Nu căuta în primul rând o lumină care să fie un obiect printre alte obiecte, căci cea a templului încoronează pietrele.

      Ungârtdu-ţi cu respect puşca, atât pentru puşcă, cât şi pentru unsoare, numărându-ţi paşii în timp ce-ţi faci rondul, salutându-ţi caporalul pentru el însuşi şi pentru salut, pregăteşti în tine iluminaţia santinelei – împingând piesele de şah în seriozitatea convenţiilor jocului de şah, înroşindu-te de mânie dacă adversarul tău încalcă regulile, pregăteşti în tine iluminaţia învingătorului la şah. Chinuindu-ţi animalele, murmurând împotriva setei blestemând vânturile de nisip, împiedicându-te, şi dârdâind, şi arzând – cu condiţia să rămâi credincios nu jocului patetic al aripilor, care nu este decât falsă poezie a omizii, ci rolului tău de fiecare clipă – poţi să pretinzi să ai parte de iluminaţia pelerinului, care va simţi mai târziu că a făcut pasul miracolului, după bătăile bruşte ale inimii sale.

      Mi-a fost refuzată puterea, oricât de poetic ţi-aş fi vorbit despre ea, de a elibera bucuriile ce se află păstrate în tine. Dar am putut să te ajut la nivelul elementelor. Ţi-am vorbit despre întreţinerea fântânilor, despre vindecarea mâinilor rănite, despre geometria stelelor, ca şi despre nodurile funiilor, atunci când una dintre lăzi aluneca într-o parte. Pentru aţi cânta imnul lor l-am chemat pe acela care, înainte de a fi conducător de cămile, navigase timp de cincisprezece ani pe mare şi nu ar fi aflat în aranjarea buchetelor de flori sau 41 e în arta împodobirii dansatoarelor un izvor de poezie mai însufleţitoare decât în de. Există noduri care reuşesc să ţină în loc o corabie, dar pe care un deget de copil le desface doar atingându-le. Şi altele care par mai simple decât ondulaţia gâtului unei lebede, dar poţi să-i dai unul dintre de prietenului tău şi să pariezi că nu va reuşi să-l desfacă. Iar dacă va primi pariul, nu vei mai avea altceva de făcut decât să te instalezi pentru a râde în voie, căci asemenea noduri te fac să devii furios, neputând să le dasfaci. Profesorul meu nu uita, în perfecţiunea cunoştinţelor lui, deşi era chior, cu nasul strâmb şi cocârjat, buclele gingaşe cu care trebuie să împodobeşti darul pe care-l oferi femeii iubite. Şi reuşita nu este perfectă decât cu condiţia ca ea să Je poată dezlega cu aceeaşi mişcare cu care ar culege o floare.

      „Atunci, îţi spunea el, darul tău va fi minunat şi o va bucura!”. Iar tu închideai ochii, atât era de diform în clipa în care mima strigătul de dragoste.

      Pentru ce m-ar deranja amănunte care în mod fals îţi par a fi lipsite de însemnătate? Marinarul cinstea o artă despre care ştia din experienţă că îi permitea să transfigureze o simplă funie în cablu de salvare. Şi, pentru că el este condiţie a ascensiunii noastre, acordam jocului valoarea unei rugi. Desigur, puţin câte puţin, de-a lungul zilelor, în timp ce caravana ta se istoveşte, nu mai poţi acţiona asupra ei şi îţi lipseşte puterea rugăciunilor simple, care sunt noduri de funie sau chingi de piele, sau puterea dezvelirii de nisip a fântânilor secate, sau puterea citirii în stele. În jurul fiecăruia s-a îngroşat carapacea de tăcere, şi fiecare devine sărac la vorbă şi aspru la suflet.

      Nu te nelinişti. Înseamnă că deja crisalida se sparge.

