Şi nu te vei mai apropia de niciuna dintre de fără să-ţi bată puţin inima, asemenea căutătorilor din golful de coral, atunci când se unesc cu marea.
Eşti nedrept pentru zilele obişnuite atunci când pregăteşti sărbătoarea, dar sărbătoarea ce se apropie înmiresmează zilele obişnuite şi eşti mai bogat prin existenţa ei. Eşti nedrept faţă de tine însuţi dacă nu-ţi atribui o parte din perla vecinului, dar ea îţi va lumina căutările viitoare, aşa cum fântâna despre care vorbeam, ce curge în inima oazei îndepărtate, umple de vrajă deşertul.
Ah! Dreptatea ta cere ca zilele să se asemene zilelor, iar oamenii să se asemene oamenilor. Dacă soţia ta plânge, poţi s-o repudiezi, pentru a o alege pe aceea care nu plânge. Căci eşti sipet de adunat daruri, însă nu l-ai primit încă pe al tău. Eu doresc să perpetuez dragostea. Nu există dragoste decât acolo unde alegerea este irevocabilă, căci pentru a te împlini trebuie să existe limite între care te mişti. Plăcerea capcanei, a vânătorii, a capturii este alta decât aceea a dragostei. Căci semnificaţia ta, atunci, este de a fi vânător. Cea a femeii – de a fi obiectul capturii tale. Iată pentru ce, o dată capturată, ea nu mai valorează nimic, căci şi-a împlinit misiunea. Ce importanţă mai are pentru poet poemul scris? Semnificaţia lui este de a crea mai departe. Semnificaţia ta este aceea de soţ. Şi a femeii – aceea de soţie. Am dat cuvântului un înţeles mai adânc şi spui: „Soţia mea…” cu toată seriozitatea inimii tale. Dar descoperi alte bucurii. Şi, desigur, alte suferinţe. Dar de sunt condiţie a bucuriilor tale. Poţi să mori pentru o femeie, căci îi aparţii, aşa cum ea îţi aparţine. Nu poţi însă să mori pentru un trofeu de vânătoare. Fidelitatea ta este aceea a unui credincios, nu a unui vânător obosit. Căci aceasta din urmă este altfel, ea răspândeşte plictiseala, nu lumina.
Desigur, există căutători care nu vor găsi niciodată o perlă. Există oameni care nu vor afla decât amărăciune în patul pe care l-au ales. Dar mizeria unora este condiţie a farmecului mării. Care este acelaşi pentru toţi, chiar şi pentru cei ce n-au găsit nimic. Iar mizeria celorlalţi este condiţie a farmecului iubirii, care este acelaşi pentru toţi, chiar şi pentru cei nefericiţi. Căci dorinţa, regretul, melancolia iubirii valorează mai mult decât pacea unei turme căreia iubirea îi este străină. Aşa cum, chinuit de sete în adâncul deşertului, preferi să suferi şi să regreţi, dar să nu uiţi fântânile.
Căci acesta este secretul pe care mi-a fost dat să-l înţeleg. Aşa cum creezi obiectul la care lucrezi şi lupţi pentru sau împotriva vreunui lucru – şi acesta este motivul pentru care nu izbândeşti dacă lupţi din simplă ură pentru zeul duşmanului tău, căci trebuie, pentru a accepta moartea, să lupţi în primul rând din dragoste pentru al tău – tot aşa eşti luminat, hrănit şi îmbogăţit tocmai prin ceea ce regreţi, doreşti sau plângi, mai mult decât prin ceea ce ai dobândit. Mama cu obrazul zbârcit, în care doliul, căpătând înţeles, s-a transformat în surâs, trăieşte din amintirea copilului mort.
Dacă distrug condiţiile dragostei, pentru aţi da posibilitatea de a nu mai suferi, ce bine ţi-am făcut? Un deşert fără fântâni îi face, oare, mai liniştiţi pe cei care s-au rătăcit şi se usucă de sete?
