Adormite pasiunile lor mărunte, văd patrimoniul fondat de avar. Iar cel care nu valorează nimic şi jefuieşte pentru el bogăţiile altora le varsă, la rândul lui, în mâinile acelora care cizelează obiectele de fildeş sau de aur. Şi astfel sunt cizelate aurul şi fildeşul. Iar cel care condamnă pe nedrept fondează dragostea aspră pentru adevăr şi dreptate. Iar cel care atinge materialele templului se străduieşte mai mult pentru a înălţa templul. 38*
Am văzut ridicându-se temple în dispreţul banalului, dincolo de poftele omeneşti. Am văzut sclavi cărând pietre, biciuiţi de vătafi de ocnă. Am văzut şefi de echipă furând din salarii. Ah! Doamne, miop şi nevrednic, nu am văzut niciodată decât laşitate, prostie şi lăcomie. Dar de pe muntele pe care mă odihnesc, iată că desluşesc ascensiunea unui templu în lumină”.
cxc.
MI-AM DAT SEAMA CA NU SlNT DE ACEEAŞI esenţă acceptarea riscului morţii şi acceptarea morţii. Am cunoscut tineri care înfruntau moartea cu măreţie. Şi, de obicei, existau femei care să-i aplaude. Te întorci din război şi îţi place imnul pe care ţi-l cântă ochii lor. Şi accepţi încercarea fierului şi-ţi pui bărbăţia în joc, căci aceasta este tot ce oferi şi rişti să pierzi. O ştiu bine jucătorii care-şi joacă averea la zaruri, căci nimic din averea lor nu le e de folos în acea clipă, dar iată că ea devine miză a unui zar pe care îl simţi atârnând greu în mână, şi arunci pe masa grosolană cuburile de aur care se transformă în desfăşurare a câmpiilor, a păşunilor şi a recoltelor domeniului tău.
Omul, deci, se întoarce înaintând în lumina victoriei sale, cu umărul greu de povara armelor pe care le-a cucerit şi, poate, înflorit de sânge. Şi iată că străluceşte, numai pentru un timp, poate, dar pentru un timp. Căci nu poţi să trăieşti din victoria ta.
Deci acceptarea riscului morţii înseamnă acceptare a vieţii. Şi dragostea de primejdie este dragoste de viaţă. Aşa cum victoria ta era riscul înfrângerii depăşit prin creaţie, căci niciodată n-ai văzut omul ce domneşte peste animale domestice fălindu-se că este învingător.
Dar eu cer mai mult de la tine, dacă te vreau soldat rodnic al imperiului. Deşi e un prag greu de trecut, căci una este a accepta riscul morţii, alta a accepta moartea.
Vreau să aparţii unui arbore şi să te supui unui arbore. Vreau ca mândria ta să fie în arbore. Şi viaţa ta, pentru ca ea să primească un sens.
Acceptarea riscului nu este cadou decât pentru tine 382 însuţi. Îţi place să-ţi umfli pieptul şi să domini femeile prin strălucirea ta. Şi simţi nevoia de a povesti această acceptare a riscului, ea este marfă de schimb. Caporalii mei sunt lăudăroşi. Dar nu se cinstesc decât pe ei înşişi.
Un lucru este să-ţi pierzi averea la zaruri fiindcă ai vrut s-o simţi întreagă în mâna ta, concretă şi substanţială, şi prezentă în chiar acea clipă, cu greutatea ei de paie şi spice strânse în hambar, şi de vite pe păşunile lor, şi de sate ce-şi răsuflă uşor fumul, care sunt semne ale vieţii omului, şi alt lucru ca de aceleaşi hambare, aceleaşi animale, aceleaşi sate să te lipseşti pentru a trăi mai departe. Una este să-ţi aţâţi averea pentru a o face să se aprindă în momentul riscului, şi alta să renunţi la ea, asemenea celui’ care se dezbracă de veşmintele sale unul câte unul şi-şi leapădă cu dispreţ sandalele pe plajă pentru a se dărui, gol, mării.
Trebuie să mori pentru a te dărui.
Trebuie să supravieţuieşti asemenea bătrânelor care-şi istoveau ochii cosind văluri de biserică cu care-şi îmbracă divinitatea. Se transformă în veşmânt al unui zeu. Şi tulpina de în, prin miracolul degetelor, se transformă în rugă.
Căci tu nu eşti decât drum şi trecere şi nu poţi să trăieşti cu adevărat decât din ceea ce transformi. Arborele, pământul – în ramuri. Albina, floarea – în miere. Şi munca ta, pământul negru – în văpaie de grâu.
Este important, deci, ca zeul tău să-ţi pară mai real decât pâinea în care-ţi înfigi dintâi. Atunci te va îmbăta până la sacrificiu, care va fi contopire în iubire.
