Acelaşi lucru despre femeia adormită. Dacă o voi privi doar pentru ea însăşi, mă voi sătura curând şi voi căuta alta. Căci ea e mai puţin frumoasă decât alta, sau mai aspră, şi chiar dacă este perfectă în aparenţă, nu poate să-mi dea acel sunet de clopot a cărui nostalgie o încerc, nu ştie să spună: „Tu, stăpânul meu…”, care pe buzele alteia ar fi muzică ce ţi-ar mişca inima.
Dormi liniştită în imperfecţiunea ta, femeie imperfectă. Nu mă izbesc de un zid. Nu eşti scop, răsplată, sau bijuterie venerată pentru ea însăşi, de care m-aş sătura curând, eşti drum, vehicul şi convoi. Şi nu mă voi sătura niciodată de a mă împlini.
cev.
AM ÎNŢELES CA SĂRBĂTOAREA ESTE CLIPA în care treci de la o stare la alta, când respectarea ceremonialului te-a pregătit pentru a lua naştere. Ţi-am vorbit despre corabie. După ce, timp îndelungat, s-a înălţat prin scânduri şi cuie, devine, după ce ai uns-o cu smoală, pregătită a se uni cu marea. Şi o uneşti. Aceasta este clipă de sărbătoare. Dar nu te vei instala, pentru a trăi din ea de acum înainte, în clipa lansării în larg a corăbiei.
Ţi-am vorbit despre copilul tău. Naşterea lui e sărbătoare. Dar nu îţi vei freca mâinile în fiecare zi de acum înainte, timp de câţiva ani, de bucurie că s-a născut. Vei aştepta, pentru o altă sărbătoare, o transformare, asemenea celei în care fructul arborelui tău se va preschimba în izvor al unui arbore nou, perpetuându-şi dinastia. Ţi-am vorbit despre grânele strânse. Va veni ziua recoltei. Apoi cea a semănatului. Apoi sărbătoarea primăverii, care schimbă seminţele tale în iarbă mătăsoasă ca o întindere de apă proaspătă. Şi aştepţi din nou, şi din nou va veni sărbătoarea recoltei. Şi aşa mai departe, din sărbătoare în sărbătoare, până la moarte, căci nu există provizie. Şi nu există nici o sărbătoare la care să nu ajungi venind de undeva şi prin care să nu te îndrepţi într-o altă direcţie. Ai mers timp îndelungat. Poarta se deschide. Aceasta este clipa de sărbătoare. Dar nu vei trăi din ea mai mult decât dintr-o alta. Şi, totuşi, vreau să te bucuri atunci când treci pragul care te duce undeva şi să-ţi păstrezi bucuria pentru momentul în care îţi vei străpunge crisalida. Căci tu eşti foc lipsit de durere, iar iluminarea santinelei nu poate fi simţită în fiecare minut. O rezerv, dacă se poate, pentru ziua de victorie în care vor răsuna tobele şi trâmbiţele. Trebuie să se refacă în tine ceva care se aseamănă dorinţei şi nu poate fi tot timpul treaz.
Înaintez încet, un pas uşor pe dalele de aur, şi încă unul, în adâncimea palatului meu. Îmi pare, la ora prânzului, un rezervor în care s-a adunat răcoare. Propriul meu pas mă leagănă: plutesc inepuizabil în direcţia pe care am ales-o.
Se scurg încet pereţii vestibulului şi, dacă-mi ridic ochii înspre boltă, o văd clătinându-se uşor, asemenea arcului unui pod. Un pas uşor pe dalele de aur, şi încă unul, îmi fac munca încet, asemenea celor ce scot la suprafaţă bolovănişul ce s-a strâns în adâncul unei fântâni. Ştiu încotro mă îndrept şi nu mai aparţin acestui pământ.
Din vestibul în vestibul, îmi continui călătoria. Şi iată zidurile. Şi iată ornamentele suspendate de ziduri, înconjur masa mare de argint deasupra căreia atârnă candelabrele. Şi mângâi cu mâna un stâlp de marmură. E rece. Întotdeauna. Dar iată că pătrund în aripile locuite. Zgomotele ajung la mine ca-ntr-un vis, căci nu mai aparţin acestui pământ.