Eu spun că fântâna, dacă a fost bine cântată şi clădită în inima ta, îţi varsă în suflet, atunci când te pierzi în nisipuri şi eşti gata să te lepezi de învelişul tău, o apă liniştită care nu aparţine lucrurilor, ci esenţei lucrurilor, şi voi reuşi încă să te fac să zâmbeşti povestindu-ţi despre farmecul susurului fântânilor.
Şi cum ai putea să nu mă urmezi? Eu sunt semnifi căţia ta. Cu un regret, vrăjesc nisipul. Creez pentru tine iubirea. Dintr-o mireasmă, fac un imperiu.
CXCIV.
VREAU SA DESCHIZI LARG OCHII, CACI TE înşeli asupra ceremonialului.
Îl creezi aranjament gratuit sau înfrumuseţare inutilă. Pe cel care iubeşte îl creezi persecutat de reguli, ce par să vină de la un zeu bizar, care le dictează pentru ca, în cel mai bun caz, fayorizându-te aici, să te scurteze dincolo, asemenea unei vieţi veşnice care ţi-ar cere, în schimbul veşniciei, să-ţi amputezi sentimentele, însă regulile te fac să fi cel care eşti, şi nu altul, şi te înalţă în acelaşi timp în care te constrâng, căci întâlneşti aceste limite atunci când exişti cu adevărat, aşa cum arborele este desenat după liniile de forţă ale seminţei sale.
Ţi-am vorbit despre imaginea frumoasă. Ea este punct de vedere şi gust al lucrurilor. Şi din acel punct de vedere gândeşti altfel despre masă, despre odihnă, despre rugă, despre joc sau despre dragoste. Nu cunosc vreo împărţire, căci tu nu eşti sumă de piese disparate, ci fiinţă unică şi indivizibilă. În acest chip de piatră pe care l-a sculptat sculptorul meu, dacă schimb nasul, trebuie să schimb şi urechea sau, mai exact, am schimbat toată puterea ei de acţiune. Deci, dacă-ţi impun ca o dată pe an să te închini în faţa deşertului pentru a cinsti oaza cântătoare pe care o ascunde între cutele sale, misterul ei îl vei afla şi în femeie, în muncă sau în casă. Astfel, dăruindu-ţi un cer de stele, te-am schimbat în relaţiile tale cu sclavul, cu regele, cu moartea. Eşti rădăcină, mamă a frunzişului şi, dacă te schimb în rădăcină, îţi schimb şi frunzişul. N-am văzut oameni transformaţi prin argumentele logicienilor, nu i-am văzut convertindu-se în faţa emfazei unui profet saşiu. Dar adresându-mă esenţei lor, prin jocul unui ceremonial, i-am deschis în faţa luminii mele.
Îmi ceri iubirea, împotriva regulilor care o interzic.
Dar aceste reguli au creat iubirea. Melancolia de a nu mai simţi iubirea, melancolie pe care o datorezi regulilor. Este deja iubire.
Dorinţa de dragoste este dragoste. Căci nu ai putea dor; decât ceea ce nu concepi încă. Acolo unde fraţii nu sunt îndrăgiţi, în lipsa unei structuri sau a unui obicei care să dea un înţeles rolului de frate (şi cum ai putea să-i iubeşti doar fiindcă luaţi masa împreună?), n-am observat ca unul să regrete că nu-şi iubeşte mai mult fratele. Regreţi dragostea concepută şi femeia care pleacă, dar nici o trecătoare indiferentă nu te incită să spui: „Aş fi fericit dacă aş iubi-o…
Atunci când plângi dragostea, înseamnă că dragostea a luat naştere. Desigur, regulile, creând dragostea, te fac să-ţi dai seama că o regreţi şi creezi că dragostea te-ar putea exalta în afara regulilor, dar de, creând dragostea, îţi oferă bucuriile şi suferinţele ei, aşa cum existenţa unei fântâni într-un crâng de palmieri te face să-ţi pară crud nisipul arid, dar absenţa fântânilor este soră, pentru tine, a existenţei fântânilor. Căci nu plângi dun ceea ce nu poţi concepe. Creând fântânile, creez şi absenţa 391 lor. Oferindu-ţi diamante, creez sărăcia în diamante. Perla neagră a mărilor, găsită o dată pe an, creează scufundările tale zadarnice. Perla neagră dăruită altuia îţi pare a fi viol, şi răpire, şi nedreptate, şi o distrugi, împărţindu-i puterea. Şi nu trebuie decât să înţelegi că eşti mai bogat prin existenţa ei, chiar şi în posesia altuia, decât prin golul uniform al mărilor.
