Din duşman împăcat, în duşman împăcat – dar din duşman nou, în duşman nou – mă îndrept şi eu, de-a lungul pantei pe care o urc, către linişte, în divinitate
— Ştiind că nu trebuie ca o corabie să se opună asalturilor mării, nici ca marea să fie blândă faţă de „!! * corabie, căci altfel primii se vor îneca, iar ceilalţi se vor degrada, conducând plute bune doar pentru spălătoresele de jdânză -, dar ştiind că nu trebuie să te încovoi, nici să pactizezi din falsă iubire, în timpul unui război fără îndurare, care este condiţie a păcii, părăsind în drum morţii, care sunt condiţie a vieţii, acceptând privaţiuni, care sunt condiţie a sărbătorii, paralizii ale crisalidelor, care sunt condiţie a aripilor, căci tu, Doamne, mă legi de ceva mai presus de mine însumi, după voinţa ta, iar eu nu voi cunoaşte nici pacea, nici iubirea în afara ta, căci doar în tine cel care domnea la nordul imperiului meu, şi pe care-l iubeam, şi cu mine ne vom împăca împlinindu-ne, căci doar în tine cel pe care a trebuit să-l pedepsesc, deşi îl stimam, şi cu mine ne vom împăca împlinindu-ne, căci doar în tine se contopesc, în unitatea lor fără contradicţii, iubirea şi condiţiile iubirii.
CEVII.
DESIGUR, ESTE NEDREAPTA IERARHIA CARE te limitează şi te împiedică să te împlineşti. Şi totuşi, luptând împotriva acestei nedreptăţi, vei merge din distrugere în distrugere, până la a topi gheaţa într-o mlaştină lipsită de formă.
Ai vrea ca unii să se asemene altora, confundând egalitatea cu identitatea. Dar eu voi spune că sunt egali cei care slujesc imperiul în acelaşi fel, chiar dacă nu se aseamănă.
Ca şi la jocul de şah: există un învingător şi un învins. Şi se întâmplă ca învingătorul să zâmbească zeflemitor, pentru a-l umili pe cel învins. Căci aşa sunt oamenii. Iar tu vii, cu dreptatea ta, să interzici victoriile la şah. Spui: „Care este meritul învingătorului? Era mai inteligent sau cunoştea mai bine arta jocului. Victoria lui nu este decât expresie a unei stări. L-aş cinsti, oare, dacă ar avea un obraz mai rumen, sau dacă ar fi mai suplu, sau dacă părul i-ar fi mai scurt sau mai lung?”.
Eu însă l-am văzut pe cel învins la şah jucând ani întregi. În speranţa sărbătorii victoriei. Căci eşti mai bogat prin existenţa ei, chiar dacă nu îţi aparţine. Asemenea perlei din adâncul mării.
Căci să nu te înşeli asupra invidiei: ea este semn al unei linii de forţă. Am creat o decoraţie. Iar cei aleşi se împăunează cu piatra ce le-am atârnat-o pe piept. Îl invidiezi, deci, pe cel decorat. Şi judeci după dreptatea ta, care nu este decât spirit de compensaţie. Hotărăşti: „Toţi vor purta pietre pe piept”. Şi, desigur, cine va mai fi încântat de acum înainte de o asemenea podoabă? Trăiai nu pentru piatră, ci pentru semnificaţia ei.
Iată, vei spune. Am micşorat suferinţele oamenilor. Căci i-am vindecat de setea de pietre, la care cei mai mulţi dintre ei nu puteau să emită pretenţii. Obiectul invidiei este, deci, un rău. Şi nu laşi să subziste nimic care să nu poată fi atins. Copilul întinde mâna şi îţi cere steaua. Dreptatea ta îţi va impune datoria de a o stinge.
Acelaşi lucru despre pietrele preţioase. Le depozitezi în muzeu. Spui: „Sunt ale tuturor”. Şi, desigur, poporul tău va defila de-a lungul vitrinelor în zilele de ploaie. Şi vor căsca în faţa colecţiilor de smaralde, căci nu mai există ceremonial care să-i lumineze printr-o anume semnificaţie. Iar pietrele nu vor fi mai strălucitoare decât sticlele.
