Dar eu spun că nu este încă nimic. Este vehicul, drum şi trecere. Este un operator. Să-şi facă datoria! Să conducă încet pământul spre arbore. Să instaleze cedrul întru gloria Domnului. Atunci o voi judeca după ramurile ei.
Ei, de asemenea, se privesc. „Eu sunt aşa şi aşa”. Se cred provizie de minuni. Există o poartă în ei care se deschide asupra unor comori liber orânduite. Este de ajuns s-o cauţi pentru a o descoperi. Dar ei îţi prezintă grohăiturile lor ca fiind poeme. Auzindu-i, însă, nu te simţi emoţionat.
Asemenea vrăjitorului unui trib negru. Adună la întâmplare, cu un aer de om ce ştie multe, un morman întreg de ierburi, ingrediente şi organe bizare. Amestecă totul în oala sa cea mare, într-o noapte fără lună. Pronunţă cuvinte, şi cuvinte, şi cuvinte. Aşteaptă ca din această bucătărie să emane o putere invizibilă care-ţi va răsturna armata ce se îndreaptă spre bârlogul lui. Dar nimic nu se arată. Şi ia totul de la capăt. Şi schimbă cuvintele. Şi schimbă ierburile. Şi, desigur, el nu se înşela în ambiţia dorinţelor lui. Căci am văzut pasta de lemn, amestecată cu un lichid închis la culoare, răsturnând imperiile. Era vorba despre scrisoarea mea oare hotăra războiul. Am cunoscut oala din care se năştea victoria. Se amesteca în ea praful de puşcă. Am auzit slaba mişcare de aer, ieşită la început dintr-un singur piept, învăluindu-mi poporul asemenea unui incendiu. Cineva propovăduia răscoala. Am cunoscut, de asemenea, pietre dispuse în aşa fel, încât deschideau o urmă de linişte.
Dar n-am văzut niciodată ieşind ceva din materialele întâmplării, dacă de nu-şi aflau într-un suflet omenesc măsura comună. Iar dacă poemul poate să mă emoţioneze, nici un amestec de caractere ieşit din dezordinea jocurilor de copii nu a reuşit să-mi stoarcă lacrimi. Căci nu înseamnă nimic sămânţă neexprimată care pretinde să-şi atragă admiraţia asupra arborelui la ascensiunea căruia nu s-a ostenit.
Desigur, tinzi spre împlinire. Dar, ştiind că ai putea să te împlineşti, să nu creezi că deja ai făcut-o. Atunci când soarele de amiază arde, sămânţă, fie şi de cedru, nu-mi ţine umbră.
Timpurile aspre deşteaptă arhanghelul adormit. Să-şi sfâşie feşile înăuntrul nostru şi să ţâşnească sub priviri! Mici limbajuri subtile, să vă absoarbă şi să vă contopească! Să auzim un strigăt adevărat. Strigăt pentru aceea care lipseşte. Strigăt al urii împotriva haitei. Strigăt pentru pâine. Să dea semnificaţie secerătorului, sau secerişului, sau vântului ce răscoleşte adânc grâul, sau iubirii, sau oricărui lucru ce se naşte din răbdare şi aşteptare.
Dar tu, jefuitor, mergi în cartierul rezervat al oraşului pentru a căuta, prin jocuri complicate, să fac să răsune asupra ta iubirea, deşi este rolul iubirii de a face să răsune în tine simpla atingere pe umăr a mâinii soţiei.
Desigur, este magie şi rol al ceremonialului acela de a te conduce înspre capturi care nu ţin de esenţa capcanei, asemenea acelui foc al inimii pe care cei din nord îl află, o dată pe an, dintr-un amestec de răşină, de lemn vopsit şi de ceară încălzită. Dar numesc falsă magie, şi lemn, şi incoerenţă amestecul în oala ta a unor ingrediente la întâmplare, în aşteptarea unui miracol pe care nu l-ai pregătit. Căci, uitând să te împlineşti, pretinzi să mergi în întâmpinarea ta însuţi. Şi aici nu mai există speranţă. În urma ta se închid porţile de 368 bronz.
CLXXXIV.
