Aşa cum cunosc oameni fericiţi, dar nu ştiu nimic despre fericire, tot aşa nu ştiu nimic despre jaf, ucidere, trădare, dacă de nu sunt un anumit act al unui anumit om. Iar omul nu poate fi cuprins în substanţa sa, aşa cum nu e cuprinsă o statuie în mintea celui care nu o cunoaşte, printr-o neputincioasă zarvă de cuvinte.
Acest om va provoca, deci, duşmănia ta, sau indignarea ta, sau dezgustul tău (din motive obscure, poate, asemenea celor care te fac să nu-ţi placă o anumită muzică). Dar ai fâlfâit în faţa mea un anumit act ca pe un exemplu, şi ai făcut-o pentru aţi exprima astfel indignarea şi a o comunica altuia. Căci poetul meu, de asemenea, dacă simte o anumită melancolie faţă de o viaţă sortită morţii, deşi glorioasă încă, va spune: „Soare de octombrie”. Şi, desigur, nu va fi vorba nici de soare, nici de o lună a anului între toate celelalte.
Iar dacă vreau să-ţi povestesc despre un măcel nocturn prin care, năpustindu-mă asupra lui în linişte, pe un nisip elastic, mi-am înecat duşmanul în propriul lui somn, voi lega un anumit cuvânt de un altul, spunând de exemplu: „Săbii de zăpadă”, pentru a prinde în capcană un sentiment informulabil, şi nu va fi vorba aici nici de zăpadă, nici de săbii. În acelaşi fel, vorbindu-mi despre om, vei alege o întâmplare care să aibă valoarea unei imagini într-un poem.
Nemulţumirea ta trebuie să prindă chip. Nimeni nu suportă să fie bântuit de fantome. Ce doreşte femeia ta în această seară? Să-şi împărtăşească nemulţumirea confidentei sale. Să-şi împrăştie nemulţumirea în jurul ei.
Căci eşti astfel făcut, încât nu poţi să trăieşti singur. Şi va trebui să cucereşti printr-un poem. Iată pentru ce, cu o voce volubilă, ea va înşira toate necazurile pe care i le faci. Iar dacă se întâmplă ca prietena ei să ridice din umeri, căci reproşurile sale nu au, evident, nici o valoare, ea nu va fi îmblânzită prin aceasta. Înseamnă că şi-a ales prost imaginile. Nu poate să se îndoiască de existenţa sentimentului ei, fiindcă el există.
Acelaşi lucru despre medic, atunci când îţi este rău.
Ai propus o cauză sau alta. Ai o idee despre aceasta.
Iar el îţi demonstrează că te înşeli. E posibil. Că nu există nimic bolnav în tine. Dar aici protestezi’. Ţi-ai ilustrat prost durerea, dar nu ai putea-o pune la îndoială. Doctorul tău e un neştiutor. Şi vei merge din descriere în descriere, până la lumină. Şi, din negare în negare, medicul nu va avea puterea de aţi anula durerea, căci ea există. Femeia ta mânjeşte cu noroi viaţa ta trecută, dorinţele tale, credinţele tale. Nu-ţi foloseşte la nimic 427 să lupţi împotriva nemulţumirii ei. Oferă-i o brăţară de smaralde sau biciuieşte-o.
Te plâng pentru contradicţiile tale şi pentru compromisurile tale, căci de aparţin unui alt nivel decât cel al iubirii.
Iubirea este, înainte de toate, ascultare în tăcere. A iubi înseamnă a contempla. Va veni ora în care santinela mea va îmbrăţişa oraşul. Va veni ora în care vei alătura femeii pe care o iubeşti ceea ce aparţine nu unei mişcări sau alteia, unui detaliu al obrazului sau altuia, unui cuvânt pe care-l pronunţă, ci îi aparţine Ei.
Va veni ora în care doar numele ei îţi va fi de ajuns ca rugăciune, căci nu mai e nimic de adăugat. Va veni ora în care nu vei mai cere nimic. Nici buzele, nici surâsul, nici braţul mângâietor, nici răsuflarea prezenţei sale. Căci îţi este de ajuns ca Ea să existe.