Ai purificat până şi diamantul de natura sa deosebită. Căci’ el ar fi putut să le aparţină. L-ai ciuntit de strălucirea pe care o avea, aceea de a fi divin. Acelaşi lucru despre femei, dacă le interzici. Oricât de frumoase ar fi, nu vor fi altceva decât manechine de ceară. Nu am văzut pe nimeni să-şi dea viaţa, oricât de admirabilă ar fi fost imaginea, pentru chipul unei femei pe care basorelieful unui sarcofag l-a perpetuat până la el. Ea te face să simţi melancolia trecutului, nu însă şi cruzimea dorinţei.
Şi, astfel, diamantul tău, ce nu poate fi posedat, nu va mai fi acelaşi. Căci el străluceşte prin această calitate. Te onora şi te înălţa prin sclipirea lui. Dar tu ai transformat diamantele în decoraţii de vitrină. De vor fi onoare a vitrinelor. Dar, fiindcă nu doreşti să fi o vitrină, nu vei mai dori nici diamantul.
Iar dacă vei arde unul dintre de, pentru a înnobila prin acest sacrificiu ziua de sărbătoare şi, astfel, a-i spori strălucirea asupra spiritului şi a inimii, nu vei arde nimic. Nu tu eşti cel care vei sacrifica diamantul. El va fi dar al vitrinei tale. Iar ei puţin îi pasă. Nu mai poţi să te joci cu diamantul ce nu-ţi foloseşte la nimic. Dacă vei zidi unul dintre de, noaptea, într-un stâlp al templului, pentru a-l dărui zeilor, nu vei dărui nimic. Stâlpul tău nu este decât un depozit, doar cu ceva mai discret decât vitrina, care şi ea este discretă atunci când soarele îţi cheamă poporul să fugă din oraş. Diamantul său nu are valoarea unui dar, fiindcă nu este obiect pe care să-l poţi dărui. El este obiect pe care-l depozitezi. Aici şi dincolo. Şi-a pierdut atracţia. Şi-a pierdut divinele linii de forţă. Şi ce-ai câştigat prin asta? Eu interzic ca aceia care nu descind din profet să se îmbrace în roşu. Şi cu ce i-am lezat pe ceilalţi? Nimeni nu se îmbrăca în roşu. Iar acum toţi visează să fie îmbrăcaţi în roşu. Am întemeiat puterea culorii şi eşti mai bogat prin existenţa ei, deşi nu îţi este destinată. Şi invidia pe care o simţi este semn al unei linii de forţă noi.
Imperiul ţi se pare perfect, dacă în inima oraşului cel care se va opri cu picioarele în cruce va muri de foame şi de sete. Căci nici o preferinţă nu-l va împinge nici înspre dreapta, nici înspre stânga, nici înainte, nici înapoi. Nu va primi ordine, aşa cum nu va împărţi ordine. Şi nu vei afla în el elanuri nici către diamantul ce nu poate fi posedat, nici către piatra atârnată în piept, nici către veşmântul de culoare roşie. Şi îl vei vedea căscând ore întregi în faţa vânzătorului de stofe colorate, aşteptând ca eu să încarc cu semnificaţiile mele direcţia dorinţelor lui.
Dar, de îndată ce voi fi interzis roşul, îl vei vedea strâmbându-se înspre culoarea violet… sau, dacă este refractar, liber şi ostil onorurilor, dominând convenţiile şi bătându-şi joc de înţelesul culorilor, care ţine de arbitrarul meu, îl vei vedea golind toate rafturile magazinului şi scotocind în rezerve pentru a găsi culoarea care se opune cel mai mult culorii roşu, verdele crud de pildă, şi făcând pe dezgustatul atâta timp cât nu a aflat perfecţiunea perfecţiunilor. După care îl vei vedea mândru de verdele lui crud şi împăunându-se prin oraş, din dispreţ pentru ierarhia culorilor.
Dar astfel l-am însufleţit pentru toată ziua. Căci altfel, îmbrăcat în roşu, ar fi căscat în faţa vitrinelor unui muzeu.
„Eu, spunea tatăl meu, întemeiez o sărbătoare. Dar nu o sărbătoare este cea pe care o întemeiez, ci o relaţie, îi arunc deci pentru scurt timp în închisoare, ca să le fac plăcere, căci ei ţin la seriozitatea ceremonialului lor. Şi eu, de asemenea”.
