Generalii mei, înţelepţi prin experienţă, deşi nu înţeleseseră nimic din cuvintele mele, au făcut diverse zgomote de încuviinţare.
Mi-am amintit de o replică ce l-a opus pe tatăl meu unora care obiectau că oamenii, în marile cauze, nu cedează decât în faţa unor mari forţe:
— Desigur, le răspunsese el. Dar voi nu riscaţi să vă contraziceţi, căci voi spuneţi despre o forţă că e mare, atunci când ea îi face pe cei puternici să cedeze.
Dar iată un negustor viguros, arogant şi avar. Transportă o avere în diamante, cusute în centura lui. Şi iată un cocoşat nevolnic, sărac şi prudent, necunoscut de către negustor, vorbind o altă limbă decât a sa şi care doreşte, totuşi, să dobândească pietrele. Nu vezi în ce stă forţa lui?
— Nu vedem, au răspuns ceilalţi.
— Totuşi, a urmat tatăl meu, cocoşatul îl invită pe uriaş să ia ceaiul la el, căci era cald. Şi nu rişti nimic, atunci când porţi pietre cusute în centura ta, împărţind ceaiul cu un cocoşat nevolnic.
— Desigur, nimic, au spus ceilalţi.
— Şi, totuşi, la ora despărţirii, cocoşatul ia pietrele, iar negustorul spumegă de furie, neputincios în urma dansului pe care i l-a dansat celălalt.
— Ce dans? au întrebat ceilalţi.
— Acela al celor trei zaruri tăiate dintr-un os, le-a răspuns tatăl meu.
Apoi le-a explicat:
— Jocul e mai puternic decât obiectul jocului. Tu, general, conduci zece mii de soldaţi. Soldaţii sunt cei care au armele. Sunt solidari unii cu ceilalţi. Şi, totuşi, îi trimiţi să se arunce, unul pe celălalt, în închisoare.
Căci nu trăieşti din lucruri, ci din sensul lucrurilor. Atunci când sensul diamantelor a fost acela de a fi miză pentru zaruri, de s-au scurs în buzunarul cocoşatului.
Generalii care mă ascultau au prins, totuşi, îndrăzneală:
— Dar cum vei ajunge la cei din oraş, dacă ei refuză să te asculte?
— Iată cum dragostea ta de cuvinte te-a făcut să scoţi un zgomot steril. Dacă pot, câteodată, să refuze a asculta, unde ai văzut ca oamenii să poată refuza să audă?
— Cel pe care vreau să-l câştig de partea cauzei mele poate să fie surd la tentaţia promisiunilor mele, dacă are o inimă tare.
— Desigur, fiindcă te arăţi! Dar dacă e sensibil la o anumită muzică pe care i-o cânţi, nu te va auzi pe tine, ci muzica. Şi dacă se apleacă asupra unei probleme 323 care-l devorează, iar tu-i arăţi soluţia, este constrâns s-o primească. Creezi că ar simula faţă de el însuşi, din ură sau dispreţ pentru tine, că îşi continuă cercetările? Dacă unui jucător îi arăţi o lovitură care-l salvează, pe care a căutat-o fără a o descoperi, este al tău, căci va asculta ceea ce-i vei spune, deşi pretinde că te ignoră. Ceea ce cauţi, dacă-ţi este dăruit, îţi atribui. Aceea, de pildă, îşi caută inelul rătăcit sau un cuvânt dintr-un rebus, li întind inelul, pe care l-am găsit. Sau îi suflu cuvântul din rebus. Poate, desigur, să refuze, fie pe unul, fie pe celălalt, din prea multă ură. Totuşi, am guvernat-o, căci am trimis-o să se aşeze. Ar fi trebuit să fie nebună continuând să caute…
Cei din oraş, fără îndoială, doresc, caută, apără, cultivă ceva. Altfel, în jurul cărui lucru ar înălţa ziduri? Dacă le clădeşti în jurul unei fântâni sărace, iar în afara lor eu îţi creez un lac, zidurile vor cădea singure, căci sunt ridicole. Dacă le clădeşti în jurul unui secret, iar soldaţii mei în jurul zidurilor îţi strigă secretul în gura mare, zidurile tale cad, căci nu mai au obiect. Dacă le clădeşti în jurul unui diamant, iar eu semăn diamante în afara lor aşa cum aş presăra moloz, zidurile tale cad, căci de nu apără decât sărăcia ta Iar dacă le clădeşti în jurul perfecţiunii unui dans, iar eu îl dansez mai bine decât tine, le vei dărâma tu însuţi, pentru a învăţa de la mine să dansezi…
Vreau, în primul rând, ca aceia din oraş să mă audă. Apoi mă vor asculta. Dar, desigur, dacă voi sufla din trâmbiţă sub zidurile lor, se vor odihni în pace şi nu vor auzi gălăgia mea zadarnică. Fiindcă nu auzi decât ceea ce ţi se adresează. Şi te înalţă. Şi rezolvă una dintre contradicţiile tale.