      Ai ocolit un obstacol, ai urcat o movilă. Nimic nu deosebeşte mărăcinii şi cremenea deşertului, printre care înaintezi cu greu, de cremenea şi mărăcinii de ieri, şi iată, totuşi, că strigi: „Uite-o!”, simţindu-ţi inima bătând mai tare. Tovarăşii tăi de caravană se strâng, palizi, în jurul tău. Totul s-a schimbat în inimile voastre, ca la apariţia zorilor. Setea pe care aţi îndurat-o, băşicile palmelor şi picioarelor, oboseala pe care aţi simţit-o în arşiţa soarelui, frigurile nopţilor, vânturile de nisip care scrâşnesc în dinţi şi te orbesc, toate animalele părăsite, toţi bolnavii şi până şi tovarăşii iubiţi pe care i-aţi în4,7 mormântat, pentru toate acestea sunteţi răsplătiţi dintr-odată însutit, nu prin beţia unei petreceri, nu prin răcoarea unei oaze umbroase, nu prin culorile înşelătoare ale tinerelor fete ce-şi spală pânza în apa albastră, nici măcar prin gloria cupolelor care încoronează oraşul sfânt, ci printr-un semn imperceptibil, prin steaua cu care soarele binecuvântează cea mai înaltă dintre cupole, invizibilă încă, fiind atât de îndepărtată, de care te despart prăpăstiile în abisul cărora se prăbuşeşte drumul pe care trebuie să-l urmezi, iar apoi povârnişurile pe care trebuie să le urci în timp ce greutatea trupului te trage în jos, şi apoi din nou nisipuri, şi nisipuri, şi un ultim ospăţ al soarelui, printre burdufele secătuite, bolnavii şi suferinzii tăi. Proviziile de bucurie pecetluite în voi, pentru eliberarea cărora nu există discurs posibil, ies la lumină dintr-odată, în mijlocul cremenilor şi al mărăcinilor, în mijlocul nisipurilor care ascund şerpi’ veninoşi, datorită unei stele invizibile, mai palidă decât Sirius, zărită în nopţile în care bântuie simunul, atât de îndepărtată încât aceia dintre voi care nu au ochi de vultur nu reuşesc să-i primească lumina, atât de nesigură încât s-ar stinge la o simplă mişcare a soarelui pe cer, o sclipire de stea, şi nu numai o sclipire de stea, ci, pentru cei care nu au ochi de vultur, reflex în ochii celui care vede, al sclipirii unei stele, şi reflexul unui reflex de stea vă transfigurează. Toate promisiunile au fost respectate, toate recompensele au fost acordate, toate suferinţele au fost răsplătite însutit, pentru că unul singur dintre voi, care are privire de vultur, s-a oprit brusc şi, arătând cu degetul într-o anumită direcţie în spaţiu, a spus: „Iată!”.

      Totul s-a împlinit. Nu ai primit nimic în aparenţă. Şi, totuşi, ai primit totul. Iată-te vindecat, pansat, potolât. Spui: „Pot să mor, am văzut oraşul, mor binecuvântat!”. Nu este vorba aici de un contrast palid, ca acela al potolirii setei după sete. Ţi-am vorbit despre puterea lor de suferinţă. Şi ţi se pare cumva că deşertul şi-a slăbit apăsarea? Nu este vorba aici de schimbarea destinului, căci’ apropierea morţii nu îţi amputează bucuria, dar ceremonialul deşertului te-a înălţat şi, supunându-i-te până la capăt, vei ajunge să trăieşti ziua de sărbătoare, care este pentru tine apariţie a unei albine 4J8 aurite.

      Să nu creezi că exagerez în vreun fel. Îmi amintesc de ziua în care, rătăcindu-mă pe podişurile necălcate, mi s-a părut, atunci când am reîntâlnit urmele oamenilor, că este o fericire să mor printre ai mei. Şi, totuşi, nimic nu deosebea o privelişte de cealaltă, decât nişte urme slabe în nisip, pe jumătate spulberate de vânt. Dar totul era transfigurat.

