Iar dacă-mi vei reproşa că cel opulent, în nouă cazuri din zece, are gust vulgar şi favorizează poeţii de dar de lună, îţi voi răspunde că puţin îmi pasă, căci, dacă doresc floarea arborelui, am nevoie de arborele întreg şi, de asemenea, de efortul a zece mii de sculptori proşti

      — Pentru apariţia singurului care contează. Pretind, deci, zece mii de depozite de prost gust faţă de unul singur, care ştie să discearnă.

      Dar, desigur, deşi nu există contrarii, şi deşi marea este condiţie a corăbiei, există corăbii care sunt devorate de mare. Şi pot să existe pântecoşi care să fie altceva decât vehicul, drum şi convoi, deci condiţie, şi care devorează poporul doar pentru plăcerea digestiei lor. Aceasta nu înseamnă că este obligatoriu ca marea să devoreze corabia, constrângerea să devoreze libertatea, sculptorul prost să-l devoreze pe cel bun, iar opulenţa să devoreze imperiul.

      Îmi vei cere aici să-ţi descopăr prin logica mea un sistem care ne va salva de pericol. Şi un asemenea sistem nu există. Nu întrebi cum trebuie aşezate pietrele pentru ca de să se îmbine într-o catedrală. Catedrala nu aparţine nivelului pietrelor. Ea este a arhitectului, care şi-a aruncat sămânţă, iar aceasta absoarbe pietrele. Trebuie ca eu să exist şi prin poemul meu să dau naştere pornirii spre divinitate, şi atunci ea va absorbi fervoarea poporului, şi grânele depozitului, şi actele celui opulent şi pântecos, întru gloria Domnului.

      Să nu creezi că mă interesează salvarea depozitului pentru că el poartă un nume. Nu salvez pentru el însuşi mirosul neplăcut al vidanjorului. Acesta nu este decât drum, vehicul şi convoi. Să nu creezi că mă interesează ura materialelor împotriva a orice se deosebeşte de de. Poporul meu nu este decât drum, vehicul şi convoi. Dispreţuind muzica şi linguşirile unora, ura şi aplauzele celorlalţi, slujindu-l prin ei doar pe Domnul, pe versantul muntelui meu unde mă aflu, mai solitar decât un mistreţ al cavernelor, mai nemişcat decât arborele care, cu trecerea timpului, transformă pământul pietros în pumn de flori cu seminţe pe care le împrăştie în vânt – şi astfel zboară în lumină humusul orb – situându-mă în afara falselor contradicţii în ireparabilul meu exil, nefiind nici pentru unii împotriva celorlalţi, nici pentru cei din urmă împotriva celor dintâi, dominând clanurile, partidele, fracţiunile, luptând pentru arbore împotriva elementelor arborelui şi pentru elementele arborelui în numele arborelui, cine va protesta împo364 triva mea?

      CLXXXI.

      MI-AM DAT SEAMA CA NU PUTEAM SĂ-MI scot poporul la lumina adevărurilor decât prin acte, nu prin cuvinte. Căci’ viaţa, ca să-ţi înfăţişeze o imagine, trebuie construită asemenea unui templu. Ce poţi să faci cu zile egale toate, ca niştre pietre bine aliniate?

      Spui, atunci când eşti bătrân: „Am dorit sărbătoarea părinţilor mei, i-am învăţat pe fi’ii mei, le-am dat apoi soţii, apoi pe unii, pe care Domnul mi i-a luat înapoi – căci are nevoie de ei pentru gloria lui – i-am înmormântat cu cucernicie14.

      Căci tu eşti asemenea seminţei minunate care ridică pământul la rang de imn şi îl oferă soarelui. Sau acel lan de grâu pe care-l ridici la rang de lumină în privirea iubitei ce-ţi surâde şi-ţi alcătuieşte apoi cuvintele rugăciunii. Iar eu, dacă îngrop seminţe, este deja ca o rugăciune spusă seara. Eu sunt acela care înaintează încet, răspândind grâul sub stele, şi nu pot să-mi măsor rolul, căci sunt prea miop şi nu văd mai departe de vârful nasului. Din sămânţă va ieşi spicul, spicul se va transforma în carne de om, iar din om se va naşte templul spre gloria Domnului. Şi voi putea spune că grâul are puterea de a asambla pietrele.

