Pe cei ce aparţin unui anume imperiu, dacă au fost bine întemeiaţi şi crescuţi, corupătorul i-ar face să zâmbească. Boala pe care le-o ofer nu este pentru ei. Dacă cei ce aparţin unui alt imperiu vor avea inimile obosite, boala pe care le-o ofer îşi va face intrarea printr-unul sau altul, care vor sucomba primii. Şi, trecând de la unul la altul, îi va molipsi pe toţi ceilalţi, căci boala mea li se potrivea. Oare cei care au fost atinşi cei dintâi sunt răspunzători de putreziciunea imperiului? Nu poţi pretinde, în imperiul cel mai sănătos, că nu există purtători de boală! Ei există, în rezervă pentru clipele de decadenţă. Abia atunci se va răspândi boala, care nu avea nevoie de ei, fiindcă şi-ar fi găsit alţii. Dacă boala loveşte via, uscând o rădăcină după alta, nu am de ce să acuz prima rădăcină care a fost lovită. Chiar dacă aş fi ars-o cu un an înainte, o altă rădăcină ar fi slujit drept poartă putreziciunii.

      Dacă imperiul se corupe, înseamnă că toţi au colaborat la corupţie. Dacă majoritatea dintre ei o tolerează, poţi să spui că nu sunt răspunzători? Voi spune că eşti ucigaş dacă un copil se îneacă în mlaştină, iar tu nu-i alergi în ajutor.

      E steril, deci, să încerci, în putreziciunea visului, să sculptezi din nou trecutul, decapitând corupători sau complici la corupţie, pe cei laşi sau pe complicii laşităţii, 110 trădătorii sau complicii trădării, căci, din consecinţă în consecinţă, îi voi nimici până şi pe cei mai buni, fiindcă nu mi-au fost de folos şi le voi putea reproşa lenea, indulgenţa sau prostia. În cele din urmă, voi pretinde să nimicesc în om ceea ce este susceptibil de a se îmbolnăvi şi de a oferi un pământ fertil unei anumite seminţe, dar toţi pot să fie bolnavi. Şi cu toţii sunt pământ fertil pentru toate seminţele. Şi va trebui să-i suprim pe toţi. Atunci lumea va fi perfectă, căci va fi purificată de rău. Eu însă spun că perfecţiunea este virtute a morţilor. Ascensiunea se slujeşte de sculptorii proşti sau de prostul gust ca de un îngrăşământ. Nu voi sluji adevărul executându-l pe cel ce se înşală, căci creaţia se clădeşte din greşeală în greşeală. Nu impun un anumit adevăr executându-i pe cei ce slujesc altuia, căci adevărul meu este arbore ce trebuie să se înalţe. Nu cunosc nimic altceva decât pământ arabil, care nu mi-a hrănit încă arborele. Eu sosesc, sunt prezent. Primesc ca moştenire trecutul imperiului meu. Sunt grădinar ce se îndreaptă înspre pământul său… Nu voi reproşa pământului că hrăneşte cactuşi şi rădăcini. Puţin îmi pasă de cactuşi şi mărăcini, dacă eu sunt sămânţă a unui cedru.

      Dispreţuiesc ura, nu din indulgenţă, ci fiindcă venind de la tine, Doamne, unde totul este prezent, imperiul îmi este prezent în fiecare clipă. Şi în fiecare clipă o iau de la început.

      Îmi amintesc de învăţătura tatălui meu: „Este ridicolă sămânţă care se plânge că pământul se transformă prin ea în salată, şi nu în cedru. Ea nu este decât sămânţă de salată”.

      Şi mai spunea: „Cel saşiu surâde unei tinere fete. Ea se întoarce către cei ce privesc drept. Iar el va spune că aceia care privesc drept corup tinerele fete”.

      Sunt vanitoşi aceia ce-şi închipuie că nu datorează nimic încercărilor, nedreptăţilor, greşelilor, ruşinilor prin care au trecut. Este ridicol fructul care dispreţuieşte arborele.

      CEIX.