Şi, totuşi, iubesc atât demult zgomotele casei mele. Îţi va plăcea întotdeauna cântecul tainic al inimii. Nimic nu doarme pe de-a-ntregul. Chiar şi câinele tău, atunci când doarme, cască puţin şi se scutură de o amintire. La fel şi palatul meu, deşi pare adormit la ora prânzului. Există o uşă care se trânteşte, nu se ştie unde, în liniştea lui. Te gândeşti la munca slugilor, a femeilor. Fără îndoială, acesta este domeniul lor. Au împăturit în coşuri 434 pânzele proaspăt spălate. Le-au cărat, păşind două câte două. Iar acum, după ce le-au aşezat, închid la loc uşile dulapurilor. Şi aceasta este o mişcare care înseamnă că o obligaţie a fost respectată. Ceva s-a împlinit. Fără îndoială, acum va urma odihna, dar cum pot să ştiu? Eu nu mai aparţin acestui pământ.
Din vestibul în vestibul, din lespede în lespede, înconjur încet aripa bucătăriilor. Recunosc sunetul porţelanului. Apoi acela al unui ceainic de argint scăpat pe jos. Apoi acel zgomot slab al unei uşi grele. Apoi tăcere. Apoi un zgomot precipitat de paşi. Ai uitat ceva ce-ţi cere să te întorci, laptele care fierbe, sau copilul care plânge, sau oprirea neaşteptată a unui zgomot familiar. Ceva s-a înfundat în pompă, în cuptor sau în moara de făină. Alergi să pui din nou în funcţiune umila rugăciune…
Dar zgomotul paşilor s-a stins, căci laptele a fost salvat, copilul liniştit, pompa, cuptorul sau moara şi-au reluat litania. Ai îndepărtat o ameninţare. Ai vindecat o rană. Ai îndreptat ceea ce uitaseşi. Ce anume? Nu pot să ştiu. Nu mai aparţin acestui pământ.
Iată că pătrund în domeniul parfumurilor. Palatul meu se aseamănă unei pivniţe în care se pregătesc încet dulceaţa fructelor, aroma vinurilor. Iar eu navighez ca şi cum aş traversa provincii nemişcate. Aici nişte gutui coapte. Închid ochii şi le simt parfumul până departe. Aici, santalul lăzilor de lemn. Dincolo, lespezi proaspăt spălate. Fiecare miros şi-a creat un imperiu timp de generaţii, şi un orb le-ar putea recunoaşte. Desigur, tatăl meu domnea deja asupra acestor colonii. Dar eu plec, fără a mă gândi prea mult la de. Nu mai aparţin acestui pământ.
Sclavul, după ritualul întâlnirilor, s-a lipit de zid la trecerea mea. Dar i-am spus, în bunătatea mea: „Arată-mi ce-ai strâns în coş”, pentru ca el să simtă că i se dă importanţă. Şi, cu braţele strălucind, l-a coborât cu grijă de pe cap. Şi mi-a prezentat, cu ochii plecaţi, omagiul său de smochine şi mandarine. Le-am sorbit mirosul. Apoi am surâs. Şi surâsul lui s-a întins atunci, iar el m-a privit drept în ochi, împotriva ritualului întâlnirilor; încordându-şi braţele, şi-a pus coşul deasupra capului, privindu-mă în continuare în ochi. „Ce înseamnă, m-am întrebat, această lampă aprinsă? Căci rebeliunea sau dragostea se împrăştie asemenea incen diilor! Ce foc secret arde în adâncimea palatului meu, în spatele zidurilor?”. Şi am privit sclavul, ca şi cum ar fi fost abis de mare. „Ah! mi-am spus, necuprins este misterul omului!”. Şi mi-am continuat drumul fără a rezolva enigma, căci nu mai aparţineam acestui pământ.