      Pentru ca pământul să se transforme în bazilică este de ajuns o sămânţă purtată de vânt.

      CLXXXII.

      ÎMI VOI TRASA BRAZDA, FARA A ÎNŢELEGE de la început. Pur şi simplu, voi merge… Aparţin imperiului şi el mie, fără să pot face deosebire. Neputând aştepta nimic de la ceea ce n-am întemeiat înainte, tată al fiilor mei, care-mi aparţin. Nici generos, nici avar, nici sacrificându-mă, şi totuşi cerând sacrificii, căci dacă mor pe ziduri, nu mă sacrific pentru oraş, ci pentru mine, care-i aparţin. Şi, desigur, voi muri pentru ceea ce mă hrăneşte şi de pe urma căruia trăiesc. Dar tu cauţi ca pe un obiect de vânzare marile bucurii care la început ţi-au fost date ca răsplată. Astfel, cetatea în inima nisipurilor devenea pentru tine floare sânge3fi5 rie, bogată, şi nu te mai săturai bucurându-te de parfumul ei. Rătăcind în largul pieţelor ei, aflându-ţi bucuria în grămezile colorate de legume, în piramidele de mandarine instalate asemenea capitalelor în provincia parfumului lor şi, mai ales, în mirodeniile care au putere de diamant, căci doar câteva boabe din acest piper dulce, pe care ţi l-au adus din ţinuturi îndepărtate procesiuni de corăbii sub steagurile lor, readuc în tine sarea mării, şi gudronul porturilor, şi mirosul curelelor de piele care în uscăciunea neiertătoare, atunci când mărşăluiai înspre miracolul mării, ţi-au înmiresmat caravanele. Iată pentru ce spun că ceea ce este impresionant în pieţele de mirodenii a fost creat de tine, prin bătăturile, zgârieturile, tumefiaţiile propriei tale cărni.

      Dar ce ai putea căuta aici dacă nu mai este vorba, aşa cum arzi rezervele de ulei, de a face să-ţi cânte încă o dată victoriile?

      Ah, aici am gustat o dată din apa din El Ksour! îmi este de ajuns ceremonialul unei sărbători pentru ca o fântână să-mi fie imn…

      Voi pleca. Voi începe fără fervoare, dar, făcând din hambar escală a grânelor, nu mai ştiu să deosebesc depozitarea de consumarea griului depozitat. Am vrut să mă aşez şi să gust pacea. Şi iată că nu există pace. Şi iată, recunosc că s-au înşelat aceia care voiau să mă instaleze deasupra victoriilor mele trecute, închipuindu-şi că o victorie poate fi închisă şi păstrată, când ea este asemenea vântului care, dacă-l păstrezi, dispare.

      Smintit acela care închidea apa în urnă fiindcă-i plăcea cântecul fântânilor. *

      Ah, Doamne! Mă fac drum şi vehicul. Merg şi vin. Îmi fac munca de cal sau de măgar, cu răbdarea mea încăpăţânată. Nu cunosc decât pământul pe care-l răscolesc şi, în şorţul meu înnodat, ‘seminţele ce mi se preling printre degete! Tu eşti cel care trebuie să inventeze primăvara şi să înşire recoltele, întru gloria ta.

      Eu merg, deci, împotriva curentului. Îmi impun aceşti trişti paşi de rond care sunt ai santinelei ce ar vrea să doarmă, pentru oa, o dată pe an, zeul santinelelor să-ţi spună: „Cât este de frumoasă această cetate… Cât este de credincioasă… cât este de austeră în vigilenţa ei!”. Te voi răsplăti pentru cei o sută de mii de paşi de rond. Voi veni să te vizitez. Şi braţele mele vor fi acelea care vor purta armele. Dar e ca şi cum ţi le-aş fi împrumutat şi le-aş fi amestecat cu ale tale. Şi vei simţi că acoperi imperiul. Şi ochii mei vor fi aceia care vor căuta, de la înălţimea zidurilor, splendoarea oraşului. Şi tu, şi eu, şi oraşul nu vom fi decât o singură făptură. Atunci dragostea ta va fi asemenea unui foc. Iar dacă izbucnirea incendiului promite să fie destul de frumoasă pentru a plăti lemnul vieţii tale pe care, butuc cu butuc, l-ai adunat, îţi voi da voie să mori.