Au dat naştere mizeriei, dorind egalitatea ieslei în staul. Dorind să fie slujiţi. Dacă în ei cinsteşti mulţimea creezi în ei mulţimea. Dar dacă în fiecare dintre ei cinsteşti omul, creezi omul şi îi vei vedea înaintând pe drumul zeilor.
Mă nelinişteşte să văd că şi-au dat adevărurile peste cap, că au devenit orbi în faţa evidenţei, care este aceea că nava e limitată de condiţia naşterii ei, adică de mare, condiţia dragostei limitează dragostea, iar condiţia ascensiunii tale îţi limitează ascensiunea. Căci nu există ascensiune fără forţă ce te trage în jos.
Dar ei spun: „Ascensiunea noastră este îngrădită îşi distrug barierele, iar spaţiul lor va fi lipsit de urcuşuri şi de coborâşuri. Şi iată-i transformaţi în gloată de bâlci, căci au ruinat palatul tatălui meu, în care toţi paşii aveau un înţeles.
Iată de ce îi auzi punându-şi întrebări asupra hranei spirituale pe care trebuie să o dai oamenilor pentru a le întări sufletul şi a le înnobila inima.
Ei au risipit oamenii hrănindu-i din iesle, transformându-i în turmă sedentară şi, fiindcă au acţionat din dragoste pentru om, pentru a-l elibera în nobleţea, limpezimea şi măreţia lui, ar trebui acum să se înspăimânte de faptul că sufletul şi inima devin tot mai puţin sensibile. Ce vor face, în această mulţime? îi vor cânta cântece de ocnă, pentru a-i emoţiona, vor deştepta în ei fantome, care au uitat ocna, dar încă îşi încovoaie uşor spinarea din teamă de lovituri. Astfel, într-un mod vag, vei purta în ei cuvintele poemului. Dar puterea lui va slăbi. Curând, vor asculta cântecul ocnaşilor fără a mai simţi loviturile uitate, iar pacea staulului nu va mai fi tulburată de de; căci tu ai secătuit marea de putere. Atunci, în faţa celor ce-şi vor rumega hrana, vei simţi spaima de a nu înţelege sensul vieţii şi misterul exaltărilor spiritului, care va fi mort. Şi-ţi vei căuta obiectul pierdut ca şi cum ar fi un obiect printre atâtea altele. Şi vei născoci un cântec al hranei care-ţi vor istovi plămânii în timp ce repeţi „Mănânc”, fără a adăuga nimic gustului pâinii. Fără a înţelege că nu este vorba de un obiect ce trebuie distins printre alte obiecte, sau slăvit printre alte obiecte, căci esenţa arborelui nu se ascunde într-o anume parte a arborelui, iar cel care vrea să picteze doar esenţa nu va picta nimic.
Nu e surprinzător că te epuizezi căutând o cultură a sedentarului, căci o asemenea cultură nu există.
„A dărui cultura, spunea tatăl meu, înseamnă a dărui setea. Restul va veni de la sine”. Dar tu hrăneşti cu furaje gata adunate pântece ghiftuite.
Dragostea este chemare la dragoste. Acelaşi lucru despre cultură. Esenţa ei se află în însăşi setea de cultură. Dar cum ai putea să cultivi setea?
Nu ceri decât condiţiile permanenţei tale. Cel care a fost crescut cu alcool îţi va cere alcool. Nu pentru că el i-ar fi de folos, căci, dimpotrivă, îl face să moară. Cel care a crescut în civilizaţia ta cere civilizaţia ta. Nu există alt instinct, în afara celui al permanenţei. Acest instinct domină instinctul de a trăi.
