Doamne, iată-mă bătrân şi slab, asemenea arborilor bătuţi de vântul iernii. Obosit de duşmanii mei, ca şi de prietenii mei. Nemulţumit în gândirea mea de a fi constrâns să ucid şi să vindec în acelaşi timp, căci simt nevoia să-mi stăpânesc toate contrariile care fac ca soarta să-mi fie atât de crudă. Şi totuşi, constrâns astfel, să urc, dintr-o întrebare moartă în altă întrebare moartă, înspre liniştea ta.
Doamne, pe cel ce se odihneşte la nordul imperiului meu, şi care mi-a fost duşman iubit, pe singurul geometru adevărat, prietenul meu, şi pe mine însumi, care am trecut, vai, dincolo de generaţia mea, aşa cum treci dincolo de versantul unui munte, binevoieşte să ne contopeşti într-unul singur, întru gloria ta, dăruindu-mi somnul în mijlocul acestor nisipuri pustii, unde am muncit cu folos”.
CEXIV.
ESTE SURPRINZĂTOR DISPREŢUL TĂU FAŢA de pământul din care ai crescut. Nu respecţi decât obiectele de artă: „De ce îi vizitezi pe aceşti prieteni atât de imperfecţi? Cum de-l suporţi pe acela, care are acel defect, sau pe celălalt, care are acel miros? Cunosc alţii, care sunt demni de tine…”.
La fel ai putea spune arborelui: „Pentru ce îţi înfigi rădăcinile în bălegar? Eu nu respect decât fructele şi florile”.
Dar eu nu trăiesc decât prin ceea ce transform. Sunt vehicul, drum şi convoi. Iar tu eşti sterp, asemenea unui mort.
cexv.
RÂMlNEŢI NEMIŞCAŢI, FIINDCĂ, ASEMENEA unei corăbii, ce-şi eliberează, după ce a acostat, încărcătura, care înveşmântează cheile portului în culori vii, cu stofele sale aurite, şi mirodeniile sale roşii şi verzi, şi fildeşul său, iată că soarele, asemenea unui fluviu de miere deasupra nisipurilor, dă naştere zilei. Şi rămâneţi ţintuiţi în loc, surprinşi de frumuseţea zorilor, ce se ridică pe versanţii colinei care se înalţă deasupra fântânei. Animalele, care aruncă umbre lungi, stau şi de nemişcate. Niciunul nu se agită: ştiu că se vor adăpa unul după celălalt. Dar un amănunt amână încă procesiunea. Apa nu este împărţită, fiindcă lipsesc adăpătorile după care ai trimis să fie aduse. Cu mâinile proptite în şolduri, priveşti în depărtare şi te întrebi: „Ce fac, oare?”.
Cei pe care i-am scos din măruntaiele fântânii curăţite de nisip îşi lasă deoparte uneltele şi-şi încrucişează braţele pe piept. Surâsul lor te-a liniştit. Apa este aici. Căci omul, în deşert, este animal cu botul neîndemânatic, care pipăie în căutarea sânului. Liniştit, surâzi şi tu. Iar conducătorii de cămile, văzându-te, surâd de asemenea. Şi iată că totul este surâs. Nisipurile, în lumina lor, şi chipul tău, şi chipul oamenilor tăi, şi chiar şi animalele, sub învelişul lor, căci ştiu că se vor adăpa, şi stau nemişcate, împăcate în faţa plăcerii. Şi această clipă este asemenea aceleia pe care o trăieşti pe mare, atunci când o crăpătură în nori îţi revarsă lumina soarelui. Şi simţi dintr-odată prezenţa divinităţii, fără a înţelege de ce, poate din cauza gustului unei răsplate (căci o fântână vie în deşert este asemenea unui dar, niciodată aşteptat cu siguranţă, niciodată promis cu siguranţă, poate, de asemenea, din cauza aşteptării comu458 niunii prin apa apropiată, care vă ţine în continuare nemişcaţi. Căci cei ce au desfundat fântâna, ţinându-şi braţele încrucişate pe piept, nu s-au mişcat încă. Căci tu, cu mâinile în şolduri, în vârful colinei, priveşti în continuare acelaşi punct al orizontului. Căci animalele, ale căror umbre alcătuiesc o procesiune pe versanţii de nisip, nu s-au pus încă în mers. Pentru că aceia ce aduc adăpătorile din care se va bea nu apar încă, iar tu continui să te întrebi: „Ce fac, oare?”. Totul este suspendat şi, totuşi, este totul promis.