CEVIII.
S-AU LĂSAT ZORILE. ŞI LE PRIVEAM ASEMENEA marinarului care, cu braţele încrucişate, respiră marea. O anumită mare de străbătut, şi nu alta. Le priveam asemenea sculptorului în faţa boţului de lut. Un anumit lut de plămădit, şi nu altul. Le priveam de pe colina pe care mă aflam şi am înălţat această rugă: „Doamne, se lasă zorii deasupra imperiului meu. Simt această dimineaţă ca pe o harfă. Doamne, se nasc la lumină acele oraşe, crânguri de palmieri, câmpuri de arat şi plantaţii de portocali. Iată, în dreapta mea, golful de mare ce primeşte corăbiile. Şi iată, în stânga mea, muntele albastru, cu versanţii binecuvântaţi pe care pasc oile, înfigându-şi ghearele stâncilor în deşert. Iar dincolo, nisipul încins, în care nu înfloreşte decât soarele.
Imperiul meu aparţine unei anumite imagini, şi nu alteia. Desigur, stă în puterea mea să schimb puţin curba vreunui fluviu, pentru a iriga nisipurile, dar nu în această clipă. Stă în puterea mea să întemeiez aici un oraş nou, dar nu în această clipă. Stă în puterea mea să eliberez, doar suflând asupra seminţei, o pădure victorioasă de cedri, dar nu în această clipă. Căci ezit în această clipă, cu gândul la trecut, care este un anumit trecut, şi nu altul. O anumită harfă, gata de a-şi elibera sunetele.
De ce aş putea să mă plâng, Doamne, eu, care cântăresc, în înţelepciunea mea patriarhală, acest imperiu în care totul este la locul lui, asemenea fructelor într-un coş? De ce aş simţi mânie, amărăciune, ură sau sete de răzbunare? Aceasta este urzeala pe care trebuie să lucrez. Acesta este câmpul pe care trebuie să-l ar. Aceasta este harfa pe care trebuie s-o fac să cânte.
Atunci când stăpânul unui domeniu se plimbă în zori pe pământurile lui’, îl vezi cum îndepărtează o piatră 444 sau smulge mărăcini. Şi nu se înfurie nici împotriva mărăcinilor, nici împotriva pietrei. Îşi înfrumuseţează pământul şi nu simte nimic altceva decât dragoste.
Pe cea care deschide uşa casei sale în zori, o vezi măturând praful. Nu se înfurie împotriva prafului. Îşi înfrumuseţează casa şi nu simte nimic altceva decât dragoste.
M-aş putea plânge că acel munte acoperă o anumită frontieră, şi nu alta? Ea opreşte aici, cu calmul unei mâini hotărâte, triburile care vin din deşert. Asta e bine. Voi clădi mai departe, acolo unde imperiul este descoperit, citadelele mele. Pentru ce m-aş plânge de oameni? îi primesc la mine, în aceşti zori, aşa cum sunt. Desigur, unii dintre ei pregătesc o crimă, se gândesc la trădare, ţes o minciună, alţii însă se înarmează pentru muncă, sau milă, sau dreptate. Desigur, pentru a-mi’ înfrumuseţa pământul, şi eu voi arunca piatra, sau mărăcinii, dar fără să urăsc nici mărăcinii, nici piatra, fără să simt nimic altceva decât dragoste.
Căci am aflat, Doamne, pacea în timpul rugii mele. Mă întorc de la tine. Mă simt grădinar ce se îndreaptă încet înspre arborii săi”.
Desigur, şi eu am simţit, în timpul vieţii mele, mânia, amărăciunea, ura şi setea de răzbunare. La apusul bătăliilor pierdute sau al răscoalelor, de fiecare dată când m-am descoperit neputincios, închis în mine însumi, neputând să acţionez, după voinţa mea, asupra trupelor risipite pe care cuvintele mele nu le mai atingeau, asupra generalilor mei răzvrătiţi care-şi inventau împăraţi, asupra profeţilor smintiţi ce adunau în jurul lor ciorchinii de credincioşi asemenea unor pumni orbi, am cunoscut atunci tentaţia mâniei.