      Ce am văzut, chinuit de mila ta, poporul meu, în liniştea iubirii mele? Te-am privit biciuindu-ţi animalele, mergând golit de suflet în căldura soarelui, scuipând nisipul ce ţi se strecurase între dinţi, insultându-ţi câteodată vecinul, sau, poate, strângând unul după altul atâţia paşi identici, păstrând tăcere. Nu ţi-am dat nimic decât mese sărace, sete permanentă, arsuri de soare şi băşici în palme. Te-am hrănit cu cremene şi te-am adăpat cu mărăcini. Apoi, când a sosit ora, ţi-am arătat reflexul reflexului unei albine. Şi ai strigat de recunoştinţă şi dragoste.

      Darurile mele sunt lipsite de greutate. Dar ce importanţă au greutatea sau numărul? Pot, doar deschizând mâna, să eliberez o armată de cedri care va escalada muntele. Este de ajuns o sămânţă?

      CE.

      DACA ŢI-AŞ DĂRUI O AVERE GATA FĂCUTA, CA, de pildă, o moştenire neaşteptată, cu ce aş contribui la înălţarea ta? Dacă ţi-aş dărui perla neagră a adâncului mărilor, fără a te supune ceremonialului scufundărilor, cu ce aş contribui la înălţarea ta? Nu te înalţi decât prin ceea ce transformi, căci eşti sămânţă. Nu există dar pe care să ţi-l pot face. Iată pentru ce vreau să te liniştesc atunci când deznădăjduieşti, gândindu-te la ocaziile pierdute. Nu există ocazii pierdute. Acela sculptează fildeşul şi îl transformă în chip de zeiţă sau de regină care îţi încălzeşte inima. Celălalt cizelează aurul pur şi, poate, ceea ce obţine va impresiona mai puţin oamenii. Nici unuia, nici celuilalt, aurul sau fildeşul nu le-au fost dăruite. Şi unul şi celălalt nu au fost decât drum şi trecere. Nu există pentru tine decât materialele din care-ţi vei clădi lăcaşul sfânt. Şi nu duci lipsă de pietre. Aşa cum cedrul nu duce lipsă de pământ. Dar pământul poate să ducă lipsă de cedri şi să rămână întindere stearpă. De ce te plângi? Nu există ocazie pierdută, căci rolul tău este acela de a fi sămânţă. Dacă nu ai aur, sculptează fildeşul. Dacă nu ai fildeş, sculptează lemnul. Dacă nu ai lemn, ia-ţi o piatră.

      Ministrul pântecos şi cu pleoape grele, pe care l-am despărţit de poporul meu, nu a aflat, în domeniul său, în mormanele sale de aur şi în diamantele pivniţelor sale, nici măcar o singură ocazie de care să se folosească. Dar acela care se împiedică de un colţ de piatră se împiedică de o ocazie minunată.

      Dacă se plânge că i-au lipsit oamenii, înseamnă că a lipsit oamenilor. Dacă se plânge că nu a fost copleşit de iubire, înseamnă că se înşală asupra iubirii: ea nu este dar pe care să-l primeşti.

      Ocazia de a iubi nu îţi lipseşte. Poţi să devii soldatul unei regine. Regina nu trebuie să te cunoască pentru ca tu să fi copleşit. L-am văzut pe geometrul meu îndrăgostit de stele. El transforma în lege pentru spirit un fir de lumină. Era vehicul, drum şi trecere. Era albina unei stele în floare din care îşi extrăgea mierea. L-am văzut murind fericit din cauza câtorva semne şi figuri în care se tranformase. La fel grădinarul grădinii mele, care a făcut să înflorească un trandafir necunoscut. Un geometru poate să lipsească stelelor. Un grădinar poate să lipsească grădinii. Dar nu duci lipsă nici de stele, nici de grădini, nici de pietre rotunde pe ţărmul mării. Nu-mi spune că eşti sărac.

      M-am luminat asupra înţelesului odihnei santinelelor mele la ora supei. Există oameni care se hrănesc. Şi glumesc. Şi fiecare îşi înţeapă vecinul. Şi sunt vrăjmaşi ai rondului şi ai orei de veghe. O dată ce corvoada a luat sfârşit, se bucură. Corvoada este duşmanul lor. Dar, în acelaşi timp, ea este condiţia lor. Acelaşi lucru despre război şi despre iubire. Ţi-am vorbit despre războinicul care face ca bărbatul îndrăgostit din el să fie mai strălucitor. Şi despre bărbatul îndrăgostit, plecat la război, care dă mai multă greutate războinicului. Cel care moare în nisipuri este altceva decât un automat nemulţumit. Îţi spune: „Să ai grijă de iubita mea, sau de casa mea, sau de copiii mei…”. Iar tu îi vei cânta sacrificiul.