      CLXXXIII.

      SĂMÂNŢA ar putea sa se contemple şi sa spună: „Cât sunt de frumoasă, şi puternică, şi viguroasă! Sunt cedru. Mai mult chiar, sunt cedru în esenţa lui”

      Dar eu spun că nu este încă nimic. Este vehicul, drum şi trecere. Este un operator. Să-şi facă datoria! Să conducă încet pământul spre arbore. Să instaleze cedrul întru gloria Domnului. Atunci o voi judeca după ramurile ei.

      Ei, de asemenea, se privesc. „Eu sunt aşa şi aşa”. Se cred provizie de minuni. Există o poartă în ei care se deschide asupra unor comori liber orânduite. Este de ajuns s-o cauţi pentru a o descoperi. Dar ei îţi prezintă grohăiturile lor ca fiind poeme. Auzindu-i, însă, nu te simţi emoţionat.

      Asemenea vrăjitorului unui trib negru. Adună la întâmplare, cu un aer de om ce ştie multe, un morman întreg de ierburi, ingrediente şi organe bizare. Amestecă totul în oala sa cea mare, într-o noapte fără lună. Pronunţă cuvinte, şi cuvinte, şi cuvinte. Aşteaptă ca din această bucătărie să emane o putere invizibilă care-ţi va răsturna armata ce se îndreaptă spre bârlogul lui. Dar nimic nu se arată. Şi ia totul de la capăt. Şi schimbă cuvintele. Şi schimbă ierburile. Şi, desigur, el nu se înşela în ambiţia dorinţelor lui. Căci am văzut pasta de lemn, amestecată cu un lichid închis la culoare, răsturnând imperiile. Era vorba despre scrisoarea mea oare hotăra războiul. Am cunoscut oala din care se năştea victoria. Se amesteca în ea praful de puşcă. Am auzit slaba mişcare de aer, ieşită la început dintr-un singur piept, învăluindu-mi poporul asemenea unui incendiu. Cineva propovăduia răscoala. Am cunoscut, de asemenea, pietre dispuse în aşa fel, încât deschideau o urmă de linişte.

      Dar n-am văzut niciodată ieşind ceva din materialele întâmplării, dacă de nu-şi aflau într-un suflet omenesc măsura comună. Iar dacă poemul poate să mă emoţioneze, nici un amestec de caractere ieşit din dezordinea jocurilor de copii nu a reuşit să-mi stoarcă lacrimi. Căci nu înseamnă nimic sămânţă neexprimată care pretinde să-şi atragă admiraţia asupra arborelui la ascensiunea căruia nu s-a ostenit.

      Desigur, tinzi spre împlinire. Dar, ştiind că ai putea să te împlineşti, să nu creezi că deja ai făcut-o. Atunci când soarele de amiază arde, sămânţă, fie şi de cedru, nu-mi ţine umbră.

      Timpurile aspre deşteaptă arhanghelul adormit. Să-şi sfâşie feşile înăuntrul nostru şi să ţâşnească sub priviri! Mici limbajuri subtile, să vă absoarbă şi să vă contopească! Să auzim un strigăt adevărat. Strigăt pentru aceea care lipseşte. Strigăt al urii împotriva haitei. Strigăt pentru pâine. Să dea semnificaţie secerătorului, sau secerişului, sau vântului ce răscoleşte adânc grâul, sau iubirii, sau oricărui lucru ce se naşte din răbdare şi aşteptare.

      Dar tu, jefuitor, mergi în cartierul rezervat al oraşului pentru a căuta, prin jocuri complicate, să fac să răsune asupra ta iubirea, deşi este rolul iubirii de a face să răsune în tine simpla atingere pe umăr a mâinii soţiei.