Dar tu vrei să îndrepţi trecutul. Inventezi prea târziu hotărârea fericită. Reiei pasul care te-ar fi salvat, dar, fiindcă timpul a trecut, nu participi decât la putreziciunea unui vis. Desigur, există un general care te-a sfătuit, după calculele lui, să ataci la vest. Reinventezi istoria, faci să dispară cel ce dădea sfaturi. Ataci la nord. Căutând să-ţi deschizi drum şi gâfâind, istovindu-te pe granitul unui munte. „Ah! îţi spui în corupţia visului tău, dacă acela n-ar fi făcut aşa, dacă celălalt n-ar fi vorbit, dacă acela n-ar fi dormit, dacă celălalt n-ar fi crezut sau refuzat să creadă, dacă acela ar fi fost prezent, dacă celălalt n-ar fi fost, aş fi învingător!”.
Dar ei te sfidează, cu neputinţă de şters, asemenea petei de sânge a remuşcărilor. Şi simţi dorinţa de a-i supune supliciilor, pentru a scăpa de ei. Dar poţi să arunci deasupra lor toţi bolovanii imperiului, căci nu vei putea împiedica faptul că ei au existat.
Eşti slab şi laş dacă alergi astfel în viaţă, vânându-i pe cei răspunzători, reinventând un trecut, în putreziciunea visului tău. Din epurare în epurare, îţi vei trimite întreg poporul în faţa călăului.
Aceia au fost, poate, vehicule ale înfrângerii, dar pentru ce ceilalţi, care ar fi fost vehicule ale victoriei, nu i-au dominat pe cei dintâi? Pentru că poporul nu îi susţinea? Pentru ce poporul tău i-a preferat pe păstorii răi? Fiindcă minţeau? Dar minciunile sunt mereu exprimate, căci totul este spus, şi adevărul şi minciuna. Fiindcă plăteau? Dar banii sunt mereu oferiţi, căci întotdeauna vor exista corupători.
Pe cei ce aparţin unui anume imperiu, dacă au fost bine întemeiaţi şi crescuţi, corupătorul i-ar face să zâmbească. Boala pe care le-o ofer nu este pentru ei. Dacă cei ce aparţin unui alt imperiu vor avea inimile obosite, boala pe care le-o ofer îşi va face intrarea printr-unul sau altul, care vor sucomba primii. Şi, trecând de la unul la altul, îi va molipsi pe toţi ceilalţi, căci boala mea li se potrivea. Oare cei care au fost atinşi cei dintâi sunt răspunzători de putreziciunea imperiului? Nu poţi pretinde, în imperiul cel mai sănătos, că nu există purtători de boală! Ei există, în rezervă pentru clipele de decadenţă. Abia atunci se va răspândi boala, care nu avea nevoie de ei, fiindcă şi-ar fi găsit alţii. Dacă boala loveşte via, uscând o rădăcină după alta, nu am de ce să acuz prima rădăcină care a fost lovită. Chiar dacă aş fi ars-o cu un an înainte, o altă rădăcină ar fi slujit drept poartă putreziciunii.
Dacă imperiul se corupe, înseamnă că toţi au colaborat la corupţie. Dacă majoritatea dintre ei o tolerează, poţi să spui că nu sunt răspunzători? Voi spune că eşti ucigaş dacă un copil se îneacă în mlaştină, iar tu nu-i alergi în ajutor.
E steril, deci, să încerci, în putreziciunea visului, să sculptezi din nou trecutul, decapitând corupători sau complici la corupţie, pe cei laşi sau pe complicii laşităţii, 110 trădătorii sau complicii trădării, căci, din consecinţă în consecinţă, îi voi nimici până şi pe cei mai buni, fiindcă nu mi-au fost de folos şi le voi putea reproşa lenea, indulgenţa sau prostia. În cele din urmă, voi pretinde să nimicesc în om ceea ce este susceptibil de a se îmbolnăvi şi de a oferi un pământ fertil unei anumite seminţe, dar toţi pot să fie bolnavi. Şi cu toţii sunt pământ fertil pentru toate seminţele. Şi va trebui să-i suprim pe toţi. Atunci lumea va fi perfectă, căci va fi purificată de rău. Eu însă spun că perfecţiunea este virtute a morţilor. Ascensiunea se slujeşte de sculptorii proşti sau de prostul gust ca de un îngrăşământ. Nu voi sluji adevărul executându-l pe cel ce se înşală, căci creaţia se clădeşte din greşeală în greşeală. Nu impun un anumit adevăr executându-i pe cei ce slujesc altuia, căci adevărul meu este arbore ce trebuie să se înalţe. Nu cunosc nimic altceva decât pământ arabil, care nu mi-a hrănit încă arborele. Eu sosesc, sunt prezent. Primesc ca moştenire trecutul imperiului meu. Sunt grădinar ce se îndreaptă înspre pământul său… Nu voi reproşa pământului că hrăneşte cactuşi şi rădăcini. Puţin îmi pasă de cactuşi şi mărăcini, dacă eu sunt sămânţă a unui cedru.