      Am observat că refugiaţii berberi nu ştiau să glumească unul pe seama celuilalt. Să nu creezi că este vorba aici despre un simplu contrast, cum ar fi acela al satisfacţiei pe care o ai scoţându-ţi un dinte bolnav. Contrastele sunt sărace şi fără putere. Poţi, desigur, să dai o mai mare semnificaţie apei, care altfel nu ţi-ar spune nimic, dacă îţi stăpâneşti setea şi îţi impui să nu bei decât o dată pe zi. Plăcerea ta va fi atunci mai mare. Dar ea rămâne plăcere a pântecului, lipsită de interes. La fel ar fi şi mesele santinelelor mele în orele de odihnă, dacă n-ar fi vorba decât de ură faţă de corvoadă. Nu ai afla nimic mai mult decât o poftă sporită de mâncare. Dar mi-ar fi prea uşor să înviorez viaţa berberilor mei, impunându-le să mănânce doar în zilele de sărbătoare…

      Dar eu mi-am clădit santinelele prin orele de veghe. Masa lor este cu totul altceva decât îngrijirea pe care o dai unui animal pentru a-l face să sporească în greutate. Ea este comuniune a santinelelor lângă pâinea serii. Şi, desigur, fiecare ignoră aceasta. Şi totuşi, aşa cum grâul pentru pâine, prin ei, se va transforma în vigilenţă şi în privire aruncată asupra oraşului, vigilenţa şi privirea ce îmbrăţişează oraşul, prin ei, se transformă în religie a pâinii. Şi nu mai este aceeaşi pâine cea pe care o mănânci. Dacă vrei să le descoperi secretul de care ei înşişi nu-şi dau seama, încearcă să-i surprinzi în cartierul rezervat, în timp ce încearcă să cucerească femeile. Le spun: „Eram acolo, pe zid, şi am auzit şuierându-mi la ureche trei gloanţe. Dar nu m-am mişcat, căci nu-mi era frică”. Şi îşi înfig dintâi în pâine cu mândrie. Iar tu, stupid, ascultându-le cuvintele, confunzi pudoarea dragostei cu o lăudăroşenie de soldăţoi. Căci dacă soldatul vorbeşte în acest fel despre ora de rond, nu o face pentru a-şi da mai multă importanţă, ci pentru a se pătrunde de un sentiment pe care nu-l poate descrie. Nu ştie să-şi mărturisească dragostea pe care o simte pentru oraş. Va muri pentru un zeu căruia nu-i cunoaşte numele. I s-a dăruit deja, dar îţi cere să nu-ţi dai seama de aceasta. El însuşi are nevoie de aceeaşi ignoranţă. I se pare umilitor de a da de înţeles că se înşală asupra cuvintelor mari. Neştiind să formuleze ceea ce simte, refuză din instinct să-şi supună ironiei tale divinitatea fragilă. Sau chiar şi propriei sale ironii. Şi îi vezi pe soldaţii mei făcând pe saltimbancii – şi complăcându-se în greşeala ta – pentru a gusta undeva, în adâncul sufletului, ca pe o fraudă, darul minunat al dragostei.

      Iar dacă fata le spune: „Mulţi dintre voi – şi asta e trist – vor muri în război…”, îi vei auzi aprobând zgomotos. Dar aprobă prin murmure şi înjurături’. Şi totuşi, ea deşteaptă în ei plăcerea tainică de a fi recunoscuţi. Ei sunt cei care vor muri din dragoste.