Căci am văzut mulţi care preferau să moară, decât să trăiască departe de satul lor. Şi ai văzut cum gazelele sau păsările, dacă le capturezi, se lasă încet să moară. Iar dacă eşti smuls dintre ai tăi, femeia şi copiii tăi, obiceiurile tale, sau dacă lumina care-ţi dădea viaţă se stinge – căci, chiar şi în hrubele unei mănăstiri ea continuă să strălucească – atunci este posibil să mori din cauza aceasta. Şi dacă atunci vreau să te salvez de la moarte, e de ajuns să inventez pentru tine un imperiu spiritual în care femeia pe care o iubeşti e parcă pregătită să te întâmpine. Şi atunci vei continua să trăieşti, căci răbdarea ta e nesfârşită. Casa căreia îi aparţii îţi este de folos atunci când te afli în deşert, deşi atât de îndepărtată. Femeia iubită îţi este de folos, deşi este departe şi adormită.
Dar nu poţi suporta ca un nod să se desfacă, iar obiectele să se risipească în dezordine. Vei muri dacă mor divinităţile tale. Căci tu trăieşti prin de. Şi nu poţi trăi decât prin ceea ce te poate face să mori.
Dacă voi deştepta în tine vreun sentiment patetic, îl vei transmite din generaţie în generaţie. Îţi vei învăţa copiii să desluşească această imagine dincolo de lucruri, ca pe un domeniu dincolo de elementele care îl compun, căci doar domeniul trebuie să fie iubit.
Nu ai accepta moartea pentru materialele din care este alcătuit domeniul. De trebuie să se supună, nu ţie, care nu eşti decât drum şi trecere, ci domeniului. Şi tu le faci să i se supună. Dar dacă un domeniu s-a împlinit, atunci îţi vei da viaţa pentru a-i salva integritatea.
Îţi vei da viaţa pentru înţelesul cărţii, nu pentru cerneală sau hârtie.
Căci tu eşti nod al unor relaţii, iar identitatea ta nu se află în acest chip, această carne, această proprietate, acest surâs, ci într-o anume construcţie care s-a ridicat dincolo de tine, într-o anume imagine apărută din tine şi care îţi dă înţeles. Unitatea ei se leagă prin tine, dar în schimb tu îi aparţii.
Aproape niciodată nu vei putea vorbi despre ea: nu există cuvinte pentru a o transmite altuia. Asemenea femeii pe care o iubeşti. Dacă-mi spui numele ei, aceste silabe nu au puterea să deştepte în mine dragostea. Trebuie să mi-o arăţi. Ceea ce ţine de domeniul actelor, nu de cel al cuvintelor.
Cunoşti însă cedrul. Dacă spun „un cedru”, port în tine întreaga sa măreţie, căci ai fost învăţat să-l cunoşti şi ştii că el este mult mai mult decât trunchi, ramuri, rădăcini şi frunziş.
Nu cunosc alt mijloc pentru a da naştere dragostei decât de a te sacrifica dragostei. Dar dacă ei îşi primesc de-a gata hrana, care mai sunt divinităţile lor?
Îţi închipui că-i îmbogăţeşti acoperindu-i cu daruri, dar îi duci la moarte. Nu poţi trăi decât din ceea ce transformi, iar acel obiect, fiindcă te transpui în fiecare zi puţin câte puţin în el, te duce către moarte.
O ştiu bine bătrânele care-şi istovesc ochii brodând. Le spui să-şi cruţe ochii. Iar ochii nu le mai folosesc la nimic. Le-ai ruinat transformarea.
Dar cei pe care tu vrei să-i saturi, în ce se transformă, oare?
Poţi să creezi setea de posesiune, dar posesiunea nu e transformare. Poţi să creezi setea de a îngrămădi stofe 334 brodate. Dar nu creezi astfel decât sufletul unui depozit.
Cum ai putea să creezi setea de aţi istovi ochii brodând? Căci doar aceasta este sete de viaţă adevărată.
Eu, în liniştea iubirii mele, i-am privit cu atenţie pe grădinarii mei şi pe torcătoarele mele. Am observat că li se dădea puţin şi li se cerea mult.