ERAM MELANCOLIC, CACI MA FRAMlNTAM gândindu-mă la oameni. Fiecare privindu-se pe sine şi neştiind ce să-şi mai dorească. Căci ce bunuri ţi-ai putea dori, dacă vrei să ţi le supui, iar de să te înalţe? Arborele, desigur, caută apa pământului pentru a se hrăni cu ea şi a o transforma în propria lui fiinţă. Animalul caută iarba sau un alt animal pe care îl va transforma în propria lui fiinţă. Tu, de asemenea, te hrăneşti. Dar, în afara hranei, ce ţi-ai putea dori pentru aţi fi de folos ţie însuţi? Fiindcă tămâierea îţi gâdilă mândria, angajezi oameni care să te aclame. Iar ei te aclamă. Şi iată că aclamaţiile îţi par zadarnice. Fiindcă îţi înfunzi picioarele cu plăcere în covoarele de lână, trimiţi să ţi se cumpere mai multe şi îţi încarci casa cu de. Şi de nu-ţi spun nimic. Îţi învidiezi vecinul pentru măreţia domeniului său. 1-1 răpeşti şi te instalezi în el. Iar el nu-ţi poate da nimic care să te intereseze. Există un post pe care-l râvneşti. Şi tragi sforile pentru a-l obţine Şi-l obţii. Şi nu mai este decât casă pustie. Căci pentru ca o casă să te facă fericit nu este de ajuns să fie luxoasă, sau comodă, sau ornamentală şi să te poţi lăfăi în ea, crezând că-ţi aparţine. În primul rând, pentru că nimic nu-ţi aparţine, căci tu vei muri, şi important este nu ca ea să-ţi aparţină, fiindcă atunci ea va fi înfrumuseţată sau sărăcită prin aceasta, ci tu să-i aparţii, căci atunci ea te va purta, asemenea casei care-ţi va adăposti dinastia. Nu te bucuri de obiecte, ci de drumurile pe care ţi le deschid. Şi apoi, pentru că ar fi prea uşor ca vreun vagabond egoist şi ursuz să-şi poată oferi o viaţă de opulenţă şi fast doar cultivându-şi iluzia de a fi prinţ şi, mergând în lung şi în lat în faţa palatului regelui, ar spune: „Iată palatul meu”. Şi într-adevăr, stăpânului adevărat, palatul, cu opulenţa lui, nu-i foloseşte la nimic în acea clipă. El nu ocupă decât o sală. I se întâmplă să închidă ochii, sau să citească, sau să converseze, şi astfel să nu vadă nimic chiar din această sală. Aşa cum este posibil ca, plimbându-se prin grădină, să întoarcă spatele arhitecturii. Şi, totuşi, este stăpânul palatului, mândru şi nobil, purtând în sine până şi tăcerea sălii de consiliu uitate, mansardele şi pivniţele.
Deci jocul cerşetorului, de vreme ce nimic nu-l deosebeşte de stăpân, ar putea să-şi închipuie că este stăpânul palatului şi să se plimbe ţanţoş încoace şi încolo, ca învăluit într-un suflet cu trenă. Şi, totuşi, jocul îi va fi puţin eficace, iar sentimentele inventate vor contribui la putreziciunea visului. Abia dacă va avea efect asupra lui mimetismul care te face să-ţi strângi umerii atunci când îţi descriu un măcel sau să te bucuri de fericirea vagă pe care ţi-o istoriseşte un cântec.
Îţi atribui şi transformi în propria ta fiinţă ceea ce este pentru trupul tău. Dar e fals dacă pretinzi să influenţezi în acelaşi fel sufletul şi inima. Sunt puţin bogate în adevăr bucuriile pe care le afli în digestiile tale. Mai mult decât atât, nu digeri nici palatul, nici ceainicul de argint, nici prietenia prietenului tău. Palatul va rămâne palat, iar ceainicul va rămâne ceainic. Iar prietenii îşi vor continua viaţa.