Voi acţiona, deci, asupra lor, deşi se prefac că mă ignoră. Căci marele adevăr este acela că nu exişti singur. Nu poţi să rămâi neclintit într-o lume care, în jurul tău, se schimbă. Pot, fără să te ating, să acţionez asupra ta, căci, fie că-ţi place sau nu, eu te transform în însuşi înţelesul tău, şi aceasta n-o poţi suporta. Erai deţinător al unui secret, nu mai există secret, iar sensul tău s-a schimbat. Pe cel care dansează şi declamă singur îl înconjur în secret cu un auditoriu zeflemist, apoi ridic cortina: îl voi întrerupe brusc din dansul său.
324 Şi dacă dansează încă, înseamnă că e nebun.
Înţelesul tău e alcătuit din înţelesul celorlalţi, fie că-ţi place sau nu. Gustul tău e făcut din gustul celorlalţi, fie că-ţi place sau nu. Actul tău este mişcare într-un joc. Nu într-un dans. Eu schimb jocul sau dansul şi schimb actul tău într-un altul.
Îţi clădeşti zidurile din cauza unui joc, le distrugi tu însuţi din cauza altuia.
Căci trăieşti nu din lucruri, ci din înţelesul lucrurilor.
Pe cei din oraş îi voi pedepsi pentru pretenţia lor, căci ei contează pe ziduri.
Pe când singurul tău zid este puterea structurii care te-a plămădit şi pe care o slujeşti. Căci zidul cedrului este puterea însăşi a seminţei sale, care-i va permite să se ţină neclintit împotriva furtunii, secetei şi stâncii. Poţi, mai târziu, să-l explici prin scoarţă, dar scoarţa era fruct al seminţei sale. Rădăcinile, scoarţa şi frunzişul sunt sămânţă ce s-a exprimat. Dar germenele orzului nu are decât puţină putere şi orzul opune un zid slab loviturilor timpului.
Iar cel care e neclintit şi bine întemeiat este gata de a se dezvolta într-un câmp de forţă, după linii de forţă la început invizibile. Pe acela îl numesc zid admirabil, căci timpul nu-l va măcina, ci îl va clădi. Timpul este făcut pentru a-l sluji. Şi puţin contează dacă pare a fi gol.
Pielea caimanului nu apără nimic dacă animalul e mort.
Astfel, privind oraşul duşman, încastrat în armătura sa de ciment, am meditat asupra slăbiciunii sau forţei sale. „Cine conduce dansul? El sau eu?”. E primejdios, într-un lan de grâu, să arunci o singură sămânţă de neghină, căci fiinţa neghinei domină fiinţa griului, şi nu contează aparenţa şi numărul. Numărul tău e conţinut în sămânţă. Trebuie să desfăşori timpul pentru a-l număra.
CLVIII.