Va veni ora în care nu va mai trebui să-ţi pui întrebări, pentru a le înţelege, nici’ asupra acestui pas, nici asupra acestui cuvânt, nici asupra acestei hotărâri, nici asupra acestui refuz, nici asupra acestei tăceri. Fiindcă Ea există.
Dar o alta îţi cere să te justifici’. Şi deschide un proces faptelor tale. Ea confundă iubirea cu posesiunea. La ce bun să-i răspunzi? Ce vei afla în ascultarea ei? Cereai, în primul rând, să fi primit în tăcere, nu pentru o mişcare sau alta, nu pentru o virtute sau alta, nu pentru un cuvânt sau altul, ci în mizeria ta, aşa cum eşti.
CEIV.
AM SIMŢIT REMUŞCAREA DE A NU FI FOLOSIT cu măsură darurile oferite, care nu sunt decât semnificaţie şi drum şi, pentru că le-am râvnit pentru de însele, de a nu fi aflat în de decât pustiu. Căci confundând măsura cu beţia cărnii sau a inimii, nu am simţit nevoia de a mă înălţa prin de. Îmi place să dau foc pădurii pentru a mă încălzi timp de o oră, căci’ focul, astfel, îmi pare mai impunător. Şi mi se pare lipsit de interes, atunci când ascult de la înălţimea calului meu şuierând gloanţele, să-mi cruţ zilele. Valorez ceea ce sunt în fiecare clipă, iar fructul care neglijează o etapă a împlinirii lui nu se va naşte niciodată.
Iată pentru ce mi se pare ridicol acel mâzgălitor de hârtie care, în timp ce oraşul său era asediat, a refuzat să urce pe ziduri, din dispreţ, spunea el, faţă de curajul fizic. Ca şi cum ar fi vorba aici despre o stare, şi nu despre o trecere. Despre un scop, şi nu despre o condiţie simplă a permanenţei oraşului.
Căci eu, de asemenea, dispreţuiesc poftele vulgare şi nu am trăit pentru a digera hălci de carne. Dar am slujit, prin strălucirea loviturilor mele de sabie, bucăţilor de carne ce trebuiau împărţite şi mi-am supus sabia permanenţei imperiului.
Şi, desigur, deşi refuz în timpul luptei să-mi măsor loviturile din milă pentru muşchii mei sau din frică, nu mi-ar plăcea ca istoricii imperiului meu să facă din mme o moară de lovituri, căci esenţa mea nu se află în sabie. Şi, deşi nu am încredere în cei delicaţi, care-şi înghit mâncarea ca pe un medicament, astupându-şi nările, nu mi-ar plăcea ca istoricii mei să facă din mine un mâncăcios nepotolit, căci esenţa mea nu se află în pântece. Sunt un arbore bine înfipt în rădăcinile sale şi nu dispreţuiesc nimic din pământul din care de extrag seva. Căci din ea îmi vor creşte ramuri.
Mi-am dat seama că mă înşelam asupra femeilor.
A venit noaptea remuşcărilor, în care mi-am dat seama că nu ştiam să mă folosesc de de. Eram asemenea celui care, ignorând ceremonialul, mută piesele de şah cu o grabă aridă şi, neştiind să-şi afle bucuria în această dezordine, le împrăştie dintr-o lovitură.
În acea noapte, Doamne, m-am ridicat din patul lor cu mânie, înţelegând că eram asemenea animalelor în staul. Eu nu sunt, Doamne, slugă a femeilor.
Una este să reuşeşti o ascensiune pe munte, şi alta să cauţi, purtat în litieră, din privelişte în privelişte, perfecţiunea. Căci abia ai măsurat contururile câmpiei albastre, şi deja te simţi plictisit şi rogi călăuzele să te poarte în altă parte.
Am căutat în femeie darul pe care mi-l putea oferi. Am dorit-o ca pe un sunet de clopot a cărui nostalgie aş fi putut-o gusta. Dar ce să fac cu acelaşi sunet de clopot, ziua şi noaptea? Vei aşeza clopotul în pod şi nu-i vei mai simţi nevoia. Pe o alta, am dorit-o pentru o inflexiune subtilă a vocii atunci când spunea: „Tu, stăpânul meu…”, dar te saturi curând de aceste cuvinte şi vei visa să auzi un cântec nou. Şi chiar dacă ţi-aş da zece mii de femei, una după alta, le vei goli curând de calitatea lor deosebită, şi vei avea nevoie de altele pentru a te simţi mulţumit, căci tu eşti altul, după cum se schimbă anotimpurile, zilele sau vântul.