Şi sunteţi pătrunşi de pacea unui surâs. Desigur, curând veţi bea şi vă veţi bucura de aceasta, dar nu va mai fi vorba decât de plăcere, pe când acum este vorba de iubire. Căci acum oameni, nisipuri, animale şi soare sunt parcă legaţi în semnificaţia lor printr-o simplă groapă între pietre, iar în jurul tău, în diversitatea lor, nu mai afli decât obiectele aceluiaşi cult, elementele unui ceremonial, cuvintele unui imn.
Iar tu, marele preot care va oficia, generalul care va da ordine, maestrul de ceremonii, nemişcat, ţinându-ţi mâinile în şolduri, amânând decizia, întrebi orizontul de unde trebuie să sosească adăpătorile din care se va bea.
Căci lipseşte încă un obiect pentru cult, un cuvânt pentru poem, un pion pentru victorie, o mirodenie pentru ospăţ, un oaspete de onoare pentru ceremonie, o piatră pentru bazilică, astfel încât ea să ţâşnească sub priviri. Undeva, cei care aduc, ca pe o cheie de boltă, adăpătorile, se îndreaptă spre tine, iar tu le vei striga, când vor apărea: „Ei, grăbiţi-vă!”. Nu-ţi vor răspunde. Vor urca în vârful colinei. Vor îngenunchea pentru a instala adăpătorile. Şi atunci nu vei face decât o mişcare. Animalele vor începe să-şi clatine încet procesiunea. Iar oamenii vor începe să le conducă în ordinea stabilită, cu lovituri de ciomag, şi scoţând strigăte guturale. Şi astfel va începe să se desfăşoare, după ritualul ei, ceremonia darului apei, sub înceata înălţare a soarelui.
CEXVI.
AU VENIT LA MINE LOGICIENII, ISTORICII ŞI criticii pentru a argumenta, demonstra şi deduce sistemele lor, din consecinţă în consecinţă. Şi totul era uimitor de exact. Înălţau în faţa mea, care mai de care, 459 societăţi, civilizaţii şi imperii care, într-un fel admirabil, favorizau, eliberau, hrăneau şi îmbogăţeau omul. După ce au vorbit timp îndelungat, i-am întrebat: „Pentru a perora în mod valabil asupra omului, ar trebui, în primul rând, să-mi spuneţi ce este important în om şi pentru om…”.
S-au lansat iarăşi, cu voluptate, în construcţii noi, căci dacă le oferi acestora ocazia de aţi ţine discursuri, ei o prind numaidecât şi pornesc pe această cale deschisă asemenea unei şarje de cavalerie, cu zăngănit de arme, cu nori de nisip şi cu învolburarea furtunoasă a alergării. Dar nu se îndreptau în nici o direcţie.
„Deci, le-am spus, după ce încetaseră de a mai face zgomot şi aşteptau complimente (căci ei aleargă nu pentru a fi de folos, ci pentru a fi văzuţi, auziţi şi admiraţi în repeziciunea lor, şi, o dată gălăgia terminată, iau un aer modest), deci, dacă am înţeles bine, pretindeţi că favorizaţi înălţarea a ceea ce este cel mai important în om şi pentru om. Dar am înţeles bine că sistemele voastre îi favorizau creşterea pântecelui, şi aceasta, desigur, este util, dar e un mijloc, şi nu un scop, căci trupul lor trebuie să fie solid asemenea unui vehicul, sau sănătatea lui, dar e vorba aici de un mijloc, şi nu de un scop, căci trebuie să le întreţii organele aşa cum întreţii vehiculul, sau numărul oamenilor, dar acesta este, de asemenea, un mijloc, şi nu un scop. Căci trebuie să sporeşti cantitatea vehiculelor. Desigur, doresc ca imperiul să aibă cât mai mulţi oameni sănătoşi şi bine hrăniţi. Dar spunând toate aceste lucruri evidente, nu am spus încă nimic despre ceea ce este esenţial, şi anume că omul este o materie la dispoziţia mea. Ce voi face din ea, încotro o voi conduce şi ce trebuie să-i dau pentru ca ea să se înalţe? Căci omul nu este decât vehicul, drum şi convoi…”.