      Iar dacă le vei vorbi despre dragoste, îţi vor râde în nas! îţi închipui că ei sunt din aceia care pot fi păcăliţi să-şi dea sângele prin fraze colorate! Viteji, da, dar din vanitate! Fac pe saltimbancii din pudoare faţă de dragoste. Şi au dreptate, căci tu, într-adevăr, ai vrea să-i înşeli. Te foloseşti de dragostea pentru oraş pentru a-i face să-ţi salveze hambarele. Puţin le pasă de hambarele tale vulgare. Te vor face să creezi, din dispreţ pentru tine, că înfruntă moartea din vanitate. Tu nu concepi, într-adevăr, dragostea pentru oraş. Ei te ştiu ghiftuit. Vor salva oraşul fără a ţi-o spune, din dragoste, şi îţi vor arunca hambarele salvate, aşa cum arunci cu dispreţ un os unui câine.

      CEI.

      MA SLUJEŞTI ATUNCI CÂND MA CONDAMNI. Desigur, m-am înşelat descriind ţara pe care am visat-o. Am situat prost un fluviu şi am uitat de un sat anume. Şi tu vii, deci, zgomotos şi triumfător, să mă contrazici pentru greşelile mele. Iar eu îţi aprob munca. Am, oare, timp să măsor totul, să inventariez totul? Ceea ce era important era ca tu să priveşti lumea de pe muntele pe care eu l-am ales. Te pasionează această muncă şi mergi mai departe decât mine în direcţia pe care ţi-am arătat-o. Mă sprijini acolo unde eram slab. Şi sunt satisfăcut.

      Căci te înşeli asupra intenţiilor mele atunci când îţi închipui că mă negi. Faci parte din rasa logicienilor, istoricilor şi criticilor, care discută despre elementele unei imagini, fără a cunoaşte imaginea. Ce-mi pasă de textele de lege şi de ordonanţe? Tu eşti cel care trebuie să le inventezi. Dacă vreau să creez în tine înclinaţia către mare, îţi voi descrie corabia în mers, nopţile înste422 late şi imperiul de miresme pe care-l răspândeşte în jur o insulă în mijlocul mării. „Va veni ziua, îţi spun, în care intri, fără ca nimic să se schimbe pentru ochi, într-o lume locuită. Insula invizibilă încă, asemenea unui coş cu mirodenii, îşi întinde tejgheaua deasupra mării. Şi-ţi vei afla mateloţii, nu aspri şi ursuzi ca până atunci, ci arzând, fără a-şi da seama pentru ce dorinţe tandre. Căci te gândeşti la clopot înainte de a-l auzi sunând, conştiinţa grosolană are nevoie demult zgomot, pe când urechile deja au surprins sunetul. Şi sunt deja fericit, în timp ce mă îndrept spre grădina ale cărei margini împrăştie mirosul de trandafiri… Iată pentru ce simţi pe mare, după cum bate vântul, gustul iubirii, sau al odihnei, sau al morţii”.

      Dar tu mergi mai departe decât mine. Corabia pe care ţi-am descris-o nu rezistă furtunii şi trebuie să-i modifici un amănunt sau altul. Iar eu aprob. Schimbă-l! Eu nu trebuie să cunosc nimic despre scânduri şi despre cuie. Apoi îmi negi mirodeniile pe care le-am promis. Ştiinţa ta îmi demonstrează că de vor fi altele. Iar eu aprob. Eu nu trebuie să cunosc nimic din problemele tale de botanică. Singurul lucru care mă interesează este ca tu să clădeşti o corabie şi să cucereşti insule îndepărtate de dincolo de mare. Vei naviga, deci, pentru mă contrazice. Şi mă vei contrazice. Îţi voi respectă triumful. Dar mai târziu, încet, în liniştea iubirii mele, voi merge să privesc, după întoarcerea ta, străduţele portului.

      Creat prin ceremonialul pânzelor ce trebuie întinse, al stelelor în care trebuie să citeşti şi al punţii ce trebuie spălate, te-ai întors şi, din umbra unde voi sta, te voi asculta cântând fiilor tăi, pentru ca şi ei să navigheze în larg, cântecul insulei care-şi întinde mireasma deasupra mării. Şi voi pleca mulţumit.

