Asemenea palatului tatălui meu. „Aleargă, mi se spunea când eram copil, să aduci fructe din pivniţă…
Şi doar auzind acest cuvânt, îi simţeam mirosul. Şi 376 plecam spre patria smochinelor coapte.
Iar dacă-ţi spun: „Steaua Nordului44, te întorci cu tot trupul, ca împins fiind, şi auzi zăngănitul armelor triburilor din nord.
Iar dacă am ales platoul de calcar din Est pentru sărbătoare şi salina din Sud pentru suplicii, iar dacă din acest pâlc de palmieri am făcut loc de odihnă pentru caravane, atunci te vei recunoaşte în propria ta casă.
Voiai să reduci această fântână la întrebuinţarea ei, de a da apă. Dar apa nu este nimic dacă nu vine după lipsa de apă. Iar dacă nu suferi niciodată de sete nu înseamnă că mai exişti.
Va fi’ mai viu acela care, în lipsa apei, se usucă în deşert, visând o fântână pe care o cunoaşte, şi,: n delirul său, aude roata scârţâind şi funia trosnind, decât acela care, fără a simţi setea, nu ştie că există fântâni adânci, cu apă rece şi dulce, înspre care te conduc stelele.
Nu venerez setea ta pentru că ea îmbogăţeşte apa cu o importanţă carnală, ci pentru că ea te obligă să citeşti stelele, şi vântul, şi urmele duşmanului tău pe nisip. Iată pentru ce este esenţial să înţelegi că ar fi caricatură a vieţii aţi refuza, pentru a te însui. vi, dreptul de a bea, căci atunci n-aş face decât să-ţi exalt pântecele de dorinţa apei, şi că este de ajuns să te supun, facă vrei să-ţi potoleşti setea, ceremonialului mersului: /ub stele şi al manivelei ruginite, care dă actului tău semnificaţia unei rugi, pentru ca alimentul pântecelui tău să devină aliment pentru inima ta.
Nu eşti animal în staul. Schimbi staulul cu altul, ieslea este aceeaşi şi patul de paie – acelaşi. Iar animalul nu se simte nici mai bine, nici mai rău. Dar pentru tine ospăţul pântecelui este şi ospăţ al inimii. Iar dacă mori de foame şi un prieten îţi deschide uşa, şi te aşază în faţa mesei, şi pentru tine umple oala cu lapte şi rupe un colţ de pâine, surâsul este acela pe care-l bei, căci masa are virtuţi de ceremonial. Vei fi, desigur, sătul, dar prinde formă şi recunoştinţa ta pentru bunăvoinţa oamenilor.
Vreau ca pâinea să fie a prietenului tău şi laptele – al maternităţii tribului tău. Vreau ca făina de orz să fie a sărbătorii recoltelor. Şi apa să fie a unui cântec de roată sau a unui mers sub stele.
Îmi place ca soldaţii mei să fie magnetizaţi şi vii asemenea acului de fier al unei corăbii. Şi nu pentru a-i deposeda de bunurile lumii vreau să-i ştiu legaţi de soţiile lor şi de o castitate măsurată, căci atunci carul lor îi va duce înspre ea, iar ei vor deosebi nordul de sud şi vestul de est. Şi, de asemenea, va exista o stea care înseamnă direcţie iubită.
Dar dacă pământul este pentru ei asemenea unui întins cartier rezervat în care baţi la poarta întâmplării pentru a stinge în tine dorinţa de iubire, nemaideosebind drumurile şi fiind instalaţi fără direcţie pe scoarţa goală a pământului, nu vor mai aparţine nici unui loc.
Astfel, tatăl meu, săturându-i şi hrănindu-i pe berberi, a făcut din ei vite deznădăjduite.
Dar eu sunt cel care te fixează într-un loc, iar tu nu-ţi vei atinge soţia decât după ce-ţi vei sărbători nunta, astfel încât patul să-ţi fie victorie. Şi desigur vor fi dintre aceia care vor muri din dragoste, neputându-se uni, dar cei morţi pentru iubire vor fi astfel condiţie 9 iubirii, iar dacă, plângându-i pe cei ce se iubesc, Îl ajut. Înlăturând digurile, zidurile şi ceremonialul care creează imaginea iubirii, nu iubirea este cea pe care le-o dăruiesc, ci dreptul de a uita iubirea.