Îmi vorbeau despre om aşa cum îmi vorbeşti despre salată. Nu au uitat nimic din ceea ce merită a fi povestit, generaţii de salate care s-au perindat prin grădina mea de legume.
Dar nu au ştiut să-mi răspundă. Căci, miopi şi neputând să vadă mai departe de vârful nasului, nu-i interesa decât calitatea cernelii sau a hârtiei, şi nu semnificaţia poemului.
Am adăugat: „Eu, care sunt cu picioarele pe pământ şi dispreţuiesc putreziciunea visului, eu, care nu înţeleg insula minunată decât ca pe o construcţie concretă, eu, care nu sunt, asemenea financiarilor, îmbătat de fumurile visului, eu, care, cinstind experienţa, aşez, desigur, arta dansului mai presus de arta jafului, a acaparării, pentru că ea îţi aduce mai multă plăcere şi semnificaţia ei este mai limpede – căci, după ce vei acapara bogăţii, va trebui să le afli o întrebuinţare şi, văzând că dansul îi mişcă pe oameni, îţi vei cumpăra o dansatoare, dar, neştiind nimic despre dans, o vei alege fără geniu şi nu vei poseda în felul acesta nimic, eu, care privesc şi aud – neascultând cuvintele, în liniştea iubirii mele
— Am constatat că nimic nu este mai important pentru om decât un miros de ceară într-o anumită seară, o albină de aur într-o anumită dimineaţă, o perlă neagră ce zace în adâncul mării. Chiar şi financiarilor am constatat că li se întâmplă să-şi schimbe averea greu dobândită prin jaf, acaparare, exploatarea sclavilor, nopţi albe petrecute în munci plictisitoare de contabil, pentru o alună nu mai mare decât o unghie, cu înfăţişarea unei sticle şlefuite, şi care, pentru că se numeşte diamant şi a izvorât din ceremonialul scormonirii în organele pământului, primea astfel valoarea mirosului de ceară sau a sclipirii albinei şi merita să fie salvată de hoţi, chiar şi cu preţul vieţii.
Mi-am dat seama că darul esenţial este acela al drumului ce trebuie urmat pentru a ajunge să trăieşti ziua de sărbătoare. Şi că, pentru a judeca civilizaţia ta, trebuie să-mi spui care îţi sunt sărbătorile şi ce valoare au pentru inimă, şi – pentru că de sunt clipă de trecere, poartă pe care o laşi în urmă, spargere a crisalidei, după ce transformarea a luat sfârşit – de unde vii şi încotro te duci. Abia atunci voi şti ce fel de om eşti, dacă merită să prosperi în sănătatea ta şi în pântecele tău.
Şi pentru că trebuie, dacă te îndrepţi spre un anume drum, să simţi setea într-o anumită direcţie, şi nu în alta, iar ea îţi va fi de ajuns pentru ascensiune, fiindcă îţi va călăuzi paşii şi va face ca geniul tău să rodească (aşa cum îmi este de ajuns să te învăţ iubirea de mare, pentru ca tu să începi să durezi corăbii), vreau să mă 461 luminezi asupra setei pe care o creezi în oamenii tăi. Căci iubirea, în esenţa ei, este sete de iubire, cultura – sete de cultură, iar plăcerea ceremonialului perlei negre
— Sete pentru perla neagră din adâncul mării”.
CEXVII.