Am străbătut sala de odihnă. Am străbătut sala Sfatului, în care paşii mei şi-au sporit rezonanţa. Apoi am coborât cu paşi înceţi, din treaptă în treaptă, seara ce duce la ultimul vestibul. Şi, în clipa în care am pătruns în el, am auzit un zgomot surd şi un zăngănit de arme. Am surâs în indulgenţa mea: santinelele mele dormeau fără îndoială, iar palatul meu era asemenea unui stup. Cuprins de somn, mişcându-se abia prin agitaţia albinelor capricioase, care nu-şi găsesc odihna, a celor care uită şi aleargă spre ceea ce au uitat, sau a fierberii veşnice, care mereu schimbă forma vreunui lucru, îl perfecţionează sau îl dezmembrează. La fel, în turma de capre există întotdeauna vreuna care behăie, din oraşul adormit se ridică întotdeauna o chemare de neînţeles, şi în necropola cea mai lipsită de viaţă există totuşi paznicul de noapte care o veghează. Cu pasul meu uşor, mi-am continuat drumul, cu capul aplecat pentru a nu vedea santinelele grăbite să-şi îndrepte hainele, căci acestea nu mai aveau importanţă pentru mine: eu nu mai aparţineam acestui pământ.
Îndreptându-se, ei mă salută, deschid în faţa mea canaturile porţii şi îmi apropii pleoapele în lumina crudă a soarelui, oprindu-mă o clipă pe prag. Căci în faţa mea se întind câmpiile. Colinele rotunde pe care viile mele se încălzesc la soare. Lanurile mele. Mirosul de calcar al pământului. Şi o muzică nouă, aceea a albinelor, a lăcustelor şi a greierilor. Iar eu trec de la o civilizaţie la alta. Căci începeam să respir ora prânzului în toată întinderea imperiului meu.
Şi m-am născut din nou.
CEVI.
VIZITA PE CARE AM FĂCUT-O SINGURULUI geometru adevărat, prietenul meu.
„r”
M-a mişcat să-l văd dând atâta atenţie ceaiului şi tăciunilor încinşi, şi ceainicului, şi şuieratului apei, şi apoi primei înghiţituri… şi aşteptând, căci ceaiul îşi eliberează cu încetineală aroma. Mi-a plăcut că, în timpul acestei scurte meditaţii, a fost mai preocupat de ceai decât de o problemă de geometrie.
„Tu, care cunoşti, nu dispreţuieşti munca umilă…”.
Nu-mi răspundea însă. Şi, totuşi, după ce a umplut mulţumit paharele: „Eu, care cunosc… Ce înţelegi prin asta? Pentru ce acela care cântă la chitară ar dispreţui ceremonialul ceaiului doar pentru motivul că ştie câte ceva despre relaţiile între note? Eu cunosc câte ceva despre relaţiile dintre liniile unui triunghi. Şi, totuşi, îmi place apa cântând şi ceremonialul prin care-l cinstesc pe rege, prietenul meu”.
S-a gândit, şi apoi: „Ce ştiu eu… nu cred că triunghiurile mele mă învaţă multe lucruri despre plăcerea pe care ţi-o dă ceaiul. Dar se poate ca plăcerea pe care ţi-o dă ceaiul să mă înveţe câte ceva despre triunghiuri…”.
— Ce-mi spui, geometrule!
— Atunci când simt ceva, trebuie să descriu ceea ce simt. Aceea pe care o iubesc… Îţi voi vorbi despre părul ei, despre genele ei, despre buzele ei, despre mişcările ei, care sunt muzică ce-mi încântă inima. Oare ţi-aş vorbi despre mişcări, despre buze, despre gene şi despre păr, dacă nu ar exista imaginea unei anume femei pe care o desluşesc dincolo de de? Îţi arăt ceea ce face ca surâsul ei să fie blând. Dar, în primul rând, există surâsul…
Nu am să încerc să răstorn o grămadă de pietre pentru a afla în de secretul meditaţiilor. Căci meditaţia nu înseamnă nimic la nivelul pietrelor. Trebuie să existe un templu. Şi atunci inima îmi va fi transformată. Şi voi reflecta asupra virtuţilor relaţiilor dintre pietre.
