Ca şi cum pe ei şi pe de s-ar fi sprijinit soarta lumii.
Vreau ca fiecare santinelă să fie răspunzătoare de întregul imperiu. Iar grădinarul, de asemenea, să păzească, la poarta grădinilor, copacii de omizi. Iar aceea care coase un patrafir de aur nu răspândeşte, poate, decât o lumină slabă, dar ea îşi împodobeşte divinitatea, şi o divinitate mai frumos împodobită va străluci la rândul său asupra ei.
Nu ştiu ce înseamnă a creşte un om dacă nu a-l învăţa să citească imagini dincolo de lucruri. Eu perpetuez divinităţile. Plăcerea jocului de şah o salvez salvându-i regulile. Tu însă vrei să le trimiţi sclavi care să câştige partidele lor de şah.
Vrei să le trimiţi în dar scrisori de dragoste, observând că unii plâng atunci când le primesc, şi eşti uimit văzând că nu le poate smulge nici o lacrimă.
Nu îţi este de ajuns să dăruieşti. Trebuie să-l clădeşti pe cel care primeşte. Pentru plăcerea jocului de şah trebuie să clădeşti jucătorul. Pentru iubire trebuie să clădeşti setea de iubire. Pentru aţi primi zeul trebuie să clădeşti întâi de toate altarul. Eu am clădit imperiul în inima santinelelor mele, constrângându-le să facă o sută de paşi în sus şi în jos pe creasta zidurilor.
cxcv.
UN POEM PERFECT, CARE ŞI-AR AVEA ESENŢA în acte, cerându-ţi totul, până şi muşchii. Acesta este ceremonialul meu.
Slabe ecouri, mişcări abia schiţate, pe care le leg în tine prin cuvinte înzestrate cu putere. Inventez jocul galerelor. Tu intri în joc şi îţi înconvoi puţin umerii.
Dar regulile, riturile, obligaţiile, construcţia templului, ceremonialul zilelor, aceasta, desigur, este o altă acţiune.
Ţi-a fost scris să fi convertit la reguli, rituri şi obligaţii, dându-ţi astfel seama că te împlineşti, şi să speri.
Desigur, aşa cum poţi să mă citeşti fără atenţie şi fără a mă simţi, poţi să asişti la ceremonial fără a te înălţa. Şi zgârcenia ta poate cu uşurinţă să-şi afle loc în generozitatea ritualului.
Nu pretind să-ţi conduc paşii în fiecare oră, aşa cum nu pretind ca santinela mea să fie orice oră credincioasă imperiului. Îmi este de ajuns ca una între toate celelalte să fie. Şi chiar şi aceleia nu-i pretind să fie credincioasă în fiecare moment, dar, deşi de obicei se gândeşte te ora prânzului, îi pretind ca, din când în când, să simtă, ca pe o străfulgerare, iluminaţia santinelei, ştiind prea bine că spiritul doarme şi nu ştie să vadă în permanenţă, căci altfel acest foc i-ar arde ochii, dar că marea primeşte înţeles de la perla neagră, găsită o dată, anul primeşte sens de la sărbătoarea unică, iar viaţa primeşte sens de la împlinirea prin moarte.
Şi puţin îmi pasă că ceremonialul meu are un înţeles strâmb pentru cei strâmbi de inimă. Am observat, în timpul cuceririlor mele, triburile negre şi vrăjitorul care le cerea, dintr-o poftă sordidă, să îndoape cu darurile lor vreun baston de lemn pictat în verde.
Ce-mi pasă că vraciul nu-şi cunoaşte rolul! Mâinile sculptorului creează viaţa.
CXCVI.
CEL CARE PRETINDE RECUNOŞTINŢA: A FĂCUT acest lucru sau celălalt… însă nu există dar recoltat şi provizie strânsă. Darul tău este circulaţie de la unul înspre celălalt. Dacă încetezi a dărui înseamnă că nu ai dăruit nimic niciodată. Îmi vei spune: „Am fost demn de recunoştinţă ieri şi aştept răsplata14. Iar eu îţi voi răspunde: „Nu! Ai fi un mort demn de recunoştinţă dacă ai fi murit ieri, desigur, însă nu ai murit. Are importanţă doar ceea ce eşti în clipa morţii. Din omul generos care erai ieri, ai ajuns omul nevrednic de astăzi. Iar cel ce va muri va fi un nevrednic”.
Eşti rădăcină a unui arbore ce trăieşte din tine. Eşti legat de arbore. El a devenit datoria ta. Dar rădăcina spune: „Am extras prea multă sevă!”. Arborele, atunci, va muri. Şi, oare, rădăcina poate să-şi închipuie că are 336 dreptul la recunoştinţa celui mort?