Şi totuşi, ştiind că nimeni nu va ajunge niciodată la cunoaşterea unui singur suflet de om şi că există, în secretul fiecăruia, o privelişte interioară cu câmpii necălcate, cu prăpăstii de linişte, cu munţi apăsători, cu grădini tainice, şi că aş putea, despre una sau cealaltă, să-ţi vorbesc fără a te plictisi o viaţă întreagă, nu înţelegeam mizeria proviziei pe care una sau alta dintre femeile mele mi-o aducea, şi care nu-mi ajungea nici pentru o masă de seară.
Doamne, eu nu le-am privit ca pe un pământ arabil, la care trebuie să merg în fiecare zi a anului, din zori, cu încălţările mele grele de noroi, cu căruţa mea, cu calul meu, cu grapa mea şi sacul meu de grăunţe, cu previziunile mele despre zilele de vânt sau de ploaie, cu cunoştinţele mele despre buruieni şi, mai presus de toate, cu fidelitatea mea, pentru a primi de la el ceea ce îmi este destinat, ci le-am redus la rolul de manechine ce împing în faţa ta mărimile satului prin care trece drumul meu în vizita ce-o fac prin imperiu, care-mi recită complimente sau îmi aduc ca omagiu, într-un coş, fructele grădinilor lor. Şi, desigur, vei primi, căci surâsul lor e pur, şi e gingaş gestul cu care-ţi oferă fructele, şi naiv, în intenţiile lui, discursul pe care ţi-l ţin, dar le-ai epuizat darurile, şi le-ai golit dintr-odată de mierea lor atunci când le-ai bătut pe obraz, şi le-ai savurat din ochi emoţia. Desigur, şi de ar putea fi pământ arabil cu orizonturi largi, în care te-ai putea pierde pentru totdeauna dacă ai şti cum trebuie să calci pe el.
Eu însă încercam să recoltez mierea gata făcută de la un stup la celălalt, şi nu să pătrund în această întindere care nu-ţi va oferi nimic la început şi-ţi va cere să faci mii de paşi pentru a o străbate, căci trebuie ca, în tăcere şi timp îndelungat, să-l însoţeşti pe stăpânul domeniilor, dacă vrei să-ţi faci din de o patrie. Eu, 430 care l-am cunoscut pe singurul geometru veritabil, prie tenul meu, care putea să mă înveţe zi şi noapte, şi căruia îi aduceam contradicţiile mele pentru a le afla, nu rezolvate, ci văzute de el, şi prin aceasta deja altele, căci el nu auzea la fel ca mine o anumită notă, nu vedea soarele la fel ca mine, nu gusta la fel ca mine mâncarea ce i se oferea, ci, din materialele care îi erau puse în faţa ochilor, el scotea un anumit fruct, cu un anumit gust, şi nu altul – care nu era măsurabil, ci putere în mers a unei anumite calităţi, şi nu alta, într-o anume direcţie, şi nu alta. – eu, care am cunoscut prin el spaţiul şi care mergeam la el aşa cum cauţi vântul mării sau singurătatea, ce aş fi primit de la el dacă aş fi făcut apel nu la om, ci la provizii, nu la arbore, ci la fructe, şi aş fi pretins să-mi satisfac spiritul şi inima prin câteva percepte de geometrie?
Doamne, aşa cum fac cu casa mea, tu îmi dai femeia pentru a o însoţi şi a o descoperi.
„Doamne, îmi spuneam, doar pentru acela care scurmă pământul, plantează măslinul şi seamănă orzul va veni ora metamorfozelor, de care nu s-ar putea bucura dacă şi-ar cumpăra pâinea de la altul. Va veni ora sărbătorii recoltei. Va veni ora sărbătorii grânelor aşezate în hambar, iar el va împinge cu greutate din umăr poarta ce scârţâie asupra rezervei de soare. Căci el deţine puterea de a incendia, atunci când va sosi ora, pământurile tale negre, colina în care ţi-ai îngropat sămânţă, deasupra căreia pluteşte încă gloria plevei ce nu s-a depus.