Nu voi căuta în sărurile pământului explicaţia portocalului. Căci portocalul este lipsit de semnificaţie la nivelul sărurilor pământului. Asistând însă la înălţarea portocalului, voi explica prin ea ascensiunea sărurilor pământului.
Trebuie, în primul rând, să simt iubirea. Să contemplu unitatea. Şi apoi voi medita asupra materialelor şi a contopirii lor. Dar nu mă voi interesa de materiale dacă nimic nu le domină. Am contemplat, înainte de toate, triunghiul. Apoi am căutat în triunghi regulile care guvernează liniile. Şi tu ai îndrăgit, în primul rând, o imagine, a unui om, a unei fervori interioare. Şi din ea ţi-ai clădit ceremonialul astfel încât el să o conţină, ca pe o captură prinsă în capcană, şi astfel să o perpetuezi în imperiu. Ce sculptor s-ar interesa de nas, ochi şi barbă doar pentru de însele? Ce rit al unui ceremonial ai putea să impui dacă-l priveşti doar prin el însuşi? Şi ce voi deduce privind liniile, dacă de nu alcătuiesc un triunghi?
Mă supun, în primul rând, contemplaţiei. Dacă voi putea, voi povesti după aceea. Nu am refuzat niciodată iubirea. Refuzul iubirii nu este decât o pretenţie. Desigur, am onorat-o pe aceea care nu ştia nimic despre triunghiuri. Ştia însă mai mult decât mine despre arta de a surâde. Ai văzut vreodată pe cineva surâzând?
— Desigur…
— Aceea, din fibrele chipului său, din genele sale şi din buzele sale, care sunt încă materiale lipsite de semnificaţie, dădea fără efort o capodoperă inimitabilă şi, fiind martor la un asemenea surâs, simţeai pacea lucrurilor şi eternitatea iubirii. Apoi ea îşi risipea capodopera, în timpul care ţi-ar trebui pentru a schiţa un gest şi a te închide într-o altă patrie, în care simţeai dorinţa de a inventa incendiul de unde s-o salvezi, tu, binefăcătorul, atât demult te impresiona. Şi, dacă creaţia ei nu lăsa urme cu care să poţi îmbogăţi un muzeu, este acesta un motiv ca s-o dispreţuiesc? Eu ştiu să formulez câte ceva despre catedralele gata clădite, ea însă îmi dădea catedrale…
— Dar ce putea ea să te înveţe despre relaţiile dintre linii?
— Sunt lipsite de importanţă obiectele pe care le legi. Ceea ce trebuie să învăţ, în primul rând, este să desluşesc legăturile. Sunt bătrân. I-am văzut murind pe cei pe care-i iubeam, sau vindecându-se. Soseşte seara în care femeia pe care-o iubeşti, cu capul aplecat pe umăr, refuză paharul cu lapte pe care i-l întinzi, asemenea copilului condamnat care refuză sânul, căci laptele, pentru el, a devenit amar. Încearcă un surâs de scuză, căci tu suferi că ea nu se mai hrăneşte prin tine. Iar tu te întorci înspre fereastră, pentru aţi ascunde
4.‘in lacrimile. Şi vezi în faţa ta câmpiile. Şi simţi în acea clipă, ca pe un cordon ombilical, legătura ta cu lucrurile. Câmpurile de orz, câmpurile de grâu, portocalul înflorit care pregăteşte hrana cărnii tale şi soarele care te face să învârţi de la începutul veacurilor moara fântânilor. Ajunge la tine zgomotul convoaielor ce se îndreaptă către apeductul în construcţie, care va potoli setea oraşului în locul celuilalt, măcinat de timp, sau zgomotul căruţei, sau pasul măgarului ce poartă un sac. Şi simţi urcând seva universală care face ca lucrurile să dăinuie. Şi te întorci cu paşi uşori către pat, ştergi obrazul care străluceşte de sudoare. Ea încă este acolo, lângă tine, dar deja cu gândul la moartea apropiată. Câmpiile nu mai înalţă pentru ea cântecul apeductului în construcţie, sau al căruţei, sau al măgarului ce păşeşte mărunt. Parfumul portocalului nu mai există pentru ea, nici dragostea ta.