      Nu poţi să speri nici să mă surprinzi în greşeală, nici să mă negi în esenţa mea. Eu sunt izvor, şi nu consecinţă. Ai, oare, pretenţia să demonstrezi sculptorului că ar fi trebuit să sculpteze un chip de femeie în locul unui bust de războinic? Suporţi femeia sau războinicul. Ei există, în faţa ta, pur şi simplu. Dacă mă întorc înspre stele, nu am de ce să regret marea. Mă voi gândi la stele. Atunci când creez, nu mă surprinde rezistenţa ta, căci m-am folosit de materialele tale pentru a construi o imagine nouă. Şi, la început, vei protesta. „Această piatră, îmi vei spune, ar fi trebuit să fie o frunte, şi nu un umăr.

      — E posibil, îţi voi răspunde. Aşa era.

      — Această piatră, îmi vei spune, ar fi trebuit să fie un nas, şi nu o ureche.

      — E posibil, îţi voi răspunde. Aşa era.

      — Aceşti ochi…”, îmi vei spune tu, dar contrazicându-mă, dând înapoi şi avansând, şi aplecându-te la stânga şi la dreapta pentru a mă critica,. Va veni clipa în care ţi se va arăta în întreaga ei lumină unitatea creaţiei mele, o anumită imagine, şi nu alta. Şi atunci în tine se va face tăcere.

      Puţin îmi pasă de greşelile pe care mi le reproşezi. Adevărul se află dincolo de de. Cuvintele îi îmbracă prost şi fiecare dintre de e criticabil. Infirmitatea limbajului meu m-a făcut deseori să mă contrazic. Dar nu m-am înşelat. Niciodată nu am confundat capcana cu captura. Ea este măsură comună a elementelor capcanei. Nu logica este aceea care leagă materialele între de, ci divinitatea căreia de îi slujesc împreună. Cuvintele mele sunt stângace şi, în aparenţă, incoerente: dar nu şi eu în mijlocul lor. Eu exist, pur şi simplu. Dacă am înveşmântat un trup adevărat, nu trebuie să-mi mai fac griji despre adevărul faldurilor veşmântului. Dacă femeia e frumoasă, faldurile veşmântului ei se distrug şi se refac în timp ce merge, dar îşi răspund în mod necesar unul altuia.

      Nu cunosc logica faldurilor unui veşmânt. Dar anumite falduri, şi nu altele, îmi fac inima să bată şi îmi deşteaptă dorinţa.

      CEH.

      DARUL MEU VA FI, DE EXEMPLU, ACELA DE aţi oferi, vorbindu-ţi despre ea, Calea Lactee, ce domină oraşul. Căci darurile mele sunt, în primul rând, simple. Ţi-am spus: „Iată locuinţele oamenilor împrăştiate sub stele”. Şi asta e adevărat. Căci acolo unde-ţi duci viaţa, dacă o iei înspre stânga, vei găsi staulul şi animalul din el. La dreapta, casa şi soţia. În faţa ta – grădina de măslini. În spate – casa vecinului. Iată direcţiile paşilor tăi în umilinţa zilelor liniştite. Dacă-ţi place să cunoşti aventura altora, pentru ca prin ea să dai măreţie aven424 turii tale – căci atunci ea capătă un înţeles -, vei bate la uşa prietenului tău. Iar copilul său vindecat este direcţie a vindecării copilului tău. Iar grebla sa, care i-a fost furată în timpul nopţii, sporeşte misterul nopţii tuturor hoţilor cu paşi furişaţi. Iar veghea ta devine vigilentă. Iar moartea prietenului tău te face să te simţi muritor. Dar dacă-ţi place să consumi iubirea, te întorci înspre propria ta casă şi zâmbeşti, aducând în dar pânza cu filigran de aur sau ceainicul strălucitor, sau parfumul, sau orice altceva ce poate fi transformat în surâs, aşa cum hrăneşti veselia unui foc de iarnă turnând în el lemnul mut. Iar dacă atunci când vin zorile va trebui să pleci la muncă, vei pleca, puţin greoi, să trezeşti măgarul ce doarme în staul şi, mângâindu-l pe coamă, îl împingi în faţa ta pe drumul ce va trebui să-l urmaţi.