Doamne, îmi spuneam, m-am înşelat asupra drumului ce trebuie urmat, m-am repezit printre femei ca într-o călătorie fără scop.
M-am istovit alături de de ca într-un deşert fără sfârşit, în căutarea oazei ce nu aparţine iubirii, ci se află dincolo de ea.
Am căutat o comoară ascunsă în de, ca pe un obiect ce trebuie descoperit printre alte obiecte. Le-am măsurat din ochi perfecţiunea, le-am cunoscut graţia mişcărilor. Am suferit de o spaimă care avea o direcţie Am simţit o sete care avea un remediu. Dar, fiindcă m-am înşelat asupra drumului, am privit adevărul tău în faţă, fără a-l înţelege.
Am fost asemenea nebunului care apare noaptea, în mijlocul ruinelor, înarmat cu o sapă, o lopată şi o daltă.
Şi dărâmă zidurile. Şi răstoarnă pietrele, punând urechea „Ipe dalele grele. Se agită, cuprins de o fervoare întunecată, căci el se înşală, Doamne, el caută o comoară care să fie provizie gata strânsă, ascunsă de secole în taina unei hrube, asemenea unei perle în cochilia sa, tinereţe pentru cel bătrân, mărturie a bogăţiei pentru avar, mărturie a iubirii pentru îndrăgostit, mărturie a mândriei pentru orgolios – şi, totuşi, cenuşă şi vanitate, căci nu există fruct care să nu aparţină unui arbore, nu există bucurie pe care să n-o fi clădit. Zadarnic cauţi printre pietre una care să te însufleţească mai mult decât alta. În truda sa între ruine nu va afla nici glorie, nici bogăţie, nici iubire.
Asemenea, deci, nebunului care scurmă noaptea în gol, nu am aflat în voluptate nimic care să fie altceva decât plăcere inutilă de avar. Nu am aflat în ea decât pe mine însumi. Dar ecoul propriei mele plăceri mă oboseşte.
Vreau să clădesc ceremonialul iubirii astfel încât sărbătoarea să mă conducă undeva. Căci nimic din ceea ce caut, de care mi-e sete şi de care oamenilor le e sete, nu se află la nivelul materialelor de care dispun. Se rătăceşte cel ce caută printre pietre ceea ce nu ţine de esenţa lor, în timp ce s-ar putea folosi de de pentru a clădi o bazilică, bucuria sa neputând să se afle într-o piatră printre altele, ci într-un anume ceremonial al pietrelor, o dată catedrala înălţată. Astfel, risipesc femeia dacă nu ştiu să citesc dincolo de ea.
Doamne, voi fi fericit privind cum doarme acea femeie goală, văzând-o frumoasă, delicată şi cu sâni fierbinţi, şi pentru ce nu mi-aş afla în ea răsplata?”.
Dar am înţeles adevărul tău. Este important cu aceea care doarme şi pe care o voi trezi curând, doar întinzându-mi umbra asupra ei, să nu fie un zid de care mă izbesc, ci o poartă care, deschizându-se, duce undeva
— Şi, deci, să nu o risipesc în materiale diverse, căutând comoara, cu neputinţă de găsit, ci s-o păstrez bine, legată şi unică în liniştea iubirii mele.
Şi cum aş putea fi dezamăgit? Desigur, e dezamăgită aceea care primeşte o bijuterie. Există un smarald mai frumos decât opalul tău. Există un diamant mai frumos decât smaraldul. Există diamantul regelui, mai frumos decât toate. Nu am ce să fac cu un obiect în432 drăgit pentru el însuşi, dacă nu are înţelesul perfec ţiunii. Căci trăiesc nu din lucruri, ci din înţelesul lucrurilor.
Şi totuşi, acest inel prost făcut, sau acest trandafir veşted, cusut într-un săculeţ de pânză, sau acest ceainic, fie şi de cositor, din care-ţi bei ceaiul alături de ea, înaintea clipei de iubire, sunt de neînlocuit, fiind obiecte ale unui cult. Nu cer decât ca divinitatea să fie perfectă, iar atunci obiectul grosolan din lemn, dacă aparţine cultului ei, participă la perfecţiune.