AM MEDITAT TIMP ÎNDELUNGAT ASUPRA zidului. Zidul adevărat este în tine. O ştiu bine soldaţii care-şi rotesc săbiile în faţa ta. Şi nu vei mai trece. 325
Leul nu are carapace, dar lovitura labei sale este asemenea fulgerului. Iar dacă se aruncă asupra boului tău, îl deschide în două ca pe un dulap.
Desigur, ai să spui, copilul e fragil, şi cel care mai târziu va schimba lumea ar fi putut fi’ cu uşurinţă stins în primele sale zile asemenea unei candele. Dar l-am văzut murind pe copilul lui Ibrahim. Al cărui surâs, pe când era sănătos, era asemenea unui dar. „Vino”, se spunea copilului lui Ibrahim. Şi el venea spre bătrân. Şi îi surâdea. Iar bătrânul era luminat de surâsul lui. Mângâia obrazul copilului şi nu prea ştia ce să-i spună, căci copilul era o oglindă care dădea puţină ameţeală. Sau o fereastră. Căci întotdeauna copilul te intimidează, ca şi cum ar cunoaşte lucruri pe care tu nu le ştii. Şi nu te înşeli, căci sufletul lui e tare, înainte ca tu să i-l fi ofilit. Din cele trei pietre ale lui îţi face o flotă de război. Desigur, bătrânul nu recunoaşte în copil pe căpitanul unei flote de război, dar recunoaşte această putere. Copilul lui Ibrahim era asemenea albinei care adună polenul de peste tot din jur pentru a-şi face mierea. Totul în el devenea miere. Îţi surâdea cu dintâi săi albi. Iar tu rămâneai nemişcat, neştiind ce să înţelegi dincolo de acest surâs. Căci nu există cuvinte pentru a o spune. Aceste comori neştiute ţi se oferă, pur şi simplu, asemenea acelor răsărituri de soare pe mare, primăvara, când lumina parcă face explozie. Şi marinarul se simte brusc transformat în rugă. Pentru cinci minute, corabia pluteşte în glorie. Îţi încrucişezi mâinile pe piept şi te pătrunzi de impresii. Surâsul copilului lui Ibrahim trecea ca un prilej minunat, pe care n-ai fi ştiut cum să-l întâlneşti. Ca o domnie prea scurtă peste pământuri însorite şi bogăţii pe care n-ai avut nici măcar timpul de a le inventaria. Despre care n-ai putea spune nimic. Copilul deschidea şi închidea pleoapele asemenea unor ferestre înspre ceva necunoscut. Şi, deşi puţin vorbăreţ, te făcea să afli lucruri pe care nu le ştiai. Căci adevărata învăţătură nu este de aţi vorbi, ci de a te conduce. Şi pe tine, animal bătrân, ei te conducea ca un tânăr păstor în nevăzutele prerii despre care n-ai fi putut spune nimic decât că, timp de un minut, îţi simţeai potolite foamea şi setea. Şi acum aflai că acela oare era pentru tine semn al unui soare necunoscut trebuia să 326 moară. Oraşul întreg îl priveghea. Bătrânul îşi încerca ceaiurile de leac şi cântecele. Bărbaţii stăteau în faţa uşii ca să nu dea voie să se facă zgomot în stradă. Îl înfăşurau şi-l legănau. Şi astfel se ridica între moarte şi el un zid ce-ar fi putut părea de necucerit, căci un oraş întreg îl înconjura de soldaţi, pentru a susţine acest asediu al morţii. Să nu-mi spui că boala unui copil nu este decât o luptă a cărnii slabe într-un înveliş slab. Dacă exista un leac undeva, s-au trimis acolo în goană călăreţi. Şi’ iată că boala se joacă şi pe galopul călăreţilor în deşert. Şi pe opririle pentru schimbarea cailor. Şi pe rezervoarele în care-o adapă. Şi pe loviturile de călcâi în coaste, căci trebuie să câştigi cursa împotriva morţii. Desigur, nu vezi decât un obraz congestionat, pe care străluceşte sudoarea. Atunci când lupţi, însă, lupţi şi prin lovituri de pinteni în coaste.
