Îl creezi aranjament gratuit sau înfrumuseţare inutilă. Pe cel care iubeşte îl creezi persecutat de reguli, ce par să vină de la un zeu bizar, care le dictează pentru ca, în cel mai bun caz, fayorizându-te aici, să te scurteze dincolo, asemenea unei vieţi veşnice care ţi-ar cere, în schimbul veşniciei, să-ţi amputezi sentimentele, însă regulile te fac să fi cel care eşti, şi nu altul, şi te înalţă în acelaşi timp în care te constrâng, căci întâlneşti aceste limite atunci când exişti cu adevărat, aşa cum arborele este desenat după liniile de forţă ale seminţei sale.

      Ţi-am vorbit despre imaginea frumoasă. Ea este punct de vedere şi gust al lucrurilor. Şi din acel punct de vedere gândeşti altfel despre masă, despre odihnă, despre rugă, despre joc sau despre dragoste. Nu cunosc vreo împărţire, căci tu nu eşti sumă de piese disparate, ci fiinţă unică şi indivizibilă. În acest chip de piatră pe care l-a sculptat sculptorul meu, dacă schimb nasul, trebuie să schimb şi urechea sau, mai exact, am schimbat toată puterea ei de acţiune. Deci, dacă-ţi impun ca o dată pe an să te închini în faţa deşertului pentru a cinsti oaza cântătoare pe care o ascunde între cutele sale, misterul ei îl vei afla şi în femeie, în muncă sau în casă. Astfel, dăruindu-ţi un cer de stele, te-am schimbat în relaţiile tale cu sclavul, cu regele, cu moartea. Eşti rădăcină, mamă a frunzişului şi, dacă te schimb în rădăcină, îţi schimb şi frunzişul. N-am văzut oameni transformaţi prin argumentele logicienilor, nu i-am văzut convertindu-se în faţa emfazei unui profet saşiu. Dar adresându-mă esenţei lor, prin jocul unui ceremonial, i-am deschis în faţa luminii mele.

      Îmi ceri iubirea, împotriva regulilor care o interzic.

      Dar aceste reguli au creat iubirea. Melancolia de a nu mai simţi iubirea, melancolie pe care o datorezi regulilor. Este deja iubire.

      Dorinţa de dragoste este dragoste. Căci nu ai putea dor; decât ceea ce nu concepi încă. Acolo unde fraţii nu sunt îndrăgiţi, în lipsa unei structuri sau a unui obicei care să dea un înţeles rolului de frate (şi cum ai putea să-i iubeşti doar fiindcă luaţi masa împreună?), n-am observat ca unul să regrete că nu-şi iubeşte mai mult fratele. Regreţi dragostea concepută şi femeia care pleacă, dar nici o trecătoare indiferentă nu te incită să spui: „Aş fi fericit dacă aş iubi-o…

      Atunci când plângi dragostea, înseamnă că dragostea a luat naştere. Desigur, regulile, creând dragostea, te fac să-ţi dai seama că o regreţi şi creezi că dragostea te-ar putea exalta în afara regulilor, dar de, creând dragostea, îţi oferă bucuriile şi suferinţele ei, aşa cum existenţa unei fântâni într-un crâng de palmieri te face să-ţi pară crud nisipul arid, dar absenţa fântânilor este soră, pentru tine, a existenţei fântânilor. Căci nu plângi dun ceea ce nu poţi concepe. Creând fântânile, creez şi absenţa 391 lor. Oferindu-ţi diamante, creez sărăcia în diamante. Perla neagră a mărilor, găsită o dată pe an, creează scufundările tale zadarnice. Perla neagră dăruită altuia îţi pare a fi viol, şi răpire, şi nedreptate, şi o distrugi, împărţindu-i puterea. Şi nu trebuie decât să înţelegi că eşti mai bogat prin existenţa ei, chiar şi în posesia altuia, decât prin golul uniform al mărilor.