Dar ai distrus şi ai risipit totul, pierzând înţelesul sărbătorii şi crezând că te vei îmbogăţi distribuindu-ţi proviziile de pe o zi pe alta. Căci te înşeli asupra înţelesului timpului. Au venit istoricii tăi, logicienii tăi şi criticii tăi’. Au privit materialele şi, necitind nimic în de, te-au sfătuit să te bucuri de toate. Şi ai refuzat postul, care era condiţie a ospăţului de sărbătoare. Ai refuzat să te desparţi de partea de grâu care, dacă ai fi ars-o pentru sărbătoare, ar fi creat lumina griului.
Şi nu mai concepi că ar putea să existe o clipă care să merite viaţa în schimb, orbit cum eşti de mizerabila ta aritmetică.
AM MEDITAT, DECI LA ACCEPTAREA MORŢII. Căci logicienii, istoricii şi criticii au celebrat pentru de însele materialele ce slujesc bazilicilor tale (şi ai crezut că este vorba despre de, deşi toarta unui ceainic de argint, dacă se încovoaie frumos, valorează mai mult decât tot ceainicul de aur şi-ţi mângâie mai bine sufletul şi inima). Iată deci cum, prost luminat în dorinţele tale. Îţi închipui că-ţi afli fericirea în posesiune şi te chinui să strângi în grămezi pietrele care altundeva ar fi fost pietre de bazilică şi din care faci condiţie a fericirii tale. Pe când cu o singură piatră un altul îşi încălzeşte sufletul şi inima, cioplind în ea chipul zeului său.
Eşti asemenea judecătorului care, ignorând regulile jocului de şah, îşi caută plăcerea în îngrămădirea pieselor de aur şi de fildeş, şi nu află în de decât plictiseală, pe când celălalt, pe care divinitatea regulilor l-a trezit la subtilitatea jocului, va găsi lumină şi în nişte aşchii de lemn ieftin. Căci dorinţa de a inventaria totul te face să te ataşezi de materiale, şi nu de imaginea pe care o compun şi pe care trebuie s-o recunoşti înainte de toate. Iată pentru ce urmarea este că ţii la viaţă ca la o înşiruire de cât mai multe zile, deşi, dacă liniile templului sunt pure, nebun ai fi să regreţi că n-ai adunat mai multe pietre.
Nu-mi înşira, deci, pentru a mă uimi, numărul pietrelor casei tale, al păşunilor domeniului tău, al animalelor turmelor tale, al bijuteriilor nevestei tale, nici măcar al amintirilor iubirilor tale. Puţin îmi pasă. Vreau să cunosc calitatea casei ce ai clădit-o, fervoarea religiei domeniului tău şi dacă masa de seară trece cu bucurie, o dată cu munca împlinită. Şi ce iubire ai construit şi în ce anume, mai trainic decât tine însuţi, s-a transformat existenţa ta. Te vreau împlinit. Vreau să te citesc în creaţia ta, nu în materialele din care-ţi faci o glorie vană.
Dar tu îmi vorbeşti despre instinct. Căci el te împinge să fugi de moarte şi ai văzut că orice animal încearcă să supravieţuiască. „Vocaţia de a supravieţui, îmi vei spune, domină orice altă vocaţie. Darul vieţii este nepreţuit şi trebuie să salvez în mine lumina”. Şi vei lupta 384 cu eroism pentru a te salva, desigur. Vei arăta curajul asaltului, al cuceririi sau al jafului. Te vei îmbăta de beţia celui puternic, care acceptă să arunce totul în balanţă pentru a-şi simţi greutatea. Dar nu vei merge să mori în linişte în secretul darului consimţit.
Şi, totuşi, îţi voi arăta tatăl care se aruncă în vocaţia prăpastiei pentru că fiul său se zbate acolo şi chipul îi mai apare din când în când, tot mai palid, asemenea lunii printre norii zdrenţuiţi. Şi-ţi voi spune:
— Tatăl, deci, nu este stăpânit de instinctul de a trăi…
— Ba da, îmi vei spune. Dar instinctul merge mai departe. Este valabil pentru tată şi fiu. Este valabil pentru garnizoana ce-şi trimite străji. Tatăl este legat de fiu…
Şi mai complex, mai încărcat de cuvinte îţi va fi răspunsul. Dar îţi voi mai spune, pentru a te instrui: „Desigur, există un instinct al vieţii. Dar nu este decât un aspect al unui instinct mai puternic. Instinctul esenţial este instinctul permanenţei. Şi cel care a fost clădit în plăcerea simţurilor îşi caută permanenţa în permanenţa cărnii sale. Iar cel care a fost clădit din dragostea pentru copil îşi caută permanenţa în salvarea copilului. Şi cel care a fost clădit în dragostea pentru Domnul îşi caută permanenţa în înălţarea lui întru Domnul. Nu cauţi ceea ce ignori, cauţi să salvezi condiţiile măreţiei tale, în măsura în care o simţi. Ale iubirii tale, în măsura în care eşti îndrăgostit. Şi pot să-ţi schimb viaţa pe ceva mai presus de ea, fără ca prin aceasta să-ţi răpesc ceva”.