      AŞA CUM CEL CARE CREDE CĂ-ŞI VA AFLA bucuria în bogăţia grămezii de obiecte, neputincios să o desprindă, căci ea nu se află în de, îşi înmulţeşte 447 bogăţiile şi îngrămădeşte obiectele în piramide, agitându-se printre de în pivniţele în care le-a depozitat, asemenea acelor sălbatici care iau pielea de pe tobă pentru a-i captura zgomotul, tot aşa cei care, ştiind că relaţiile de cuvinte ce te constrâng te supun poemului meu, că structurile ce te constrâng te supun sculpturii sculptorului meu, că relaţiile dintre notele unei chitare ce te constrâng te supun emoţiei chitaristului, şi crezând că puterea lor se află în cuvintele poemului, în elementele sculpturii, în notele chitarei, le agită în faţa ta într-o dezordine de nerezolvat şi, negăsind această putere, fiindcă ea nu se află în de, îşi exagerează pentru a se face auzite, gălăgia, purtând în tine, în cel mai fericit caz, emoţia pe care ţi-ar da-o o grămadă de vase ce se sparg, emoţie în primul rând de calitate discutabilă, şi apoi de putere discutabilă, fiind chiar mai puţin eficace, călăuzindu-te şi provocându-te cu mai puţină forţă decât dacă ai căuta-o în grosolănia jandarmului meu atunci când îţi zdrobeşte degetele.

      Iar dacă doresc să te călăuzesc, spunându-ţi „soare de octombrie”, sau „săbii de zăpadă”, va trebui să construiesc o capcană în care să capturez ceva ce nu ţine de esenţa capcanei. Dar dacă doresc să te emoţionez prin obiectele capcanei, neîndrăznind să-ţi spun melancolie, crepuscul iubită, cuvinte de poem cumpărate de-a gata în bazar şi care-ţi fac greaţă, nu înseamnă că nu voi miza pe slaba acţiune a mimetismului care te impresionează mai puţin dacă eu voi spune „cadavru” în loc de „coş de trandafiri”, deşi niciunul, nici celălalt nu te călăuzeşte în profunzime, şi voi ieşi din obişnuit, descriindu-ţi suplicii în toate rafinamentele lor. Şi neputând să afli în de emoţia, căci este slabă puterea cuvintelor, care abia dacă te mişcă, atunci când pun în funcţiune mecanica amintirilor, începi să te agiţi frenetic, să înmulţeşti torturile şi amănuntele asupra torturilor şi mirosurile torturilor, ceea ce până la urmă va apăsa mai puţin asupra mea decât piciorul greu al jandarmului meu.

      Încercând astfel să te surprind prin slaba putere a şocului neobişnuitului, şi desigur te voi surprinde dacă voi intra, mergând cu spatele, în sala de audienţe în care te primesc, sau dacă, într-un mod mai general, fac apel la orice ar putea fi incoerent şi neaşteptat, agitân148 du-mă astfel nu sunt decât jefuitor ce face zgomot prin distrugere, căci, desigur, la a doua audienţă, nu vei mai fi uimit văzându-mă intrând cu spatele şi, o dată obişnuit nu cu un oarecare gest absurd, ci cu imprevizibilul în absurd, nu vei mai fi uimit de nimic. Şi curând te vei cufunda, morocănos şi lipsit de limbaj, în indiferenţa unei lumi istovite. Şi singura poezie care-ţi va mai putea încă smulge un sunet de suferinţă va fi cea a enormei cizme zimţuite a jandarmului meu.

      Căci nu există refractari. Nu există indivizi singuri. Nu există oameni care să se izoleze cu adevărat de ceilalţi. Mai naivi sunt aceştia decât fabricanţii de poezie proastă care amestecă iubirea cu clarul de lună, cu toamna, cu briza şi cu suspine.

      „Sunt umbră, spune umbra ta, şi dispreţuiesc lumina”. Dar ea trăieşte datorită luminii.

      CEX.

      TE ACCEPT AŞA CUM EŞTI. SE POATE CA VREO boală să te împingă să bagi în buzunar bibelourile de aur care-ţi cad sub ochi, dar în rest să fi poet. Te voi primi, deci, din dragoste faţă de poezie. Şi, din dragoste pentru bibelourile mele de aur, le voi ascunde.

      Se poate ca, asemenea unei femei, să primeşti secretele care-ţi sunt încredinţate ca pe nişte diamante cu care să te împodobeşti. Căci femeia, în ziua de sărbătoare, se simte importanţă şi glorioasă prin obiectul rar pe care-l expune. Dar se poate de asemenea ca tu să fi dansator. Te voi primi deci din respect pentru dans, dar, din respect pentru secrete, le voi ţine sub tăcere.

      Se poate, pur şi simplu, ca tu să fi prietenul meu.