Eu sunt acela care, dintr-un cerşetor în aparenţă asemănător regelui, deoarece contemplă palatul său, mai bine decât palatul, marea, sau Calea Lactee, dar nu ştie să extragă nimic pentru el din această privire mohorâtă asupra întinderilor, fac un rege adevărat, deşi nimic nu s-a schimbat în aparenţă. Şi, într-adevăr, nu ar fi nimic de schimbat în aparenţe, fiindcă stăpânul şi cerşetorul sunt aceiaşi, aceiaşi sunt cel care iubeşte şi cel care plânge iubirea pierdută, dacă stau aşezaţi în pragul casei lor, în pacea serii. Dar unul dintre ei, poate cel mai voinic, şi mai bogat, şi mai înzestrat în suflet şi în inimă, se va arunca în seara aceasta, dacă nimeni nu-l opreşte, în mare. Deci pentru ca din tine, care eşti unul, să-l scot pe celălalt, nu e nevoie să-ţi procur ceva vizibil şi material, sau să te schimb cu ceva. Trebuie doar să te învăţ limbajul care să-ţi permită să citeşti în ceea ce se află în jurul tău şi în tine acea imagine nouă, care înflăcărează inima, cum ar fi, atunci când eşti posomorit, câteva bucăţi de lemn grosolan, aşezate la întâmplare pe o scândură, dar care, dacă te-am înălţat la cunoaşterea jocului de şah, îţi vor aduce strălucirea problemelor lor.
Iată pentru ce îi privesc, în liniştea iubirii mele, fără a le reproşa plictiseala, care nu este a lor, ci a limbajului lor, ştiind că între regele victorios, care respiră vântul deşertului, şi cerşetorul ce se adapă în acelaşi râu înaripat nu există decât o deosebire de limbaj şi că aş fi nedrept dacă aş reproşa cerşetorului, fără a-l ajuta să se înalţe mai presus decât ceea ce este, că nu încearcă sentimentele regelui, în victoria sa.
Eu dăruiesc cheile întinderilor.
CLXXXV.
PE UNUL ŞI PE CELALALT, II VEDEAM PRINTRE proviziile lumii şi mierea adunată. Asemănându-se celui care se plimbă prin oraşul mort – mort pentru el – dar miraculos în spatele zidurilor, sau celui care ascultă recitându-i-se poemul într-o limbă pe care n-a învăţat-o, sau frecventează femeia pentru care un altul ar accepta bucuros să moară, dar pe care el uită s-o iubească.
Am să vă obişnuiesc cu iubirea. Ce importanţă au obiectele de cult? L-am văzut, în ambuscada din jurul fântânii, pe cel care ar fi putut supravieţui, lăsându-şi ochii să se umple de noapte din cauza unei vulpi a nisipurilor care, după ce trăise timp îndelungat din tandreţea sa, fugise la chemarea instinctului. Ah! Soldaţii mei, a căror odihnă se aseamănă altei odihne, şi mizeria – unei alte mizerii, ar fi de ajuns, pentru a vă însufleţi, ca această noapte să fie aceea a unei reîntoarceri, acest dâmb – dâmbul unei speranţe, acest vecin – prietenul aşteptat, acest berbec pe jeratic – masa unei aniversări, aceste cuvinte – cuvintele unui cântec. Ar fi de ajuns o arhitectură, o muzică, o victorie care să vă dea sens, ar fi de ajuns ca din pietricelele voastre să vă învăţ să scoateţi, asemenea copilului, o flotă de război, ar fi de ajuns un joc, şi adierea plăcerii ar trece deasupra voastră ca peste un arbore. Dar sunteţi înfrânţi şi risipiţi, şi nu căutaţi altceva decât pe voi înşivă, şi nu descoperiţi astfel nimic, căci voi sunteţi un nod de relaţii, şi nimic altceva, iar dacă nu există relaţie, nu veţi afla în voi decât o încrucişare de drumuri lipsite de viaţă. Nu mai poţi spera nimic dacă nu se află în tine decât dragoste pentru tine însuţi. Căci ţi-am vorbit despre templu. Piatra nu slujeşte nici celorlalte pietre, nici ei însăşi, ci elanului pietrelor pe care toate la un loc îl compun şi care, în schimb, slujeşte tututor. Şi vei putea trăi din elanul pentru rege, fiindcă veţi fi soldaţi ai unui rege, tu şi camarazii tăi.
„Doamne, spuneam, dă-mi puterea iubirii! Ea este baston noduros în care te sprijini pentru a urca muntele. Fă-mă păstor pentru a-i conduce”.