      Au dat naştere mizeriei, dorind egalitatea ieslei în staul. Dorind să fie slujiţi. Dacă în ei cinsteşti mulţimea creezi în ei mulţimea. Dar dacă în fiecare dintre ei cinsteşti omul, creezi omul şi îi vei vedea înaintând pe drumul zeilor.

      Mă nelinişteşte să văd că şi-au dat adevărurile peste cap, că au devenit orbi în faţa evidenţei, care este aceea că nava e limitată de condiţia naşterii ei, adică de mare, condiţia dragostei limitează dragostea, iar condiţia ascensiunii tale îţi limitează ascensiunea. Căci nu există ascensiune fără forţă ce te trage în jos.

      Dar ei spun: „Ascensiunea noastră este îngrădită îşi distrug barierele, iar spaţiul lor va fi lipsit de urcuşuri şi de coborâşuri. Şi iată-i transformaţi în gloată de bâlci, căci au ruinat palatul tatălui meu, în care toţi paşii aveau un înţeles.

      Iată de ce îi auzi punându-şi întrebări asupra hranei spirituale pe care trebuie să o dai oamenilor pentru a le întări sufletul şi a le înnobila inima.

      Ei au risipit oamenii hrănindu-i din iesle, transformându-i în turmă sedentară şi, fiindcă au acţionat din dragoste pentru om, pentru a-l elibera în nobleţea, limpezimea şi măreţia lui, ar trebui acum să se înspăimânte de faptul că sufletul şi inima devin tot mai puţin sensibile. Ce vor face, în această mulţime? îi vor cânta cântece de ocnă, pentru a-i emoţiona, vor deştepta în ei fantome, care au uitat ocna, dar încă îşi încovoaie uşor spinarea din teamă de lovituri. Astfel, într-un mod vag, vei purta în ei cuvintele poemului. Dar puterea lui va slăbi. Curând, vor asculta cântecul ocnaşilor fără a mai simţi loviturile uitate, iar pacea staulului nu va mai fi tulburată de de; căci tu ai secătuit marea de putere. Atunci, în faţa celor ce-şi vor rumega hrana, vei simţi spaima de a nu înţelege sensul vieţii şi misterul exaltărilor spiritului, care va fi mort. Şi-ţi vei căuta obiectul pierdut ca şi cum ar fi un obiect printre atâtea altele. Şi vei născoci un cântec al hranei care-ţi vor istovi plămânii în timp ce repeţi „Mănânc”, fără a adăuga nimic gustului pâinii. Fără a înţelege că nu este vorba de un obiect ce trebuie distins printre alte obiecte, sau slăvit printre alte obiecte, căci esenţa arborelui nu se ascunde într-o anume parte a arborelui, iar cel care vrea să picteze doar esenţa nu va picta nimic.

      Nu e surprinzător că te epuizezi căutând o cultură a sedentarului, căci o asemenea cultură nu există.

      „A dărui cultura, spunea tatăl meu, înseamnă a dărui setea. Restul va veni de la sine”. Dar tu hrăneşti cu furaje gata adunate pântece ghiftuite.

      Dragostea este chemare la dragoste. Acelaşi lucru despre cultură. Esenţa ei se află în însăşi setea de cultură. Dar cum ai putea să cultivi setea?

      Nu ceri decât condiţiile permanenţei tale. Cel care a fost crescut cu alcool îţi va cere alcool. Nu pentru că el i-ar fi de folos, căci, dimpotrivă, îl face să moară. Cel care a crescut în civilizaţia ta cere civilizaţia ta. Nu există alt instinct, în afara celui al permanenţei. Acest instinct domină instinctul de a trăi.