      Iar dacă respiri pur şi simplu, fără a te folosi nici de unele, nici de celelalte, fără a te îndrepta nici către una, nici către cealaltă, te scalzi totuşi într-o privelişte magnetizată, în care există pante, chemări, rugăminţi şi refuzuri. În care paşii ar provoca în tine stări diverse. Posezi nevăzută o ţară de păduri, de deserturi şi da grădini’, şi aparţii, deşi inima îţi este absentă în această clipă, unui anume ceremonial, şi nu altuia.

      Iar dacă adaug imperiului tău o direcţie, căci tu priveai în faţă, în spate, la dreapta şi la stânga, dacă deschid în faţa ta această boltă de catedrală ce-ţi permite, în cartierul suferinţei tale, în care, poate, mori înăbuşit, înălţarea spiritului, asemenea celei a unui marinar în largul mării, dacă dai naştere unui timp mai îndelungat decât acela ce ajută ca lanul tău de secară să se coacă, făcându-te astfel să fi bătrân de o mie de ani, sau tânăr de o oră, atunci o direcţie nouă se va adăuga celorlalte. Dacă te vei întoarce înspre iubire, îţi vei purifica în primul rând inima în faţa ferestrei. Vei spune femeii tale, în inima acelui cartier de suferinţă în care mori înăbuşit: „Iată-ne singuri, tu, şi eu, şi stelele”. Şi atâta timp cât respiri, vei rămâne pur. Şi vei fi semn al vieţii, asemenea acelei plante tinere ce a ţâşnit în deşertul sterp, între granit şi stele, ca o deşteptare, fragilă şi ameninţată, dar încărcată de o putere ce se va perpetua de-a lungul secolelor. Vei fi verigă a unui lanţ, conştient de rolul tău. Sau dacă, aflându-te în casa vecinului tău, te ghemuieşti lângă foc pentru a asculta zgomotul pe care-l face lumea (atât de umil, căci vocea sa îţi va vorbi despre casa vecină sau de întoarcerea vreunui soldat, sau despre căsătoria vreunei tinere fete), atunci înseamnă că am clădit în tine un suflet pregătit să primească aceaste mărturisiri. Căsătoria, noaptea, stelele, întoarcerea soldatului, liniştea, vor fi pentru tine o muzică nemaiauzită.

      CEIII.

      ÎMI SPUI CA ACEASTA MÂNA DE PIATRA, groasă şi bătucită, e urâtă. Nu pot să te aprob. Vreau să cunosc statuia înainte de a cunoaşte mâna. Este vorba despre o tânără fată care plânge? Ai’ dreptate. Este vorba despre un fierar vânjos? Mâna e frumoasă. Acelaşi lucru despre cel pe care nu-l cunosc. Vrei să-mi faci dovada nemerniciei lui: „A minţit, şi-a alungat soţia, a jefuit, a trădat…”.

      Dar jandarmul este cel care trebuie să cântărească oamenii după faptele lor, căci în manualul lui ei sunt pictaţi în negru şi alb. Iar tu îi ceri să asigure ordinea, şi nu să judece. Acelaşi lucru despre plutonierul care-ţi cântăreşte virtuţile după priceperea ta de a face stângamprejur. Desigur, mă sprijin şi pe jandarm, căci cultul ceremonialului domină cultul dreptăţii, el fiind cel ce va crea omul a cărui existenţă dreptatea o va garanta. Dacă dărâmi ceremonialul în numele dreptăţii, omul este cel pe care îl dărâmi, iar dreptatea ta va fi lipsită de obiect. Sunt drept, în primul rând, pentru divinităţile cărora le aparţii. Dar iată că tu îmi ceri nu să hotărăsc dacă cel pe care nu-l cunosc trebuie pedepsit sau iertat – căci atunci aş lăsa în grija jandarmului meu sarcina de a frunzări paginile manualului – ci să dispreţuiesc sau să stimez, ceea ce e cu totul altceva. Căci mi se întâmplă să-l respect pe cel pe care-l condamn, sau să-l condamn pe cel pe care-l respect. Nu mi-am condus, oare, de mai multe ori soldaţii împotriva duşmanului pe care-l iubeam?