Îţi voi vorbi, deci, despre sensul comorii. Care este invizibil, nefiind niciodată de esenţa materialelor. L-ai cunoscut pe acela care soseşte seara, intră în han, îşi aşază bastonul şi zâmbeşte. Ceilalţi îl înconjură: „De unde vii?”. Cunoşti puterea surâsului.
Nu pleca să cauţi insule în care să-ţi cânte muzica, asemenea unui dar al mării – şi marea îşi brodează în jurul ei dantela albă – căci nu le vei afla, chiar dacă te duc până pe nisipul coroanei lor, dacă nu te voi fi supus înainte ceremonialului mării. Trezindu-te în ea fără efort, nu vei găsi la sânul femeilor din insulă decât puterea de a uita dragostea. Vei merge din uitare în uitare, din moarte în moarte… şi-mi vei spune: „Pentru ce ar fi meritat să trăieşti acolo?”, în timp ce, dacă a învăţat s-o iubească, un întreg echipaj acceptă pentru aceeaşi insulă riscul morţii.
A te salva nu înseamnă a te îmbogăţi, nici aţi da ceva pentru tine însuţi. Ci a te supune, ca unei soţii, datoriilor unui joc.
Îmi simt singurătatea atbnci când deşertul nu are hrană pe care să mi-o poată oferi. Ce să fac cu nisipul, dacă nu există o oază inaccesibilă care să-i dea parfum? Ce să fac cu marginile orizontului, dacă el nu este frontieră de obiceiuri barbare? Ce să fac cu vântul, dacă nu e încărcat de şoapte neauzite? Ce să fac cu materialele care nu slujesc unei imagini? Dar ne vom aşeza pe nisip. Îţi voi vorbi despre deşertul tău şi-ţi voi arăta o anumită imagine a lui, şi nu alta. Şi te voi transforma, căci vei depinde de lume. Rămâi, oare, acelaşi atunci când, stând într-o cameră a casei tale, te anunţ că ea arde? Dacă auzi pasul iubit? Chiar dacă nu vine înspre tine. Să nu-mi spui că propovăduiesc iluzâa. Nu-ţi cer să creezi, ci să o desluşeşti. Ce înseamnă partea fără întreg? Ce înseamnă piatra fără templu? Ce înseamnă oaza fără deşert? Iar dacă locuieşti în mijlocul insulei şi vrei să te recunoşti în ea, trebuie ca eu să-ţi arăt marea! Iar dacă locuieşti în nisipuri, trebuie ca eu să 372 fiu lângă tine, să-ţi povestesc despre acea cununie înde părtată, acea aventură, acea captivă eliberată, acel mers al duşmanului. Şi despre acea nuntă sub corturi îndepărtate ar fi fals să-mi spui că nu-şi răspândeşte asupra deşertului tău lumina de ceremonie, căci unde se opreşte puterea sa?
Dar să-ţi vorbesc după obiceiurile şi înclinaţiile inimii tale. Iar darurile mele vor fi semnificaţie a lucrurilor, şi drum desluşit dincolo de de, şi sete care te îndeamnă pe acest drum. Iar eu, regele, îţi voi dărui singurul trandafir care te va putea înălţa, cerându-ţi să mi-l dai când va fi înflorit. Şi iată că sânt înălţate treptele eliberării tale. Vei ara pământul, îl vei săpa şi te vei trezi dimineaţa pentru a-l stropi. Şi-ţi vei supraveghea opera şi o vei apăra împotriva viermilor şi omizilor. Apoi te va impresiona mugurele care se va deschide, şi va veni şi sărbătoarea de a culege trandafirul înflorit. Şi, după ce l-ai cules, de a mi-l întinde. Îl voi primi din mâinile tale, iar tu vei aştepta. N-aveai ce să faci cu un trandafir. L-ai schimbat pe surâsul meu… şi iată că te întorci acasă, luminat de surâsul regelui tău.
CLXXXVI.
ACEIA NU AU SIMŢUL TIMPULUI. El VOR SA culeagă flori care n-au înflorit încă. Sau găsesc una înflorită în altă parte, care nu este pentru ei împlinire a ceremonialului trandafirului, ci nici mai mult, nici mai puţin decât obiect de bazar. Şi ce plăcere ar putea afla în ea?
Merg înspre grădină. Ea lasă în vânt dâra unei corăbii încărcată cu lămâi dulci, sau a unei caravane de mandarini, sau a insulei ce înmiresmează marea.