      Căci am văzut mulţi care preferau să moară, decât să trăiască departe de satul lor. Şi ai văzut cum gazelele sau păsările, dacă le capturezi, se lasă încet să moară. Iar dacă eşti smuls dintre ai tăi, femeia şi copiii tăi, obiceiurile tale, sau dacă lumina care-ţi dădea viaţă se stinge – căci, chiar şi în hrubele unei mănăstiri ea continuă să strălucească – atunci este posibil să mori din cauza aceasta. Şi dacă atunci vreau să te salvez de la moarte, e de ajuns să inventez pentru tine un imperiu spiritual în care femeia pe care o iubeşti e parcă pregătită să te întâmpine. Şi atunci vei continua să trăieşti, căci răbdarea ta e nesfârşită. Casa căreia îi aparţii îţi este de folos atunci când te afli în deşert, deşi atât de îndepărtată. Femeia iubită îţi este de folos, deşi este departe şi adormită.

      Dar nu poţi suporta ca un nod să se desfacă, iar obiectele să se risipească în dezordine. Vei muri dacă mor divinităţile tale. Căci tu trăieşti prin de. Şi nu poţi trăi decât prin ceea ce te poate face să mori.

      Dacă voi deştepta în tine vreun sentiment patetic, îl vei transmite din generaţie în generaţie. Îţi vei învăţa copiii să desluşească această imagine dincolo de lucruri, ca pe un domeniu dincolo de elementele care îl compun, căci doar domeniul trebuie să fie iubit.

      Nu ai accepta moartea pentru materialele din care este alcătuit domeniul. De trebuie să se supună, nu ţie, care nu eşti decât drum şi trecere, ci domeniului. Şi tu le faci să i se supună. Dar dacă un domeniu s-a împlinit, atunci îţi vei da viaţa pentru a-i salva integritatea.

      Îţi vei da viaţa pentru înţelesul cărţii, nu pentru cerneală sau hârtie.

      Căci tu eşti nod al unor relaţii, iar identitatea ta nu se află în acest chip, această carne, această proprietate, acest surâs, ci într-o anume construcţie care s-a ridicat dincolo de tine, într-o anume imagine apărută din tine şi care îţi dă înţeles. Unitatea ei se leagă prin tine, dar în schimb tu îi aparţii.

      Aproape niciodată nu vei putea vorbi despre ea: nu există cuvinte pentru a o transmite altuia. Asemenea femeii pe care o iubeşti. Dacă-mi spui numele ei, aceste silabe nu au puterea să deştepte în mine dragostea. Trebuie să mi-o arăţi. Ceea ce ţine de domeniul actelor, nu de cel al cuvintelor.

      Cunoşti însă cedrul. Dacă spun „un cedru”, port în tine întreaga sa măreţie, căci ai fost învăţat să-l cunoşti şi ştii că el este mult mai mult decât trunchi, ramuri, rădăcini şi frunziş.

      Nu cunosc alt mijloc pentru a da naştere dragostei decât de a te sacrifica dragostei. Dar dacă ei îşi primesc de-a gata hrana, care mai sunt divinităţile lor?

      Îţi închipui că-i îmbogăţeşti acoperindu-i cu daruri, dar îi duci la moarte. Nu poţi trăi decât din ceea ce transformi, iar acel obiect, fiindcă te transpui în fiecare zi puţin câte puţin în el, te duce către moarte.

      O ştiu bine bătrânele care-şi istovesc ochii brodând. Le spui să-şi cruţe ochii. Iar ochii nu le mai folosesc la nimic. Le-ai ruinat transformarea.

      Dar cei pe care tu vrei să-i saturi, în ce se transformă, oare?

      Poţi să creezi setea de posesiune, dar posesiunea nu e transformare. Poţi să creezi setea de a îngrămădi stofe 334 brodate. Dar nu creezi astfel decât sufletul unui depozit.

      Cum ai putea să creezi setea de aţi istovi ochii brodând? Căci doar aceasta este sete de viaţă adevărată.

      Eu, în liniştea iubirii mele, i-am privit cu atenţie pe grădinarii mei şi pe torcătoarele mele. Am observat că li se dădea puţin şi li se cerea mult.