Dacă santinela oboseşte de a supraveghea orizontul şi adoarme, oraşul va muri. Nu există provizie a rondurilor bine făcute. Nu există provizie a bătăilor inimii tale adunată şi depusă undeva. Hambarul tău nu este provizie. Este escală. Îţi ari pământul în acelaşi timp în care scoţi din hambar. Dar te înşeli în toate lucrurile, îţi închipui că poţi să te odihneşti după creaţie prin îngrămădirea în muzeu a obiectelor create. Aduni în el până şi poporul tău. Dar nu există obiecte. Există înţelesuri diferite ale aceluiaşi obiect şi limbajuri diferite. Perla neagră nu este aceeaşi pentru pescuitorul de perle, pentru curtezană sau negustor. Diamantul are valoare atunci când îl extragi, când îl vinzi, când îl dăruieşti, când îl pierzi, când îl regăseşti, când împodobeşti pentru sărbători o frunte de femeie. Nu pot să spun nimic despre diamantul obişnuit. Diamantul de toate zilele nu este decât piatră fără valoare. O ştiu bine cele care îl păstrează. Îl închid în sipetul cel mai tainic, pentru ca el să doarmă acolo. Nu îl scot la vedere decât în ziua aniversării regelui. Diamantul devine atunci probă a orgoliului lor. L-au primit în ziua căsătoriei lor. Şi atunci era dovadă de iubire. Iar, o dată, el a fost miracol pentru cel care a vânturat tone de steril.
Florile sunt valoroase pentru ochi. Însă cele mai frumoase sunt acelea cu care am înflorit marea pentru a-i cinsti pe cei morţi. Şi pe acelea nimeni, niciodată, nu le va contempla. Acela vorbeşte în numele trecutului său. Îmi spune: „Sunt cel care…”. Accept să-l onorez, cu condiţia să fie mort. Pe singurul geometru veritabil, prietenul meu, nu l-am auzit niciodată fălindu-se cu triunghiurile sale. Era slujitor al triunghiurilor şi grădinar al unei grădini de semne. Într-o noapte, îi spuneam: „Iată-te mândru de munca ta, ai dăruit mult oamenilor… A tăcut un timp, apoi mi-a răspuns: „Nu este vorba de a dărui, căci îi dispreţuiesc pe cei care dăruiesc sau primesc. Cum aş putea să venerez pofta nepotolită a prinţului care cere mereu daruri? Sau pe aceia care se lasă devoraţi? Măreţia prinţului neagă măreţia lor. Trebuie să alegi între una sau alta. Pe prinţul care mă înjoseşte îl dispreţuisc. Eu aparţin casei sale, iar el trebuie să mă ajute să mă înalţ. Şi măreţia mea va spori măreţia prinţului.
Ce am dăruit oamenilor? Eu sunt unul dintre ei. Sunt acea parte a lor care meditează asupra triunghiurilor. Oamenii, prin mine, au meditat asupra triunghiurilor. Prin ei, în fiecare zi, mi-am mâncat pâinea şi am băut laptele caprelor lor. Şi m-am încălţat cu pielea animalelor lor”.
Dăruiesc oamenilor, dar primesc totul de la oameni. Unde să caut întâietatea unuia asupra altuia? Dăruind mai mult, primesc mai mult. Şi voi aparţine unui imperiu mai nobil. Vezi aceasta la socotitorii tăi cei mai vulgari. Ei nu pot trăi prin ei înşişi. Încarcă vreo curtezană cu averea lor de smaralde. Ea străluceşte, iar ei, din acest moment, vor aparţine acestei străluciri. Sunt satisfăcuţi că sclipesc atât de tare şi, totuşi, sunt săraci: nu aparţin decât unei curtezane. Un altul a dăruit totul regelui. „Cui aparţii? Aparţin regelui41. Şi, într-adevăr, străluceşte.
CXCVII.
AM CUNOSCUT OMUL CARE NU APARŢINEA decât sieşi, căci dispreţuia până şi curtezanele. Ţi-am vorbit despre acel ministru pântecos şi cu pleoape grele care, după ce mă trădase, s-a umilit şi a abjurat în momentul supliciului, trădându-se astfel şi pe sine însuşi. Şi cum ar fi putut să nu trădeze, atât pe mine cât şi pe el? Dacă aparţii unei case, unui domeniu, unui zeu, unui imperiu, vei salva prin sacrificiul tău lucrul căruia îi aparţii. Asemenea avarului, care aparţine unei comori. Şi-a făcut o divinitate dintr-un diamant rar. Şi va muri luptând împotriva hoţilor. Dar nu acelaşi lucru se poate spune despre cel care este mulţumit în opulenţa lui. El se crede idol. Diamantele sale îi aparţin şi-l onorează. El, în schimb, nu le aparţine. Este piatră de hotar şi zid, însă nu este drum. Iar dacă îl stăpâneşti şi-l ameninţi, în numele cărui zeu îşi va da viaţa? El nu este nimic altceva decât un pântece.
