încetează de a iubi sau de a venera imperiul, nu-şi bănuieşte propria secătuire. Îşi spune pur şi simplu: „Era mai puţin frumoasă decât în visul meu sau mai puţin iubitoare…” şi iată-l plecând aiurea, satisfăcut. Dar lumea, pentru el, nu mai este miracol. Iar zorii nu mai sunt zorii reîntoarcerii sau zorii trezirii în braţele ei. Noaptea nu mai este marele sanctuar al dragostei. Ea 47 nu mai este, datorită celei ce respiră în somn, acel nesfârşit veşmânt de păstor. Totul şi-a pierdut culoarea. Totul s-a înăsprit. Iar omul care ignoră dezastrul nu-şi plânge împlinirea trecută. E satisfăcut de libertatea sa prezentă

      — Libertatea de a nu mai exista.

      Astfel cel în sufletul căruia imperiul a murit spune: „Fervoarea mea era oarbă şi stupidă”. Şi, desigur, are dreptate. Nu există nimic în afara lui, decât amestec disparat de animale, case şi munţi. Imperiul era creaţie a inimii sale.

      Ce vei face cu frumuseţea unei femei, dacă nu există un bărbat pe care ea să-l mişte? Şi ce vei face cu prestigiu diamantului, dacă nimeni nu-l râvneşte? Şi cu imperiul, dacă nu mai există slujitori ai imperiului?

      Căci cel ce ştie să descifreze imaginea, şi care o poartă în inima lui, şi care este legat de această imagine, trăind din ea asemenea copilului ce suge la sânul mamei, cel căruia imaginea îi este temelie, semnificaţie şi prilej de măreţie, spaţiu şi împlinire, dacă va fi smuls de la acest izvor, va fi retezat, ciopârţit şi va muri asfixiat, asemenea copacului ale cărui rădăcini au fost tăiate. Nu se va mai regăsi. Şi totuşi, atunci când imaginea, pierind în el, îl face să piară, el nu mai suferă şi se acomodează mediocrităţii sale, fără a o recunoaşte.

      Iată pentru ce trebuie să ţii mereu treaz ceea ce este măreţ în om şi să-l converteşti la propria sa grandoare.

      Căci hrana esenţială nu-i vine din lucruri, ci din ceea ce leagă lucrurile între de. Nu diamantul îl va hrăni, ci acea legătură ce există între diamant şi oameni. Nu nisipul îl va hrăni, ci legătura dintre nisip şi triburi. Nu cuvintele din cărţi, ci acele legături dintre de care sunt dragoste, poem şi înţelepciune.

      Iar dacă vă chem să vă ajutaţi, să existaţi împreună şi să alcătuiţi o imagine care să vă îmbogăţească pe fiecare, la care să ia parte fiecare, chiar şi copiii imperiului, dacă vă închid în domeniul iubirii mele, cum să nu vă înălţaţi şi cum aţi putea rezista? Frumuseţea chipului nu există decât prin reflectarea fiecărei părţi în toate celelalte. Iar apariţia vă răscoleşte. Acelaşi lucru – despre acel poem care vă smulge lacrimi. Am luat stele, fântâni şi regrete. Şi nu există în de nimic mai mult. Dar le-am 48 plămădit după geniul meu, iar de au servit ca piedestal unei divinităţi care le domină, fără a fi conţinută în niciunul dintre de”.

      Tatăl meu a trimis un cântăreţ în mijlocul acelor oameni ce putrezeau. Cântăreţul s-a aşezat între ei, la venirea serii, şi a început să cânte. A cântat despre lucrurile care se reflectă unele în altele. A cântat despre prinţesa minunată la care nu poţi ajunge decât după două sute de zile de mers prin nisipul ars de soare şi lipsit de apă. Iar lipsa fântânilor devine sacrificiu şi beţie de dragoste. Iar apa din burduf devine rugă, căci ea duce spre cea iubită. Spunea: „Doream un crâng de palmieri şi o ploaie binefăcătoare… dar mai mult decât orice o doream pe aceea care speram că mă va primi cu un surâs… şi nu mai ştiam să deosebesc fierbinţeala de dragoste…”.

      Iar lor le era sete de sete şi, întinzându-şi pumnii spre tatăl meu, spuneau: „Scelerat! Ne-ai răpit setea, care este beţie a sacrificiului din dragoste!”.

      Le-a cântat despre acea ameninţare care domneşte atunci când războiul s-a pornit, transformând nisipul în cuib de vipere. Fiecare dună sporeşte cu o putere de viaţă şi de moarte. Iar lor le era sete de primejdia morţii ce însufleţeşte nisipul. Le-a cântat despre teama de duşman, atunci când îl aştepţi din toate părţile, iar el se desfăşoară de la un capăt la altul al orizontului, asemenea unui soare care nu ştii de unde va răsări! Iar lor le era sete de un duşman care să-i înconjoare cu măreţia lui, asemenea mării.

      Iar atunci când le-a fost sete de dragoste, pe care o întrezăreau asemenea unui chip, pumnalele ţâşniră din teci. Şi iată că plângeau de bucurie, mângâindu-şi săbiile! Armele lor uitate, ruginite, înjosite, dar care le-au apărut asemenea unei bărbăţii pierdute; căci numai de permit omului să creeze lumea. Şi acesta a fost semnalul revoltei, revoltă frumoasă ca un incendiu!