Am primit nu o provizie, ci o promisiune. Grădina este asemenea coloniei ce trebuie cucerită sau femeii cu care n-ai făcut încă dragoste, dar care ţi se mlădie în braţe. Grădina mi se oferă. Există, în spatele zidului, o patrie de mandarini şi de lămâi unde plimbarea mea va fi primită. Totuşi, nimeni nu trăieşte permanent în parfumul lămâilor sau al mandarinilor. Pentru mine, care ştiu, totul păstrează o semnificaţie. Aştept ora grădinii.
Aceia nu ştiu să aştepte şi nu vor înţelege nici un poem, căci timpul, care repară dorinţa, împodobeşte floarea şi pârguieşte fructul, le este duşman. Încearcă 3(tm) să-şi afle plăcerile în obiecte, deşi de nu pot fi găsite decât în drumul pe care obiectele îl deschid, şi care se citeşte dincolo de de. Merg, şi merg, şi merg. Şi când ajung în grădină, patrie de parfumuri, mă aşez pe bancă. Privesc. Frunze plutesc şi flori se ofilesc. Simt cum totul moare şi reuşeşte. Şi asta nu mă face să fiu trist. Eu sunt vigilenţă, ca atunci când te afli în larg. Şi nu răbdare, căci nu e vorba de un scop, plăcerea fiind aceea de a merge. Mergem, grădina mea şi cu mine, de la flori spre fructe. Şi prin fructe spre seminţe. Şi prin seminţe spre floarea de anul viitor. Nu mă înşel asupra obiectelor. De nu sunt niciodată decât obiectele unui cult. Ating instrumentele unui ceremonial şi găsesc că au culoarea rugăciunii. Dar aceia care nu iau în seamă timpul se poticnesc. Chiar şi copilul devine pentru ei un obiect pe care nu-l înţeleg în perfecţiunea lui (căci el este drum înspre o divinitate imposibil de atins şi de păstrat). Ar vrea să-l oprească din creştere, în graţia copilăriei lui, ca şi cum ar fi o provizie. Dar eu, atunci când întâlnesc un copil, îl văd cum încearcă un surâs, roşeşte şi fuge. Ştiu ce-l frământă. Şi-i pun mâna pe frunte, ca pentru a linişti marea.
Aceia îţi spun: „Eu sunt cutare. Posed cutare sau cutare lucru”. Dar nu-ţi spun: „Sunt tăietor de scânduri, sunt trecere a copacului pe cale de a se cununa cu marea. Merg dinspre o sărbătoare înspre o alta”. Părinte împlinit, care se împlineşte încă, fiindcă soţia mea e rodnică. Sunt grădinar în slujba primăverii, căci ea se foloseşte de sapa şi de grebla mea. Sunt cel care are o direcţie”. Căci alţii nu au niciuna. Şi moartea nu le va fi port al unei corăbii.
Cei care fac foame îţi vor spune: „Nu mănânc. Pântecele îmi oboseşte. Şi, auzindu-mi vecinii vorbind despre oboseala pântecelor lor, sufletul îmi oboseşte de asemenea”. Căci ei nu ştiu că suferinţa este mers înspre vindecare, sau smulgere dintre cei morţi, sau încercare necesară, sau chemare patetică spre rezolvarea unei contradicţii. Nu există pentru ei nici încercare, nici vindecare promisă, nici doliu. Ci doar neplăcerea clipei de suferinţă. Aşa cum, atunci când este vorba despre bucurie, slaba bucurie a clipei, aceea de aţi satisface poftele sau dorinţa, este singura pe care ştii s-o guşti, nu însă şi pe aceea care este importanţă pentru om, de a te recunoaşte dintr-odată ca vehicul, drum şi convoi pentru conducătorul conducătorilor.
Semnificaţia caravanei nu se citeşte în paşii monotoni care, unul după celălalt, se aseamănă. Dar dacă tragi de funie pentru a strânge un nod care se dezleagă, dacă-i îmboldeşti pe cei ce rămân în urmă, dacă pregăteşti tabăra de noapte, dacă dai animalelor să bea, iată că’ deja ai pătruns în ceremonialul iubirii, nici mai mult, nici mai puţin decât atunci când, mai departe, vei pătrunde în crângul de palmieri şi coroana oazei îţi va închide călătoria, nici mai mult, nici mai puţm decât atunci când vei rătăci prin oraşul din care la început nu-ţi vor apare decât zidurile cartierelor sărace, strălucind totuşi de prezenţa în mijlocul lor a divinităţii care te atrage.