CXCII.
CACI N-AI ÎNŢELES NIMIC DESPRE BUCURIE dacă-ţi închipui că arborele trăieşte pentru ceea ce este, un arbore închis în sămânţă sa. El este izvor de seminţe furate de vânt şi se transformă şi se înfrumuseţează din generaţie în generaţie. El înaintează nu în felul tău, ci ca un incendiu în voia vântului. Plantezi un cedru în munte şi iată cum pădurea, încet, de-a lungul secolelor, se revarsă.
Ce poate să creadă arborele despre el însuşi? S-ar crede rădăcini, trunchi şi frunziş. Ar crede că se slujeşte înfigându-şi rădăcini, dar el nu este decât drum şi trecere. Pământul, prin el, se uneşte cu mierea soarelui, scoate muguri, deschide flori, şi împrăştie seminţe, şi seminţele poartă viaţa, ca pe un foc pregătit, dar invizibil încă.
Dacă semăn în vânt, voi da foc pământului. Dar tu priveşti cu încetinitorul. Vezi acest frunziş nemişcat, această greutate de ramuri bine înfipte şi creezi că arborele e sedentar, trăind prin sine, zidit în sine. Vezi totul pe dos. Îţi este de ajuns să te dai câţiva paşi înapoi şi să accelerezi pendularea zilelor, ca să vezi din sămânţă ta ţâşnind flacăra, şi din flacără alte flăcări, şi astfel focul înaintează lepădându-şi rămăşiţele de lemn ars, căci pădurea arde în linişte. Şi nu vezi acest arbore sau celălalt. Şi înţelegi că rădăcinile nu slujeau nici unuia, nici celuilalt, ci acelui foc în acelaşi timp mistuitor şi creator, iar masa de frunziş întunecat care îmbracă munţii tăi va fi pământ fecundat de soare. Şi iepurii vor umple poienile, iar păsările se vor aşeza pe ramuri. Şi nu vei mai şti să spui cui slujesc rădăcinile în primul rând. Nu există decât etape şi treceri. Şi pentru ce ai vrea să creezi despre arbore ceea ce nu creezi despre sămânţă lui? Nu spui: „Sămânţă trăieşte pentru sine. Ea s-a împlinit. Tulpina trăieşte pentru sine. S-a împlinit. Floarea în care ea se transformă trăieşte pentru sine, s-a împlinit. Sămânţă căreia ea i-a dat naştere trăieşte pentru sine, s-a împlinit”. Şi la fel, încă o dată, despre germenele proaspăt care-şi împinge tulpina printre pietre. Ce etapă vei alege pentru a o face împlinire? Eu nu cunosc decât înălţarea pământului în soare.
Acelaşi lucru despre om şi despre poporul meu, care nu ştiu încotro merge. Grajdurile sunt închise şi casele ferecate când cade noaptea. Copiii dorm, bătrânele şi bătrânii dorm, ce aş putea spune despre drumul lor? E atât de greu de descâlcit, atât de imperfect precizat prin trecerea unui anotimp, care nu adaugă decât încă un rid bătrânei, câteva cuvinte limbajului copilului, şi abia schimbă puţin surâsul. Care nu schimbă nimic din perfecţiunea sau imperfecţiunea omului. Şi, totuşi, poporul meu, privind peste generaţii, te văd trezindu-te şi prinzând conştiinţa de sine.
Dar, desigur, nimeni nu gândeşte excluzându-se pe sine. Şi e bine aşa. Trebuie ca bijutierul să-şi cizeleze argintul fără să se abată de la munca lui. Ca geometrul 38 să se gândească la geometrie. Ca regele să domnească.
Căci ei sunt condiţie a mersului înainte. Aşa cum făuritorii de cuie cântă imnul făuritorilor de cuie, şi tăietorii de scânduri – imnul tăietorilor de scânduri, deşi amândoi colaborează la naşterea corăbiei. Dar cunoaşterea ei prin poem le este salutară. Nu vor iubi mai puţin scândurile şi cuiele lor aceia care au înţeles că se regăsesc şi se împlinesc în lebăda înaripată, hrănită cu valurile mării, ci dimpotrivă.