      Desigur, este magie şi rol al ceremonialului acela de a te conduce înspre capturi care nu ţin de esenţa capcanei, asemenea acelui foc al inimii pe care cei din nord îl află, o dată pe an, dintr-un amestec de răşină, de lemn vopsit şi de ceară încălzită. Dar numesc falsă magie, şi lemn, şi incoerenţă amestecul în oala ta a unor ingrediente la întâmplare, în aşteptarea unui miracol pe care nu l-ai pregătit. Căci, uitând să te împlineşti, pretinzi să mergi în întâmpinarea ta însuţi. Şi aici nu mai există speranţă. În urma ta se închid porţile de 368 bronz.

      CLXXXIV.

      ERAM MELANCOLIC, CACI MA FRAMlNTAM gândindu-mă la oameni. Fiecare privindu-se pe sine şi neştiind ce să-şi mai dorească. Căci ce bunuri ţi-ai putea dori, dacă vrei să ţi le supui, iar de să te înalţe? Arborele, desigur, caută apa pământului pentru a se hrăni cu ea şi a o transforma în propria lui fiinţă. Animalul caută iarba sau un alt animal pe care îl va transforma în propria lui fiinţă. Tu, de asemenea, te hrăneşti. Dar, în afara hranei, ce ţi-ai putea dori pentru aţi fi de folos ţie însuţi? Fiindcă tămâierea îţi gâdilă mândria, angajezi oameni care să te aclame. Iar ei te aclamă. Şi iată că aclamaţiile îţi par zadarnice. Fiindcă îţi înfunzi picioarele cu plăcere în covoarele de lână, trimiţi să ţi se cumpere mai multe şi îţi încarci casa cu de. Şi de nu-ţi spun nimic. Îţi învidiezi vecinul pentru măreţia domeniului său. 1-1 răpeşti şi te instalezi în el. Iar el nu-ţi poate da nimic care să te intereseze. Există un post pe care-l râvneşti. Şi tragi sforile pentru a-l obţine Şi-l obţii. Şi nu mai este decât casă pustie. Căci pentru ca o casă să te facă fericit nu este de ajuns să fie luxoasă, sau comodă, sau ornamentală şi să te poţi lăfăi în ea, crezând că-ţi aparţine. În primul rând, pentru că nimic nu-ţi aparţine, căci tu vei muri, şi important este nu ca ea să-ţi aparţină, fiindcă atunci ea va fi înfrumuseţată sau sărăcită prin aceasta, ci tu să-i aparţii, căci atunci ea te va purta, asemenea casei care-ţi va adăposti dinastia. Nu te bucuri de obiecte, ci de drumurile pe care ţi le deschid. Şi apoi, pentru că ar fi prea uşor ca vreun vagabond egoist şi ursuz să-şi poată oferi o viaţă de opulenţă şi fast doar cultivându-şi iluzia de a fi prinţ şi, mergând în lung şi în lat în faţa palatului regelui, ar spune: „Iată palatul meu”. Şi într-adevăr, stăpânului adevărat, palatul, cu opulenţa lui, nu-i foloseşte la nimic în acea clipă. El nu ocupă decât o sală. I se întâmplă să închidă ochii, sau să citească, sau să converseze, şi astfel să nu vadă nimic chiar din această sală. Aşa cum este posibil ca, plimbându-se prin grădină, să întoarcă spatele arhitecturii. Şi, totuşi, este stăpânul palatului, mândru şi nobil, purtând în sine până şi tăcerea sălii de consiliu uitate, mansardele şi pivniţele.

      Deci jocul cerşetorului, de vreme ce nimic nu-l deosebeşte de stăpân, ar putea să-şi închipuie că este stăpânul palatului şi să se plimbe ţanţoş încoace şi încolo, ca învăluit într-un suflet cu trenă. Şi, totuşi, jocul îi va fi puţin eficace, iar sentimentele inventate vor contribui la putreziciunea visului. Abia dacă va avea efect asupra lui mimetismul care te face să-ţi strângi umerii atunci când îţi descriu un măcel sau să te bucuri de fericirea vagă pe care ţi-o istoriseşte un cântec.