      Ca şi cum pe ei şi pe de s-ar fi sprijinit soarta lumii.

      Vreau ca fiecare santinelă să fie răspunzătoare de întregul imperiu. Iar grădinarul, de asemenea, să păzească, la poarta grădinilor, copacii de omizi. Iar aceea care coase un patrafir de aur nu răspândeşte, poate, decât o lumină slabă, dar ea îşi împodobeşte divinitatea, şi o divinitate mai frumos împodobită va străluci la rândul său asupra ei.

      Nu ştiu ce înseamnă a creşte un om dacă nu a-l învăţa să citească imagini dincolo de lucruri. Eu perpetuez divinităţile. Plăcerea jocului de şah o salvez salvându-i regulile. Tu însă vrei să le trimiţi sclavi care să câştige partidele lor de şah.

      Vrei să le trimiţi în dar scrisori de dragoste, observând că unii plâng atunci când le primesc, şi eşti uimit văzând că nu le poate smulge nici o lacrimă.

      Nu îţi este de ajuns să dăruieşti. Trebuie să-l clădeşti pe cel care primeşte. Pentru plăcerea jocului de şah trebuie să clădeşti jucătorul. Pentru iubire trebuie să clădeşti setea de iubire. Pentru aţi primi zeul trebuie să clădeşti întâi de toate altarul. Eu am clădit imperiul în inima santinelelor mele, constrângându-le să facă o sută de paşi în sus şi în jos pe creasta zidurilor.

      cxcv.

      UN POEM PERFECT, CARE ŞI-AR AVEA ESENŢA în acte, cerându-ţi totul, până şi muşchii. Acesta este ceremonialul meu.

      Slabe ecouri, mişcări abia schiţate, pe care le leg în tine prin cuvinte înzestrate cu putere. Inventez jocul galerelor. Tu intri în joc şi îţi înconvoi puţin umerii.

      Dar regulile, riturile, obligaţiile, construcţia templului, ceremonialul zilelor, aceasta, desigur, este o altă acţiune.

      Ţi-a fost scris să fi convertit la reguli, rituri şi obligaţii, dându-ţi astfel seama că te împlineşti, şi să speri.

      Desigur, aşa cum poţi să mă citeşti fără atenţie şi fără a mă simţi, poţi să asişti la ceremonial fără a te înălţa. Şi zgârcenia ta poate cu uşurinţă să-şi afle loc în generozitatea ritualului.

      Nu pretind să-ţi conduc paşii în fiecare oră, aşa cum nu pretind ca santinela mea să fie orice oră credincioasă imperiului. Îmi este de ajuns ca una între toate celelalte să fie. Şi chiar şi aceleia nu-i pretind să fie credincioasă în fiecare moment, dar, deşi de obicei se gândeşte te ora prânzului, îi pretind ca, din când în când, să simtă, ca pe o străfulgerare, iluminaţia santinelei, ştiind prea bine că spiritul doarme şi nu ştie să vadă în permanenţă, căci altfel acest foc i-ar arde ochii, dar că marea primeşte înţeles de la perla neagră, găsită o dată, anul primeşte sens de la sărbătoarea unică, iar viaţa primeşte sens de la împlinirea prin moarte.

      Şi puţin îmi pasă că ceremonialul meu are un înţeles strâmb pentru cei strâmbi de inimă. Am observat, în timpul cuceririlor mele, triburile negre şi vrăjitorul care le cerea, dintr-o poftă sordidă, să îndoape cu darurile lor vreun baston de lemn pictat în verde.

      Ce-mi pasă că vraciul nu-şi cunoaşte rolul! Mâinile sculptorului creează viaţa.

      CXCVI.