Astfel, deşi scopul tău nu te scuteşte, prin faptul însuşi al măreţiei sale, să-ţi mături încă o dată camera în zorii zilei, sau să semeni încă un pumn de orz după atâtea altele, sau să regreţi o anumită mişcare, sau să-ţi înveţi copilul încă un cuvânt sau încă o rugăciune – aşa cum cunoaşterea corăbiei trebuie să te facă să îndrăgeşti, nu să dispreţuieşti scândurile şi cuiele -, vreau tău, nici de sărbătoarea împreună cu ai tăi, nici de masa ta, nici de ruga ta, nici de truda ta, nici de copilul tău, nici de sărbătoarea împreună cu ai tăi nici de obiectul cu care-ţi onorezi casa, căci de nu sunt decât condiţie, drum şi trecere. Ştiind că, făcându-te să înţelegi, te voi face nu să le dispreţuieşti, ci să cinsteşti mai mult pe unele şi pe celelalte, drumul cu ocolişurile lui, cu mirosul măceşilor, cu brazdele şi pantele lui de-a lungul colinelor, îl vei îndrăgi şi vei şti mai bine dacă este, nu meandru steril în care te plictiseşti, ci drum înspre mare.
Nu-mi permit să spun: „La ce-mi foloseşte curăţenia pe care o fac, povara pe care o port, copilul pe care trebuie să-l hrănesc, cartea pe care trebuie s-o citesc?”. Căci, dacă este bine ca, atunci când dormi, să visezi despre supă şi nu despre imperiu, asemenea santinelelor, este bine şi să fi gata pentru vizită, care nu se anunţă, ci într-o clipă îţi face urechea şi ochiul limpezi, şi schimbă mişcările triste de mătură în oficierea unui cult ce nu poate fi cuprins în cuvinte.
Astfel, fiecare bătaie a inimii tale, fiecare suferinţă, fiecare dorinţă, fiecare melancolie a serii, fiecare oboseală, fiecare deşteptare, fiecare toropeală a somnului au înţelesul divinităţii ce se citeşte dincolo de de.
Nu veţi găsi nimic dacă vă veţi transforma în sedendari, crezându-vă provizie printre proviziile voastre. Căci nu există provizie, iar cel care încetează de a creşte moare.
EGALITATEA TE RUINEAZĂ. SPUI: „SA FIE.
Împărţită această perlă între toţi. Oricare dintre căutători ar fi putut-o găsi”.
Şi marea nu va mai fi minunată, izvor de bucurie şi miracol al destinului. Şi căutarea în adâncuri nu va mai fi ceremonial al unui miracol, al unei legende, datorită acelei perle negre găsită cu un an în urmă de un altul.
Căci aşa cum vreau să economiseşti tot anul, sacrificându-te şi privându-te pentru a cheltui în ziua de sărbătoare, al cărei sens nu se află în starea de sărbătoare, fiindcă ea nu ţine decât o secundă – sărbătoarea este înflorire, victorie, vizită a prinţului – al cărei sens este acela de a parfuma tot anul, cu gustul dorinţei şi al amintirii răsplatei, căci drumul nu este frumos decât dacă se îndreaptă spre mare – şi pregăteşti cuibul pentru clipa în care puii vor ieşi din găoace, clipă ce nu este de esenţa cuibului, şi osteneşti luptând pentru o victorie care nu ţine de esenţa luptei, şi-ţi împodobeşti, în tot timpul anului, casa pentru sosirea prinţului – tot aşa vreau să nu egalizezi ce este al unuia cu ce este al altuia în numele unei dreptăţi vane, căci nu-i vei face egali pe cel care e bătrân şi pe cel care e tânăr, şi egalitatea ta va fi mereu strâmbă. Perla pe care-o vei împărţi nu va da nici unuia nimic, dar vreau să renunţi la partea ta pentru ca acela care va găsi perla să se întoarcă acasă strălucind de bucurie şi să spună soţiei, care-l întreabă, „Ghiceşte”, lăsând să i se vadă pumnul închis, căci vrea să aţâţe curiozitatea şi să se bucure de fericirea pe care are puterea de a o răspândi doar deschizând degetele…
Şi toţi vor fi îmbogăţiţi. Căci este o dovadă că a scormoni adâncul mării este altceva decât simpla muncă de mizerie. Poveştile de dragoste pe care ţi le cântă povestitorii mei îţi dau gustul iubirii. Şi frumuseţea pe care o slăvesc înfrumuseţează toate femeile. Căci dacă există una care merită să mori pentru a o stăpâni, înseamnă că iubirea merită să mori pentru ea, şi fiecare femeie va fi vrăjită şi înfrumuseţată prin aceasta, căci toate ascund în taină comoara unei perle minunate, asemenea mării.