SA NU JUDECI FĂCÂND O ADUNARE. „DE LA aceia, îmi spui, nu este nimic de aşteptat. Ei sunt grosolănie, dorinţă de profit, egoism, lipsă de curaj, urâţenie”. Dar la fel mi-ai putea vorbi şi despre pietre, care sunt zgrunţuroase, tari, grele şi urâte, nu însă şi despre ceea ce scoţi din pietre: o statuie sau un templu. Am văzut de prea multe ori că o fiinţă nu funcţionează aproape niciodată aşa cum te-ar fi făcut să creezi părţile din care e alcătuită – popoarele vecine, dacă le vei lua pe rând, vei afla că fiecare urăşte războiul, nu doreşte să-şi părăsească vatra, căci toţi îşi iubesc copiii, soţiile şi mesele de sărbătoare, nici să facă sângele să curgă, căci sunt buni la suflet, îşi hrănesc câinii şi-şi mângâie animalele, nici să-i jefuiască pe ceilalţi, căci nu îndrăgesc decât propria lor casă, căreia îi lustruiesc lemnul, şi-i văruiesc pereţii, şi-i împodobesc grădina cu flori – şi, deci, îmi vei spune: „Prin ei vei afla în lume iubirea de pace…”. Şi, totuşi, imperiul lor este un mare cazan în care fierbe războiul. Şi bunătatea lor, blândeţea lor, mila pentru animalul rănit, emoţia lor în faţa florilor nu sunt decât ingrediente ale unor magii care pregătesc zăngănitul armelor, aşa cum un anumit amestec de zăpadă, de lemn pictat şi de ceară fierbinte îţi pregăteşte bătăile repezi ale inimii, deşi captura, aici, ca şi dincolo, nu este de esenţa capcanei.
Judeci, oare, arborele după elementele care-l compun, îmi vorbeşti, oare, despre portocal criticând rădăcina, sau gustul fibrei sale, sau scoarţa vâscoasă şi zgrunţuroasă, sau arhitectura ramurilor sale? Sunt lipsite de importanţă elementele. Judeci portocalul după portocală.
Acelaşi lucru despre cei pe care-i persecuţi. Luat fiecare în parte, se deosebesc mult. Nu-mi pasă. Arborele lor fabrică din când în când suflete oţelite, gata să-şi sacrifice trupul în suplicii, contrazicând laşitatea 462 celor mai mulţi dintre ei, şi priviri lucide care dezvelesc aşa cum dezveleşti fructul de coajă, adevărul de atributele sale iluzorii, şi, contrazicând poftele vulgare ale celor mai mulţi dintre ei, privesc stelele de la fereastra mansardei lor şi trăiesc dintr-un fir de lumină – şi asta îmi este de ajuns pentru a fi mulţumit. Căci, acolo unde tu vezi contradicţie, eu văd condiţie. Arborele este condiţia fructului, piatra – condiţia templului, iar oamenii – condiţie a sufletului ce străluceşte deasupra întregului trib. Şi, aşa cum în blândeţea, şi reveria, şi iubirea din casa unora, îmi voi trimite soldaţii pentru a le nimici, căci, împotriva aparenţelor, de nu sunt decât ingrediente ale cazanului în care fierbe războiul, ale ciumei, ale crimei şi ale foametei, tot aşa îi vei ierta pe ceilalţi pentru lipsa lor de blândeţe, sau pentru refuzul lor de a visa, ori pentru neputinţa lor de a-şi iubi casele (căci e posibil ca ei să fi fost timp îndelungat nomazi), dacă se dovedeşte că aceste ingrediente sunt condiţie a nobleţei unora dintre ei. Şi despre aceasta nu pot să prevăd nimic legând cuvintele unul de celălalt, fiindcă nu există o logică în stare să te facă să treci de la un nivel la celălalt.
CEXVIII.
SUNT UNII CARE FAC PARADA DE SENTIMENTELE lor şi ar vrea să te facă să creezi că ard zi şi noapte. Mint însă.
Minte santinela de pe ziduri care-ţi cântă zi şi noapte dragostea ei pentru oraş. Ea preferă oraşului supa de fiecare seară.