      CEL CARE PRETINDE RECUNOŞTINŢA: A FĂCUT acest lucru sau celălalt… însă nu există dar recoltat şi provizie strânsă. Darul tău este circulaţie de la unul înspre celălalt. Dacă încetezi a dărui înseamnă că nu ai dăruit nimic niciodată. Îmi vei spune: „Am fost demn de recunoştinţă ieri şi aştept răsplata14. Iar eu îţi voi răspunde: „Nu! Ai fi un mort demn de recunoştinţă dacă ai fi murit ieri, desigur, însă nu ai murit. Are importanţă doar ceea ce eşti în clipa morţii. Din omul generos care erai ieri, ai ajuns omul nevrednic de astăzi. Iar cel ce va muri va fi un nevrednic”.

      Eşti rădăcină a unui arbore ce trăieşte din tine. Eşti legat de arbore. El a devenit datoria ta. Dar rădăcina spune: „Am extras prea multă sevă!”. Arborele, atunci, va muri. Şi, oare, rădăcina poate să-şi închipuie că are 336 dreptul la recunoştinţa celui mort?

      Dacă santinela oboseşte de a supraveghea orizontul şi adoarme, oraşul va muri. Nu există provizie a rondurilor bine făcute. Nu există provizie a bătăilor inimii tale adunată şi depusă undeva. Hambarul tău nu este provizie. Este escală. Îţi ari pământul în acelaşi timp în care scoţi din hambar. Dar te înşeli în toate lucrurile, îţi închipui că poţi să te odihneşti după creaţie prin îngrămădirea în muzeu a obiectelor create. Aduni în el până şi poporul tău. Dar nu există obiecte. Există înţelesuri diferite ale aceluiaşi obiect şi limbajuri diferite. Perla neagră nu este aceeaşi pentru pescuitorul de perle, pentru curtezană sau negustor. Diamantul are valoare atunci când îl extragi, când îl vinzi, când îl dăruieşti, când îl pierzi, când îl regăseşti, când împodobeşti pentru sărbători o frunte de femeie. Nu pot să spun nimic despre diamantul obişnuit. Diamantul de toate zilele nu este decât piatră fără valoare. O ştiu bine cele care îl păstrează. Îl închid în sipetul cel mai tainic, pentru ca el să doarmă acolo. Nu îl scot la vedere decât în ziua aniversării regelui. Diamantul devine atunci probă a orgoliului lor. L-au primit în ziua căsătoriei lor. Şi atunci era dovadă de iubire. Iar, o dată, el a fost miracol pentru cel care a vânturat tone de steril.

      Florile sunt valoroase pentru ochi. Însă cele mai frumoase sunt acelea cu care am înflorit marea pentru a-i cinsti pe cei morţi. Şi pe acelea nimeni, niciodată, nu le va contempla. Acela vorbeşte în numele trecutului său. Îmi spune: „Sunt cel care…”. Accept să-l onorez, cu condiţia să fie mort. Pe singurul geometru veritabil, prietenul meu, nu l-am auzit niciodată fălindu-se cu triunghiurile sale. Era slujitor al triunghiurilor şi grădinar al unei grădini de semne. Într-o noapte, îi spuneam: „Iată-te mândru de munca ta, ai dăruit mult oamenilor… A tăcut un timp, apoi mi-a răspuns: „Nu este vorba de a dărui, căci îi dispreţuiesc pe cei care dăruiesc sau primesc. Cum aş putea să venerez pofta nepotolită a prinţului care cere mereu daruri? Sau pe aceia care se lasă devoraţi? Măreţia prinţului neagă măreţia lor. Trebuie să alegi între una sau alta. Pe prinţul care mă înjoseşte îl dispreţuisc. Eu aparţin casei sale, iar el trebuie să mă ajute să mă înalţ. Şi măreţia mea va spori măreţia prinţului.

      Ce am dăruit oamenilor? Eu sunt unul dintre ei. Sunt acea parte a lor care meditează asupra triunghiurilor. Oamenii, prin mine, au meditat asupra triunghiurilor. Prin ei, în fiecare zi, mi-am mâncat pâinea şi am băut laptele caprelor lor. Şi m-am încălţat cu pielea animalelor lor”.