      Îţi atribui şi transformi în propria ta fiinţă ceea ce este pentru trupul tău. Dar e fals dacă pretinzi să influenţezi în acelaşi fel sufletul şi inima. Sunt puţin bogate în adevăr bucuriile pe care le afli în digestiile tale. Mai mult decât atât, nu digeri nici palatul, nici ceainicul de argint, nici prietenia prietenului tău. Palatul va rămâne palat, iar ceainicul va rămâne ceainic. Iar prietenii îşi vor continua viaţa.

      Eu sunt acela care, dintr-un cerşetor în aparenţă asemănător regelui, deoarece contemplă palatul său, mai bine decât palatul, marea, sau Calea Lactee, dar nu ştie să extragă nimic pentru el din această privire mohorâtă asupra întinderilor, fac un rege adevărat, deşi nimic nu s-a schimbat în aparenţă. Şi, într-adevăr, nu ar fi nimic de schimbat în aparenţe, fiindcă stăpânul şi cerşetorul sunt aceiaşi, aceiaşi sunt cel care iubeşte şi cel care plânge iubirea pierdută, dacă stau aşezaţi în pragul casei lor, în pacea serii. Dar unul dintre ei, poate cel mai voinic, şi mai bogat, şi mai înzestrat în suflet şi în inimă, se va arunca în seara aceasta, dacă nimeni nu-l opreşte, în mare. Deci pentru ca din tine, care eşti unul, să-l scot pe celălalt, nu e nevoie să-ţi procur ceva vizibil şi material, sau să te schimb cu ceva. Trebuie doar să te învăţ limbajul care să-ţi permită să citeşti în ceea ce se află în jurul tău şi în tine acea imagine nouă, care înflăcărează inima, cum ar fi, atunci când eşti posomorit, câteva bucăţi de lemn grosolan, aşezate la întâmplare pe o scândură, dar care, dacă te-am înălţat la cunoaşterea jocului de şah, îţi vor aduce strălucirea problemelor lor.

      Iată pentru ce îi privesc, în liniştea iubirii mele, fără a le reproşa plictiseala, care nu este a lor, ci a limbajului lor, ştiind că între regele victorios, care respiră vântul deşertului, şi cerşetorul ce se adapă în acelaşi râu înaripat nu există decât o deosebire de limbaj şi că aş fi nedrept dacă aş reproşa cerşetorului, fără a-l ajuta să se înalţe mai presus decât ceea ce este, că nu încearcă sentimentele regelui, în victoria sa.

      Eu dăruiesc cheile întinderilor.

      CLXXXV.

      PE UNUL ŞI PE CELALALT, II VEDEAM PRINTRE proviziile lumii şi mierea adunată. Asemănându-se celui care se plimbă prin oraşul mort – mort pentru el – dar miraculos în spatele zidurilor, sau celui care ascultă recitându-i-se poemul într-o limbă pe care n-a învăţat-o, sau frecventează femeia pentru care un altul ar accepta bucuros să moară, dar pe care el uită s-o iubească.

      Am să vă obişnuiesc cu iubirea. Ce importanţă au obiectele de cult? L-am văzut, în ambuscada din jurul fântânii, pe cel care ar fi putut supravieţui, lăsându-şi ochii să se umple de noapte din cauza unei vulpi a nisipurilor care, după ce trăise timp îndelungat din tandreţea sa, fugise la chemarea instinctului. Ah! Soldaţii mei, a căror odihnă se aseamănă altei odihne, şi mizeria – unei alte mizerii, ar fi de ajuns, pentru a vă însufleţi, ca această noapte să fie aceea a unei reîntoarceri, acest dâmb – dâmbul unei speranţe, acest vecin – prietenul aşteptat, acest berbec pe jeratic – masa unei aniversări, aceste cuvinte – cuvintele unui cântec. Ar fi de ajuns o arhitectură, o muzică, o victorie care să vă dea sens, ar fi de ajuns ca din pietricelele voastre să vă învăţ să scoateţi, asemenea copilului, o flotă de război, ar fi de ajuns un joc, şi adierea plăcerii ar trece deasupra voastră ca peste un arbore. Dar sunteţi înfrânţi şi risipiţi, şi nu căutaţi altceva decât pe voi înşivă, şi nu descoperiţi astfel nimic, căci voi sunteţi un nod de relaţii, şi nimic altceva, iar dacă nu există relaţie, nu veţi afla în voi decât o încrucişare de drumuri lipsite de viaţă. Nu mai poţi spera nimic dacă nu se află în tine decât dragoste pentru tine însuţi. Căci ţi-am vorbit despre templu. Piatra nu slujeşte nici celorlalte pietre, nici ei însăşi, ci elanului pietrelor pe care toate la un loc îl compun şi care, în schimb, slujeşte tututor. Şi vei putea trăi din elanul pentru rege, fiindcă veţi fi soldaţi ai unui rege, tu şi camarazii tăi.