Minte poetul care zi şi noapte îţi vorbeşte despre beţia poemului. Dacă i se întâmplă să-l doară vreodată burta, puţin îi mai pasă de toate poemele.
Minte îndrăgostitul care pretinde că zi şi noapte e bântuit de imaginea iubitei sale. Un purice ce-l pişcă l-ar face s-o uite. Sau poate plictiseala, şi ar căsca, nemaigândindu-se la ea. Minte călătorul care pretinde că zi şi noapte se îmbată de descoperirile lui, căci, dacă hula este mai puternică, îl vei vedea vărsând.
Minte cucernicul care pretinde că zi şi noapte îl contemplă pe Domnul. Căci divinitatea dispare câteodată 463 din faţa privirilor lui, aşa cum dispare marea. Şi-l vei vedea mai uscat decât o plajă pietroasă.
Mint aceia ce-şi plâng mortul zi şi noapte. Pentru ce l-ar plânge zi şi noapte, dacă nu-l iubeau zi şi noapte? Căci aveau clipe de ceartă, sau de oboseală, sau de plăceri în afara dragostei. Desigur, cel mort este mai prezent decât cel viu, căci, împlinindu-se, îl contempli în afara contradicţiilor. Dar eşti necredincios, chiar şi morţilor tăi.
Mint toţi aceştia, căci îşi renegă orele de goliciune şi nu au înţeles nimic. Te fac să te îndoieşti de tine, căci, auzindu-i cum îşi afirmă fervoarea, creezi în permanenţa lor şi, la rândul tău, roşind de goliciunea ta, îţi schimbi vocea şi chipul atunci când eşti în doliu, fiindcă te simţi privit…
Dar nu cunosc nimic în afara plictiselii care să poată fi permanent. Iar plictiseala îţi vine din infirmitatea sufletului tău, care nu ştie să citească nici o imagine dincolo de materiale. Asemenea aceluia care priveşte materialul jocului de şah fără a-şi da seama că o problemă se află ascunsă în el. Dar dacă, din timp în timp, îţi este acordată, ca răsplată a fidelităţii în crisalidă, clipa de iluminare a santinelei sau a poetului, sau a credinciosului sau a îndrăgostitului, sau a călătorului, nu te plânge că nu contempli în permanenţă imaginea care le poartă. Căci există imagini atât de arzătoare, încât îi mistuie pe cei ce le contemplă. Nu poţi avea o sărbătoare în fiecare zi.
Te înşeli deci atunci când condamni oamenii pentru mişcările lor de rutină, asemenea profetului cu ochi saşii, care zi şi noapte clocea o furie sfântă. Căci ştiu prea bine că ceremonialul se degradează în obişnuit, în plictiseală şi-n rutină. Căci ştiu prea bine că virtutea se degradează în concesii făcute jandarmilor. Căci ştiu prea bine că înaltele reguli ale dreptăţii se degradează, devenind paravan pentru jocuri sordide. Dar ce-mi pasă? Ştiu, de asemenea, că omului i se întâmplă să doarmă. M-aş putea plânge atunci de inerţia lui? Ştiu, de ase464 menea, că arborele nu este floare, ci condiţie a florii.
CEXIX.
AM DORIT SA ÎNTEMEIEZ ÎN TINE IUBIREA DE frate. Dar, în acelaşi timp, am dat naştere tristeţii de a te despărţi de fratele tău. Am dorit să întemeiez în tine iubirea de soţie. Şi am dat naştere tristeţii de a te despărţi de soţie. Am dorit să întemeiez în tine dragostea de prieten. Şi, în acelaşi timp, am dat naştere tristeţii de a te despărţi de prieten, căci cel care clădeşte fântâni clădeşte, de asemenea, absenţa lor.
Dar văzându-te frământat de despărţire, mai mult decât de orice alt rău, am vrut să te vindec şi să te învăţ ce înseamnă prezenţa. Căci fântâna absentă este, totuşi, un gând mai plăcut pentru cel ce moare de sete decât o lume fără fântâni. Şi chiar dacă eşti exilat pentru totdeauna, undeva departe, vei plânge auzind că ţi-a ars casa.