Dragostea care face paradă este dragoste vulgară. Cel care iubeşte contemplă şi comunică în tăcere cu zeul lui. Ramura şi-a găsit rădăcina. Buza şi-a găsit sânul. Inima se înalţă în rugăciune. Nu am ce să fac cu părerea 398 altora. Avarul însuşi îşi ascunde comoara de ochii tuturor.
Dragostea e tăcută. Dar opulenţa cheamă în ajutor tobele. Ce înseamnă opulenţa care nu face paradă de ea însăşi? Ce înseamnă un idol fără adoratori? Nu înseamnă nimic imaginea de lemn vopsit care doarme în hangar, aruncată printre obiecte inutile.
Deci ministrul meu, pântecos şi cu pleoape grele, avea obiceiul să spună: „Domeniul meu, turmele mele, palatele mele, candelabrele mele de aur, femeile mele44. Trebuia ca el să existe. Îşi îmbogăţea admiratorii, care se prosternau în faţa lui. La fel vântul, care nu are nici greutate, nici miros, îşi dă seama de existenţa lui culcând la pământ lanurile de grâu. „Exist, gândeşte el, fiindcă îl fac să se încline44.
Astfel, ministrul meu gusta nu numai admiraţia, dar şi ura. Ea i se ridica în ochi ca o dovadă a existenţei sale. „Exist fiindcă îi fac să se revolte44. Iată pentru ce trecea peste trupurile lor, asemenea unui car.
Nu există nimic în el decât zarvă de cuvinte vulgare. Pentru ca tu să exişti, este important ca arborele căruia îi aparţii să se înalţe. Nu eşti decât drum şi trecere. Vreau să văd divinitatea căreia te închini, ca să pot crede în tine. Dar ministrul meu nu era decât groapă de adunat deşeuri.
Iată pentru ce i-am ţinut acest discurs: „Auzindu-te de atât de multe ori spunând: „Eu… eu… eu44, m-am întors, în bunătatea mea, înspre chemarea tobelor tale şi te-am privit. Şi nu am văzut nimic decât un depozit de mărfuri. La ce-ţi foloseşte să posezi? Eşti magazin sau dulap, dar nu eşti mai util, nici mai real decât un dulap sau magazin. Îţi place să se spună: „Dulapul e plin44, dar ce însemnătate are? Dacă-ţi retez capul pentru a scăpa de strâmbătura ta, ce se va schimba în imperiu? Cuferele tale vor rămâne în acelaşi loc. Ce dăruiai bogăţiilor tale, care acum le-ar putea lipsi? 44.
Pântecosul nu înţelegea întrebarea, dar, începând să se neliniştească, respira cu greutate. Şi am reluat: „Să nu creezi că mă neliniştesc în numele unei dreptăţi greu de stabilit. Comoara care atârnă greu în pivniţele tale e frumoasă şi nu ea mă scandalizează. Desigur, ai jefuit imperiul. Dar şi sămânţă jefuieşte pământul pentru a clădi arborele. Arată-mi arborele pe care l-ai clădit.
Nu mă supără ca veşmântul de lână sau pâinea de grâu să fie scoase din sudoarea păstorului şi a plugarului pentru ca un sculptor să se îmbrace şi să mănânce. Sudoarea lor se transformă, fără ca ei să o ştie, în chip de piatră. Poetul jefuieşte hambarele, căci se hrăneşte din grăunţele hambarului fără a contribui la recoltă. Dar el slujeşte unui poem. Mă folosesc de sângele fiilor imperiului pentru a clădi victorii. Dar astfel creez un imperiu căruia îi sunt fiu. Sculptură, arbore, poem, imperiu! Arată-mi pe care dintre de le slujeşti. Căci nu eşti decât vehicul, drum şi convoi…
După ce vei fi repetat de o mie de ori: „Eu… eu… eu”, ce voi afla despre tine? Ce au devenit domeniile, comorile şi rezervele de auz prin tine? Să nu creezi că lupt împotriva gheţarului în numele mlaştinilor. Nu voi reproşa seminţei faptul că jefuieşte pământul. Ea nu este decât ferment care uită de sine, iar arborele pe care-l eliberează o jefuieşte, la rândul lui. Ai jefuit, dar cine te jefuieşte, iar tu cui aparţii?