      Aşa cum cunosc oameni fericiţi, dar nu ştiu nimic despre fericire, tot aşa nu ştiu nimic despre jaf, ucidere, trădare, dacă de nu sunt un anumit act al unui anumit om. Iar omul nu poate fi cuprins în substanţa sa, aşa cum nu e cuprinsă o statuie în mintea celui care nu o cunoaşte, printr-o neputincioasă zarvă de cuvinte.

      Acest om va provoca, deci, duşmănia ta, sau indignarea ta, sau dezgustul tău (din motive obscure, poate, asemenea celor care te fac să nu-ţi placă o anumită muzică). Dar ai fâlfâit în faţa mea un anumit act ca pe un exemplu, şi ai făcut-o pentru aţi exprima astfel indignarea şi a o comunica altuia. Căci poetul meu, de asemenea, dacă simte o anumită melancolie faţă de o viaţă sortită morţii, deşi glorioasă încă, va spune: „Soare de octombrie”. Şi, desigur, nu va fi vorba nici de soare, nici de o lună a anului între toate celelalte.

      Iar dacă vreau să-ţi povestesc despre un măcel nocturn prin care, năpustindu-mă asupra lui în linişte, pe un nisip elastic, mi-am înecat duşmanul în propriul lui somn, voi lega un anumit cuvânt de un altul, spunând de exemplu: „Săbii de zăpadă”, pentru a prinde în capcană un sentiment informulabil, şi nu va fi vorba aici nici de zăpadă, nici de săbii. În acelaşi fel, vorbindu-mi despre om, vei alege o întâmplare care să aibă valoarea unei imagini într-un poem.

      Nemulţumirea ta trebuie să prindă chip. Nimeni nu suportă să fie bântuit de fantome. Ce doreşte femeia ta în această seară? Să-şi împărtăşească nemulţumirea confidentei sale. Să-şi împrăştie nemulţumirea în jurul ei.

      Căci eşti astfel făcut, încât nu poţi să trăieşti singur. Şi va trebui să cucereşti printr-un poem. Iată pentru ce, cu o voce volubilă, ea va înşira toate necazurile pe care i le faci. Iar dacă se întâmplă ca prietena ei să ridice din umeri, căci reproşurile sale nu au, evident, nici o valoare, ea nu va fi îmblânzită prin aceasta. Înseamnă că şi-a ales prost imaginile. Nu poate să se îndoiască de existenţa sentimentului ei, fiindcă el există.

      Acelaşi lucru despre medic, atunci când îţi este rău.

      Ai propus o cauză sau alta. Ai o idee despre aceasta.

      Iar el îţi demonstrează că te înşeli. E posibil. Că nu există nimic bolnav în tine. Dar aici protestezi’. Ţi-ai ilustrat prost durerea, dar nu ai putea-o pune la îndoială. Doctorul tău e un neştiutor. Şi vei merge din descriere în descriere, până la lumină. Şi, din negare în negare, medicul nu va avea puterea de aţi anula durerea, căci ea există. Femeia ta mânjeşte cu noroi viaţa ta trecută, dorinţele tale, credinţele tale. Nu-ţi foloseşte la nimic 427 să lupţi împotriva nemulţumirii ei. Oferă-i o brăţară de smaralde sau biciuieşte-o.

      Te plâng pentru contradicţiile tale şi pentru compromisurile tale, căci de aparţin unui alt nivel decât cel al iubirii.

      Iubirea este, înainte de toate, ascultare în tăcere. A iubi înseamnă a contempla. Va veni ora în care santinela mea va îmbrăţişa oraşul. Va veni ora în care vei alătura femeii pe care o iubeşti ceea ce aparţine nu unei mişcări sau alteia, unui detaliu al obrazului sau altuia, unui cuvânt pe care-l pronunţă, ci îi aparţine Ei.