      Te voi primi, deci, din dragoste pentru tine, aşa cum eşti. Dacă şchiopătezi, nu-ţi voi cere să dansezi. Dacă urăşti pe unul sau pe altul, nu ţi-i voi impune ca tovarăşi. Dacă ai nevoie de hrană, te voi hrăni.

      Nu am să încerc să te divid pentru a te cunoaşte. Tu nu eşti nici acest act, nici celălalt, nici suma lor. Nici acest cuvânt, nici celălalt, nici suma lor. Nu te voi judeca nici după aceste cuvinte, nici după aceste acte. Ci voi judeca actele şi cuvintele după tine.

      Îţi voi cere, în schimb, să mă asculţi. Nu am ce face cu prietenul care nu mă cunoaşte şi-mi cere explicaţii. 449

      Nu am putere să mă transpun în neputincioasă zarvă a cuvintelor. Sunt un munte. Şi muntele poate fi contemplat. Dar nu ţi-l pot oferi cărându-l cu roaba.

      Cum aş putea să-ţi explic ceea ce nu înţelegi de la început prin dragoste? Şi, adeseori, cum ţi-aş putea vorbi? Există cuvinte indecente. Ţi-am vorbit despre soldaţii mei în deşert. Îi privesc în tăcere, în zilele de dinaintea luptei. Imperiul se reazemă pe ei. Ei vor muri pentru imperiu. Iar moartea lor va fi răsplătită prin acest schimb. Cunosc, deci, adevărata lor fervoare. Ce aş afla plecând urechea la zarva cuvintelor? Că se plâng de mărăcini, că-şi urăsc caporalul, că hrana este săracă, iar sacrificiul lor dureros? … Aşa trebuie să vorbească! Nu am încredere în soldatul prea liric. Dacă doreşte să moară pentru caporalul lui, este probabil că nu va muri. Fiind prea ocupat să-ţi debiteze poemul său. Nu am încredere în omida ce se crede îndrăgostită de aripi. Aceea nu va muri niciodată în crisalidă pentru a renaşte. Surd la zarva cuvintelor, în soldatul meu eu îl văd pe cel ce este, nu pe cel care spune că este. Iar acela, în timpul luptei, îşi va acoperi caporalul cu pieptul său. Prietenul meu este un punct de vedere. Am nevoie să aud vorbindu-mi-se de acolo de unde el îmi vorbeşte, căci astfel el este imperiu deosebit şi provizie inepuizabilă. Se poate ca el să tacă şi, totuşi, să mă copleşească. Şi atunci eu văd lumea cu ochii lui, şi o văd altfel. Îi cer însă ca şi el să ştie de unde îi vorbesc. Abia atunci mă va auzi. Căci cuvintele, întotdeauna, îşi opun înţelesurile.

      CEXI.

      A VENIT DIN NOU LA MINE PROFETUL CU ochi pătrunzători, care zi şi noapte clocea o ură sfântă şi care, pe deasupra, era saşiu.

      „Ar trebui, mi-a spus el, să-i salvezi pe cei drepţi.

      — Desigur, i-am răspuns, nu există nici o raţiune evidentă să-i pedepsesc.

      — Să-i faci să se deosebească de păcătoşi.

      — Desigur, i-am răspuns. Cel care e perfect trebuie să fie dat ca exemplu. Pentru un piedestal vei alege

      450 cea mai bună statuie a celui mai bun sculptor. Copilului îi citeşti cele mai bune poeme. Ai vrea ca regina să fie cea mai frumoasă. Căci perfecţiunea este o direcţie pe care trebuie s-o arăţi celorlalţi, deşi ţie nu-ţi stă în putere s-o atingi11.

      Dar profetul se înflăcăra: „Şi, o dată ales tribul celor drepţi, va trebui ca doar pe ei să-i salvezi şi astfel, o dată pentru totdeauna, să nimiceşti corupţia”.

      — Eh! i-am răspuns eu, mergi prea departe. Căci îmi ceri să despart floarea de arbore. Să înnobilez recolta, suprimând îngrăşămintele. Să salvez sculptorii mari, decapitându-i pe sculptorii neînsemnaţi. Eu nu cunosc decât oameni mai mult sau mai puţin imperfecţi, şi, de la turbă până la floare, ascensiunea arborelui. Şi spun că perfecţiunea imperiului se reazemă pe imperfecţiunea oamenilor.

      — Cinsteşti, deci, păcatul!