Căci nu există distanţă la care domnia divinităţii tale să slăbească. Mai întâi o vei recunoaşte în cremeni şi în mărăcini. Sunt obiecte ale cultului şi materiale ale înălţării sale. Nici mai mult, nici mai puţin decât treptele scării care duce la camera celei pe care o iubeşti. Nici mai mult, nici mai puţin decât cuvintele obişnuite, din care se va alcătui poemul. Sunt ingrediente ale magiei tale, căci transpirând deasupra lor sau zdrobindu-ţi genunchii de de, pregăteşti apariţia oraşului. Ţi se pare deja că îi seamănă, aşa cum fructul se aseamănă soarelui sau profilul argilei – îndemnurilor inimii sculptorului care a plămădit-o. Ştii deja că în cea de-a treizecea zi cremenile tale îţi vor oferi marmura, spinii îţi vor oferi trandafirul, iar uscăciunea – fântânile. Cum te-ai putea sătura de creaţia ta ştiind că, cu fiecare pas, îţi construieşti oraşul? Eu am spus mereu conducătorilor mei de cămile, atunci când păreau obosiţi, că ei clădesc un oraş cu rezervoare albastre, că plantează mandarini încărcaţi cu mandarine, nici mai mult, nici mai puţin decât tăietorii de piatră sau grădinarii. Le spuneam: „Voi faceţi gesturi de ceremonie. Începeţi să deşteptaţi oraşul absent. Prin materialele voastre sculptaţi în graiia lor fetele gingaşe. Iată pentru ce cremenile şi mărăcinii voştri au deja parfumul cărnii iubite”.
Dar ceilalţi citesc în ceea ce este banal. Miopi şi neprivind mai departe de vârful nasului, nu văd din corabie decât acest cui bătut într-o scândură. Din caravana în deşert nu văd decât acest pas, şi acest pas, şi acest pas. Şi orice femeie pentru ei este prostituată, căci şi-o acordă ca pe un cadou, semnificaţie a momentului, deşi ar fi trebuit s-o câştige prin cremeni şi mărăcini, prin apropierea palmierilor, prin gestul degetului ce bate uşor în uşă. Care, atunci când vii de departe, e o minune la fel de mare ca învierea unui mort.
Ah! Abia atunci ea va înflori şi se va însufleţi din pulberea timpului, se va desprinde uşor din nopţile tale solitare, parfum ce s-a eliberat, tinereţe a lumii luată de la capăt încă o dată, numai pentru tine. Şi va începe pentru voi iubirea. Doar aceia au primit răsplată de la gazelele pe care le-au domesticit cu răbdare.
Am urât inteligenţa lor, care era asemenea aceleia a unui contabil. Care nu observa nimic decât bilanţul mizerabil al lucrurilor epuizate. Dacă mergi de-a lungul zidurilor, vei vedea astfel o piatră, o piatră, o altă piatră. Dar există şi din aceia care au simţul timpului. Ei nu se poticnesc nici de această piatră, nici de cealaltă. Nu regretă o anumită piatră, nici nu speră să primească ceea ce li se cuvine dintr-o anumită piatră, care le este mai apropiată. Ei fac, pur şi simplu, înconjurul oraşului.
CLXXXVII.
SUNT CEL CARE VA OFERĂ UN LOC CĂRUIA să-i aparţineţi. V-am găsit goi pe pământul rece.
O, popor deznădăjduit, rătăcit în noapte, mucegai al zbârciturilor scoarţei care mai păstrează câteva picături de apă pe versantul munţilor, deasupra deşertului.
V-am spus: „Iată Orion şi Ursa Mare, şi Steaua Nordului41. Şi aţi recunoscut stelele şi spuneţi unul altuia: „Iată Ursa Mare, iată Orion şi Steaua Nordului44 şi, putând să vă spun: „Am făcut şapte zile de mers în direcţia Ursei Mari44 şi, putând să vă înţelegeţi unul pe celălalt, iată că aparţineţi unui loc anume.