Şi atunci îţi aminteşti de acei camarazi care se iubeau.
Unul îl căuta pe celălalt, în mijlocul nopţii, din simpla nevoie de a-i auzi glumele şi sfaturile sau din simpla nevoie a prezenţei lui. Unul ducea lipsa celuilalt, dacă acela era plecat. Dar o neînţelegere absurdă i-a despărţit. Şi se prefac că nu se văd atunci când se întâlnesc. Miracolul este că nu regretă nimic. Regretul iubirii este deja iubire. Şi totuşi ceea ce primea unul de la celălalt nu vor mai primi de la nimeni în lume. Căci fiecare glumeşte, sfătuieşte sau respiră în felul său propriu, şi nu în altul. Şi iată-i deci amputaţi, dar incapabili de a-şi da seama de aceasta. Mândri chiar, şi parcă îmbogăţiţi prin timpul disponibil. Hoinăresc prin faţa tejghelelor, fiecare pentru el. Nu-şi mai pierd timpul cu prietenul. Vor refuza orice efort care i-ar lega din nou de rezervorul în care-şi aflau hrana. Căci acea parte a lor care trăia din acest rezervor a murit, şi cum ar putea să se plângă de vreme ce nu mai există?
Tu însă treci asemenea unui grădinar. Şi vezi ceea ce lipseşte arborelui. Nu din punctul de vedere al arborelui, căci din punctul de vedere al arborelui nu lipseşte nimic: e perfect. Ci din punctul tău de vedere, de divinitate a arborelui, care îndrepţi ramurile acolo unde trebuie. Şi reînnozi firul drept şi cordonul ombilical. Îi împaci. Şi iată-i plecând cu inimile pline din nou de fervoare.
Şi eu am împăcat şi am cunoscut dimineaţa răcoroasă în care femeia iubită îţi cere laptele de capră şi pâinea moale. Şi iată că te apleci asupra ei, cu o mână ţinându-i ceafa, cu cealaltă ridicând paharul până la buzele palide şi privind-o cum bea. Eşti drum, vehicul şi convoi. Îţi pare nu că o hrăneşti, nici măcar că o vindeci, ci că o legi din nou de lucrurile cărora le aparţinea, câmpurile, lanurile, fântânile, soarele. Şi pentru ea, de acum înainte, soarele va învârti moara cântătoare a fântânilor. Şi pentru ea se construieşte apeductul. Şi pentru ea căruţa se clatină pe pietre. Şi, fiindcă ea îţi pare copilăroasă în această dimineaţă, şi nu doritoare de înţelepciune profundă, ci mai degrabă de noutăţile casei şi ale prietenilor, îi spui: „Ascultă…”. Şi ea va recunoaşte măgarul care paşte mărunt. Va râde şi se va întoarce către tine, soarele ei, căci îi e sete de iubire.
Iar eu, care sunt geometru bătrân, am învăţat astfel multe, căci nu există relaţii în afara celor la care te-ai gândit. Spui: „Eşti asemenea…”. Şi o întrebare moare în felul acesta. Am redat aceluia setea pentru prietenul ei: l-am împăcat. Am redat aceleia setea de lapte şi de iubire. Şi am spus: „Este asemenea…”. Am vindecat-o. Şi enunţând o anumită relaţie între linii, am spus: „în triunghi, acest lucru sau celălalt sunt asemenea…”. Şi astfel, de la o întrebare ce moare, la altă întrebare ce moare, mă îndrept încet înspre Domnul, unde nici o întrebare nu se va mai pune.
Părăsindu-mi prietenul, am plecat cu paşi înceţi, eu care mă vindec de supărările mele pentru că, de pe muntele pe care mă caţăr, se întinde o pace adevărată, ce nu este nici împăcare, nici renunţare, nici amestec, nici împărţeală. Căci în ceea ce ei văd ca pe o contradicţie eu văd o condiţie. Aşa cum constrângerea este condiţie a libertăţii mele, sau regulile împotriva iubirii sunt condiţie a iubirii, sau duşmanul meu iubit este condiţie a existenţei mele, căci corabia n-ar avea formă în lipsa mării.