Ar fi nu mai puţin nebun decât dacă, sub pretext că nu există speranţă ca toţi să posede un diamant, aş da poruncă să fie aruncate toate diamantele în cuptor, pentru a salva omul de cruzimea dorinţei sale.
Dacă doresc o femeie pe care s-o iubească, trebuie ca eu să le salvez iubirea.
Sunt cel care vă dă un loc. Sunt pol magnetizat. Sunt sămânţă a copacului şi linie de forţă, astfel încât să existe un trunchi, rădăcină, şi ramuri, şi o anume floare, şi un anumit fruct, nu altele, un anumit imperiu, şi nu un altul, o anume iubire, şi nu o alta, nu din refuz sau din dispreţ faţă de celelalte, ci fiindcă iubirea nu este esenţă pe care o găseşti ca pe un obiect între alte obiecte, ci încoronare a unui ceremonial, asemenea esenţei arborelui, care domină esenţiala sa diversitate. Sunt semnificaţia materialelor. Sunt 378 bazilică şi sens al pietrelor.
CLXXXVIII.
NIMIC NU MAI POŢI SA SPERI DACA EŞTI ORB la această lumină care nu este a lucrurilor, ci a înţelesului lucrurilor. Şi te regăsesc în faţa porţii: „Ce faci acolo?”.
Şi nu ştii, te plângi de viaţă.
„Viaţa nu-mi mai aduce nimic. Nevasta doarme, măgarul se odihneşte, grâul se coace. Nu sunt nimic mai mult decât aşteptare stupidă în care mă plictisesc”.
Copil fără joc în care să poţi citi. Mă aşez lângă tine şi te învăţ. Te scalzi în timp pierdut şi te asaltează spaima de a nu-ţi afla împlinirea.
Căci alţii spun: „Trebuie să existe un scop”. Înotul îţi face plăcere atunci când îţi creeafcă un mai ce se ridică încet din mare. Şi roata neunsă ce-ţi creează apa bună de băut. Şi grâul auriu, care este ţărm al muncii trudnice. Şi surâsul copilului, care este ţărm al iubirii casnice. Şi veşmântul cu filigran de aur cusut cu răbdare pentru sărbătoare. Şi ce vei deveni dacă vei învârti manivela doar pentru scârţâitul roţii, dacă croieşti veşmântul pentru veşmânt, dacă faci dragoste pentru dragoste? De se consumă repede, căci nu-ţi pot dărui nimic.
Dar ţi-am vorbit despre ocna în care-i închid pe cei ce şi-au pierdut calitatea de oameni. Şi lovitura lor de lopată o dau pentru lopată. Şi dau o lovitură după alta.
Şi nimic nu se transformă în substanţa lor. Înot fără ţărm. Şi nu există creaţie, ei nu sunt drum şi convoi înspre lumină. Dar, dacă sub acelaşi soare, pe acelaşi drum greu, cu aceeaşi sudoare, îţi este dat să extragi o dată pe an diamantul pur, vei fi cucernic în lumina ta. Căci lovitura ta de lopată are înţeles de diamant, care nu este de aceeaşi natură. Şi vei afla în pacea arborelui şi a înţelesului vieţii, care este de a te înălţa mereu mai mult, întru gloria Domnului.
Ari pentru grâu, şi coşi pentru sărbătoare, şi cerni sterilul pentru a găsi diamantul. Iar cei care-ţi par fericiţi ce posedă, oare, mai mult decât tine, decât cunoaşterea nodului divin ce leagă lucrurile?
Nu vei afla pacea dacă nu vei transforma nimic după simţirea ta. Dacă nu te transformi tu însuţi în vehicul, drum şi convoi. Abia atunci circulă sângele în imperiu.
Dar tu vrei să fi onorat pentru tine însuţi. Şi pretinzi 379 să smulgi lumii ceva care să-ţi aparţină. Şi nu vei afla nimic, căci nu eşti nimic. Şi-ţi arunci obiectele, grămadă în groapa cu gunoaie.