Copil plăpând? Unde vezi c-ar fi? Plăpând ca şi generalul care conduce o armată…
Iar eu am înţeles, privi’ndu-l, şi privind bătrânele, bătrânii şi pe cei mai tineri, tot roiul de albine în jurul reginei, toţi minerii în jurul filonului de aur, toţi soldaţii în jurul căpitanului, că dacă erau aşa, şi nu altfel, era pentru că-i absorbise, aşa cum sămânţă absoarbe o materie disparată pentru a o transforma în arbori, turnuri şi ziduri, un surâs liniştit şi furiş care-i chemase pe toţi pentru luptă. Nu era fragilitate în acea carne de copil atât de vulnerabilă, căci ea îşi sporea puterile cu acea colonie fără a o cunoaşte, doar prin efectul acelei chemări care rânduieşte în jurul tău toate rezervele tale exterioare. Şi un oraş întreg se pune în slujba copilului. Asemenea sărurilor minerale chemate de sămânţă, rânduite de sămânţă, care devin, în scoarţa tare, ziduri ale cedrului. Ce înseamnă fragilitate a germenelui, dacă el are puterea de a-şi aduna prietenii şi de a-şi supune duşmanii? Creezi în aparenţe, în pumnii acelui uriaş şi în gălăgia pe care o face? Aceasta e adevărată doar în acel moment. Dar uiţi timpul. Timpul îţi dă rădăcini. Şi nu vezi că uriaşul este deja încătuşat într-o structură invizibilă.
Şi nu-l vezi pe copilul cel slab mergând în fruntea unei armate. În această clipă uriaşul l-ar putea strivi. Dar n-o va face. Vei vedea însă cum copilul îşi va pune piciorul pe capul uriaşului şi-l va distruge dintr-o lovitură. 327
CLIX.
ÎNTOTDEAUNA Al VĂZUT CUM CEEA CE E slab striveşte ceea ce e puternic. Fără îndoială, aceasta nu e adevărat dacă priveşti pentru o singură clipă, de unde şi iluziile limbajului tău. Căci uiţi timpul. Desigur, dacă acel copil plăpând va deştepta mânia uriaşului, acesta îl va călca în picioare. Dar nu este nici jocul, nici sensul copilului de a deştepta mânia uriaşului. Ci de a nu se face remarcat de acesta. Sau de a se face iubit. Şi de a-l ajuta, poate, în adolescenţă, astfel încât uriaşul să aibă nevoie de el. Apoi vine vârsta invenţiilor şi copilul, care a crescut, făureşte o armă. Sau, pur şi simplu, îl depăşeşte pe celălalt în înălţime şi greutate. Sau poate copilul va vorbi şi va aduna astfel în jurul său alte mii de oameni, pe care-i va conduce împotriva uriaşului şi care-i vor fi ca o armură. Încearcă să-l atingi prin ea!
Dacă în lanul de grâu descopăr o singură boabă de neghină, îl voi recunoaşte deja ca fiind învins. Iar dacă există undeva un copil ca acela al lui Ibrahim, care începe să se dezvolte şi să împlinească imaginea nouă care va rândui lumea ca pe un corset de fier (căci descopăr liniile de forţă gata pregătite), îl văd deja pe tiran şi pe jandarmii lui prăbuşindu-se asemenea templului căruia o singură sămânţă i-a venit de hac, căci era a unui arbore uriaş ce şi-a întins rădăcinile cu răbdarea unuia care se trezeşte, se întinde şi-şi umflă leneş muşchii. Dar această rădăcină a făcut să se clatine un contrafort, iar trunchiul a izbit cupola în cheia sa de boltă, şi cheia de boltă s-a năruit. Arborele domneşte acum asupra unor materiale în vrac transformate în praf, din care îşi trage apa ce-l hrăneşte.