      — Cinstesc la fel demult prostia ta, căci este bine ca virtutea să fie oferită ca o stare a perfecţiunii de dorit şi realizabilă. Şi să fie conceput omul virtuos, deşi el nu poate să existe, în primul rând fiindcă omul este inform, şi apoi pentru că perfecţiunea absolută, acolo unde o poţi găsi, aduce după ea moartea. Dar e bine ca direcţia să aibă un scop. Căci astfel te-ai sătura să mergi înspre un obiect inaccesibil. Am trudit mărşăluind prin deşert. La început, el pare cu neputinţă de atins. Dar, dintr-o dună îndepărtată, eu îmi fac o escală binecuvântată. Ajung la ea şi se goleşte de puterea pe care o avea. Îmi aleg atunci un alt punct al orizontului. Şi dintr-un punct în celălalt, voi ajunge să las în urmă nisipurile.

      Lipsa ruşinii este sau un semn de simplitate şi de inocenţă, ca de pildă cea a gazelelor, căci, dacă le-ai putea face să înţeleagă, ai transforma-o în candoare virtuoasă, sau îşi află bucuria în agresiunea asupra pudorii. Şi, deci, se reazemă pe pudoare. Trăieşte din ea şi-i dă naştere. Atunci când trec soldaţii beţi, vezi cum mamele aleargă după fiicele lor, interzicându-le să se arate. Deşi soldaţii imperiului tău utopic, obişnuiţi fiind să-şi plece cu castitate ochii, sunt ca şi absenţi şi nu ar fi nici un incovenient ca fetele să se scalde goale. Dar pudoarea imperiului meu este altceva decât absenţa lipsei de pudoare (căci cei mai pudici atunci ar fi cei morţi). Ea este fervoare secretă, rezervă, respect faţă de tine însuţi şi curaj. Ea este apărare a fructului copt, pregătindu-l pentru iubire. Iar dacă undeva va trece un soldat beat, el va crea în mine pudoarea.

      — Vrei, deci, ca soldaţii tăi beţi să-şi strige blestemăţiile…

      — Dimpotrivă, îi pedepsesc, pentru a crea propria lor pudoare. Însă, cu cât o voi fi creat mai bine, cu atât agresiunea va deveni mai atrăgătoare. Simţi mai multă plăcere atunci când urci un pisc ascuţit decât o colină domoală. Când învingi un adversar care-ţi rezistă, şi nu un nătâng care nu se apără. Doar acolo unde femeile poartă văl te arde dorinţa de a le vedea chipul. Îmi dau seama despre însuşirea liniilor de forţă după asprimea pedepsei care-ţi echilibrează poftele. Dacă zăgăzuiesc un fluviu în munţi, îmi place să măsor grosimea zidului. El este semn al puterii mele. Căci, desigur, împotriva unei mlaştini mi-ar fi de ajuns un perete de carton. Pentru ce să-mi doresc soldaţi lipsiţi de vlagă? Vreau ca ei să apese asupra zidurilor, căci doar atunci ei vor fi impunători în crimă sau în creaţia ce transcende crima.

      — Vrei, deci, să-i vezi umflându-se de dorinţele lor destrăbălate.

      — Nu. N-ai înţeles nimic”, i-am răspuns.

      CEXII.

      JANDARMII MEI, ÎN OPULENTA LOR PROSTIE, m-au înconjurat:

      — Am descoperit cauza decadenţei imperiului. Este vorba de acea sectă care trebuie extirpată.

      — După ce ştiţi că sunt legaţi unii de ceilalţi?

      Şi mi-au povestit despre coincidenţele din faptele lor, despre înrudirea lor după un semn oarecare şi după locul reuniunilor.

      — Şi după ce ştiţi că sunt o ameninţare pentru imperiu?

      Şi mi-au descris crimele lor şi tâlhăriile unora dintre ei, şi violurile comise de alţii, şi laşitatea unora, şi urâţenia altora.

      — Eu cunosc o sectă şi mai primejdioasă, căci nimeni, 452 niciodată, nu s-a gândit s-o combată!

      — Ce sectă? s-au grăbit să mă întrebe jandarmii mei.

      Căci jandarmul, fiind născut pentru a lovi, se ofileşte dacă îi tai sursa de hrană.

      — Cea a oamenilor, le-am răspuns eu, care poartă o aluniţă pe tâmpla stingă.

      Jandarmii mei, neînţelegând nimic, m-au aprobat cu un mormăit. Căci jandarmul poate să lovească fără a înţelege. Loveşte cu pumnii, iar pumnii sunt lipsiţi de creier.