Era frumoasă acea regină dintr-un imperiu îndepărtat. Diamantele scoase prin sudoarea poporului ei deveneau diamante ale reginei. Iar drumeţii şi vagabonzii imperiului ei îşi băteau joc de drumeţii şi vagabonzii altui imperiu: „Regina voastră, spuneau ei, nu e împodobită de diamante! A noastră are culoarea lunii şi a stelelor… Dar iată că perlele tale, diamantele şi domeniile tale se contopesc în tine pentru a nu cinsti decât opulenţa unui pântece greoi. Din aceste materiale risipite construieşti un templu vulgar, în care materialele nu sunt îmbogăţite. Eşti nodul diversităţii lor, dar acest nod nu le este de folos, ci dimpotrivă. Perla care-ţi împodobeşte degetul e mai puţin frumoasă decât o simplă promisiune a mării. Voi rupe nodul care mă scandalizează şi voi face din edificiul tău litieră şi îngrăşă’ mânt pentru alţi arbori. Şi cu tine ce voi face? Ce voi face cu sămânţă unui arbore care sluţeşte pământul” aşa cum abcesul sluţeşte carnea?”.
Totuşi, doream ca înalta dreptate pe care vreau să o slujesc să nu fie confundată cu o dreptate strâmbă. „Hazardul unei fapte josnice, îmi spuneam, a legat o comoară care, împărţită, n-ar mai însemna nimic. Î îmbogăţeşte pe cel care o posedă, dar trebuie ca acela 400 care o posedă să o îmbogăţească de asemenea. Aş putea să o împart, să o distribui şi să o transform în pâine pentru popor, dar oamenii poporului meu, căci sunt numeroşi, vor fi puţin îmbogăţiţi prin această hrană de o zi pe care ţi-o voi dărui. Arborele ce s-a înălţat, dacă e frumos, îl voi transforma în catarg de corabie, şi nu în butuci împărţiţi tuturor pentru un foc de o oră.
Căci nu vor fi îmbogăţiţi printr-o oră de foc. Dar cu toţii vor fi înfrumuseţaţi de corabia căreia îi vor da drum în larg.
Vreau ca din această comoară să extrag o imagine de care inimile să se bucure. Vreau să dăruiesc oamenilor gustul miracolului, fiindcă este bine ca pescuitorii de perle, care trăiesc în sărăcie, căci perlele sunt atât de greu de desluşit în întunericul din adâncul mării, să creadă în perla minunată. Sunt mai bogaţi prin perla găsită o singură dată într-un an, dar care le schimbă destinul, decât jorintr-un mediocru supliment de hrană datorat împărţirii echitabile a tuturor perlelor mării, căci doar aceea care este unică face ca adâncul mării să înflorească pentru toţi”.
CXCVIII.
CĂUTAM, DECI, ÎN ÎNALTA MEA DREPTATE, O întrebuinţare demnă a bogăţiilor confiscate, căci eu nu sunt de partea pietrelor împotriva templului. Nu mă interesa să nivelez gheţarul, transformându-l în mlaştină, să risipesc templul în materiale diverse şi să ofer comoara jefuitorilor. Căci singurul jaf pe care-l onorez este acela al pământului de către sămânţă, care se jefuieşte pe ea însăşi, murind în numele arborelui. Nu mă interesa să-l îmbogăţesc câte puţin pe fiecare după starea lui, oferind o bijuterie curtezanei, un snop de grâu – plugarului, o capră – păstorului, o monedă de aur – avarului. Căci îmbogăţirea, atunci, e mizerabilă. Doream să salvez unitatea comorii astfel încât ea să strălucească asupra tuturor, aşa cum străluceşte perla indivizibilă. Căci dacă tu creezi o divinitate, o dăruieşti fiecăruia în totalitate, fără a o împărţi.
Şi iată că se revoltă setea ta de dreptate: „Mizerabili, îţi spui, sunt plugarul şi păstorul. Cu ce drept i-ai frustra de ceea ce le datorezi, în numele unui 401 avantaj pe care nu-l doresc sau al vreunui zeu de existenţa căruia nu au aflat? Vreau să dispun de fructul muncii mele. Din el voi hrăni, dacă aşa vreau, poeţii şi cântăreţii. Sau voi pune deoparte, dacă aşa vreau, penti’u zilele de sărbătoare. Dar cu ce drept clădeşti pe sudoarea mea o biserică, dacă eu nu cred în ea?
Este zadarnică, îţi voi răspunde, dreptatea ta provizorie, căci ea nu aparţine decât unui singur nivel. Şi trebuie să alegi. Materialele îşi schimbă semnificaţia trecând de la un nivel la celălalt. Nu întrebi pământul dacă doreşte ca grâul să crească. Căci el nu concepe grâul. Este pământ, pur şi simplu. Nu doreşti ceea ce nu a fost conceput încă. Acea femeie îţi este indiferentă. Nu-ţi doreşti să o iubeşti, deşi această iubire, dacă te-ar încerca, te-ar face, poate, fericit.