Aşteptai apariţia venită din afară, ca un arhanghel care să-ţi semene. Şi ce-ai fi câştigat din vizita lui mai mult decât din cea a vecinului? Dar, remarcând că nu sunt aceiaşi cel care merge înspre copilul bolnav, cel care se îndreaptă spre femeia iubită, cel care se îndreaptă spre casa goală, deşi par să se asemene, îmi dau întâlnire pe ţărm, dincolo de lucrurile care există, şi totul s-a schimbat. Voi fi grâu dincolo de munca ţăranului, bărbat dincolo de copil, fântână dincolo de deşert, diamant dincolo de sudoare.
Te constrâng să înalţi în tine o casă.
Casa o dată făcută, soseşte cel care o va locui şi-ţi va înflăcăra inima.
CLXXXIX.
POPORUL MEU IUBIT, MI-AM PUS ACEASTA întrebare pe când mă odihneam pe muntele ce-mi era asemenea unui veşmânt de piatră. Foc încet din care doar fumul şi lumina mă mai atrăgeau.
„încotro merg? Şi unde trebuie să-i conduc, Doamne? Dacă administrez, se vor asemăna unul altuia. Nu cunosc, Doamne, gestiune care să nu înăsprească obiectul pe care-l dirijează. Şi ce-aş putea face cu o sămânţă care nu se mai îndreaptă spre arbore? Sau cu un fluviu care nu se îndreaptă spre mare? Şi cu un surâs care nu se îndreaptă spre iubire?
Dar cu poporul meu?
Ah, Doamne, s-au iubit din generaţie în generaţie. Şi-au compus poemele. Şi-au clădit case, le-au împodobit cu covoare. S-au perpetuat. Şi-au crescut copiii şi au depus generaţiile istovite în coşurile recoltelor tale. S-au adunat în zile de sărbătoare. S-au rugat. Au cântat. Au alergat. S-au odihnit după alergătură. Le-au crescut bătături în palme. Ochii lor au văzut, s-au minunat, apoi s-au umplut de întuneric. Dar s-au şi urât. S-au despărţit unii de ceilalţi. S-au sfâşiat. Au ucis prinţii născuţi din ei înşişi. Apoi le-au luat locul şi s-au ucis între ei. Oh!
380 Doamne, sunt atât de asemănătoare ura lor, condamnările şi supliciile lor, unei ceremonii surde şi funebre. Dar, de la înălţimea la care mă aflam, de nu măânspăimânta u, căci erau aidoma gemetelor şi trosniturilor corăbiei.
Sau durerilor naşterii. În acelaşi fel, Doamne, arborii se împing unul pe celălalt, se strivesc şi se înăbuşă în căutarea soarelui. Şi, totuşi, despre soare se poate spune că ridică primăvara din pământ şi se face sărbătorit prin arbori. Şi pădurea este alcătuită din arbori, deşi toţi în ea sunt duşmani. Şi vântul îşi află laudele în această harpă! Ah! Doamne, miop şi nevrednic să văd, ce aş putea cunoaşte despre ei în diversitatea lor? Dar iată că se odihnesc. Vorbele mincinoase sunt păstrate pentru seara, poftele şi calculele au adormit. Geloziile au slăbit. Îmi plimb privirea peste lucrurile pe care le-au lăsat în paragină, tulburat, ca în pragul aflării adevărului, de o semnificaţie ce nu mi-a fost dezlegată încă şi pe care, ca să existe, trebuie s-o desprind.
Doamne, ce ştiu despre pictor, atunci când pictează, degetele, urechea sau părul? Sau glezna, sau şoldul, sau braţul? Nimic. Opera care vine le absoarbe mişcările şi se naşte, ardentă, din atâtea dorinţe contradictorii.
Dar, miop şi nevăzând mai departe de vârful nasului, nimeni nu desluşeşte decât mişcări incoerente, mânaueri ale pensulei sau pete de culoare. Ce ştiu făuritorii de cuie sau tăietorii de scânduri despre măreţia corăbiei?
La fel poporul meu, dacă-l împart. Ce ştiu avarul şi îmbuibatul greu de pântec, şi ministrul, şi călăul, şi păstorul? Fără îndoială că, dacă există vreunul care vede mai limpede, este cel care mână vitele la adăpătoare, sau femeia care naşte, sau cel care moare, nu cocârjatul cu degetele mânjite de cerneală, nu savantul, căci ei nu cunosc răbdarea şi aşteptarea. Ei nu slujesc unui lucru esenţial, în timp ce acela care-şi lustruieşte scândura o vede devenind şi se înalţă prin aceasta.