Dispreţuiesc ura, nu din indulgenţă, ci fiindcă venind de la tine, Doamne, unde totul este prezent, imperiul îmi este prezent în fiecare clipă. Şi în fiecare clipă o iau de la început.
Îmi amintesc de învăţătura tatălui meu: „Este ridicolă sămânţă care se plânge că pământul se transformă prin ea în salată, şi nu în cedru. Ea nu este decât sămânţă de salată”.
Şi mai spunea: „Cel saşiu surâde unei tinere fete. Ea se întoarce către cei ce privesc drept. Iar el va spune că aceia care privesc drept corup tinerele fete”.
Sunt vanitoşi aceia ce-şi închipuie că nu datorează nimic încercărilor, nedreptăţilor, greşelilor, ruşinilor prin care au trecut. Este ridicol fructul care dispreţuieşte arborele.
CEIX.
AŞA CUM CEL CARE CREDE CĂ-ŞI VA AFLA bucuria în bogăţia grămezii de obiecte, neputincios să o desprindă, căci ea nu se află în de, îşi înmulţeşte 447 bogăţiile şi îngrămădeşte obiectele în piramide, agitându-se printre de în pivniţele în care le-a depozitat, asemenea acelor sălbatici care iau pielea de pe tobă pentru a-i captura zgomotul, tot aşa cei care, ştiind că relaţiile de cuvinte ce te constrâng te supun poemului meu, că structurile ce te constrâng te supun sculpturii sculptorului meu, că relaţiile dintre notele unei chitare ce te constrâng te supun emoţiei chitaristului, şi crezând că puterea lor se află în cuvintele poemului, în elementele sculpturii, în notele chitarei, le agită în faţa ta într-o dezordine de nerezolvat şi, negăsind această putere, fiindcă ea nu se află în de, îşi exagerează pentru a se face auzite, gălăgia, purtând în tine, în cel mai fericit caz, emoţia pe care ţi-ar da-o o grămadă de vase ce se sparg, emoţie în primul rând de calitate discutabilă, şi apoi de putere discutabilă, fiind chiar mai puţin eficace, călăuzindu-te şi provocându-te cu mai puţină forţă decât dacă ai căuta-o în grosolănia jandarmului meu atunci când îţi zdrobeşte degetele.
Iar dacă doresc să te călăuzesc, spunându-ţi „soare de octombrie”, sau „săbii de zăpadă”, va trebui să construiesc o capcană în care să capturez ceva ce nu ţine de esenţa capcanei. Dar dacă doresc să te emoţionez prin obiectele capcanei, neîndrăznind să-ţi spun melancolie, crepuscul iubită, cuvinte de poem cumpărate de-a gata în bazar şi care-ţi fac greaţă, nu înseamnă că nu voi miza pe slaba acţiune a mimetismului care te impresionează mai puţin dacă eu voi spune „cadavru” în loc de „coş de trandafiri”, deşi niciunul, nici celălalt nu te călăuzeşte în profunzime, şi voi ieşi din obişnuit, descriindu-ţi suplicii în toate rafinamentele lor. Şi neputând să afli în de emoţia, căci este slabă puterea cuvintelor, care abia dacă te mişcă, atunci când pun în funcţiune mecanica amintirilor, începi să te agiţi frenetic, să înmulţeşti torturile şi amănuntele asupra torturilor şi mirosurile torturilor, ceea ce până la urmă va apăsa mai puţin asupra mea decât piciorul greu al jandarmului meu.