      „Doamne, spuneam, dă-mi puterea iubirii! Ea este baston noduros în care te sprijini pentru a urca muntele. Fă-mă păstor pentru a-i conduce”.

      Îţi voi vorbi, deci, despre sensul comorii. Care este invizibil, nefiind niciodată de esenţa materialelor. L-ai cunoscut pe acela care soseşte seara, intră în han, îşi aşază bastonul şi zâmbeşte. Ceilalţi îl înconjură: „De unde vii?”. Cunoşti puterea surâsului.

      Nu pleca să cauţi insule în care să-ţi cânte muzica, asemenea unui dar al mării – şi marea îşi brodează în jurul ei dantela albă – căci nu le vei afla, chiar dacă te duc până pe nisipul coroanei lor, dacă nu te voi fi supus înainte ceremonialului mării. Trezindu-te în ea fără efort, nu vei găsi la sânul femeilor din insulă decât puterea de a uita dragostea. Vei merge din uitare în uitare, din moarte în moarte… şi-mi vei spune: „Pentru ce ar fi meritat să trăieşti acolo?”, în timp ce, dacă a învăţat s-o iubească, un întreg echipaj acceptă pentru aceeaşi insulă riscul morţii.

      A te salva nu înseamnă a te îmbogăţi, nici aţi da ceva pentru tine însuţi. Ci a te supune, ca unei soţii, datoriilor unui joc.

      Îmi simt singurătatea atbnci când deşertul nu are hrană pe care să mi-o poată oferi. Ce să fac cu nisipul, dacă nu există o oază inaccesibilă care să-i dea parfum? Ce să fac cu marginile orizontului, dacă el nu este frontieră de obiceiuri barbare? Ce să fac cu vântul, dacă nu e încărcat de şoapte neauzite? Ce să fac cu materialele care nu slujesc unei imagini? Dar ne vom aşeza pe nisip. Îţi voi vorbi despre deşertul tău şi-ţi voi arăta o anumită imagine a lui, şi nu alta. Şi te voi transforma, căci vei depinde de lume. Rămâi, oare, acelaşi atunci când, stând într-o cameră a casei tale, te anunţ că ea arde? Dacă auzi pasul iubit? Chiar dacă nu vine înspre tine. Să nu-mi spui că propovăduiesc iluzâa. Nu-ţi cer să creezi, ci să o desluşeşti. Ce înseamnă partea fără întreg? Ce înseamnă piatra fără templu? Ce înseamnă oaza fără deşert? Iar dacă locuieşti în mijlocul insulei şi vrei să te recunoşti în ea, trebuie ca eu să-ţi arăt marea! Iar dacă locuieşti în nisipuri, trebuie ca eu să 372 fiu lângă tine, să-ţi povestesc despre acea cununie înde părtată, acea aventură, acea captivă eliberată, acel mers al duşmanului. Şi despre acea nuntă sub corturi îndepărtate ar fi fals să-mi spui că nu-şi răspândeşte asupra deşertului tău lumina de ceremonie, căci unde se opreşte puterea sa?

      Dar să-ţi vorbesc după obiceiurile şi înclinaţiile inimii tale. Iar darurile mele vor fi semnificaţie a lucrurilor, şi drum desluşit dincolo de de, şi sete care te îndeamnă pe acest drum. Iar eu, regele, îţi voi dărui singurul trandafir care te va putea înălţa, cerându-ţi să mi-l dai când va fi înflorit. Şi iată că sânt înălţate treptele eliberării tale. Vei ara pământul, îl vei săpa şi te vei trezi dimineaţa pentru a-l stropi. Şi-ţi vei supraveghea opera şi o vei apăra împotriva viermilor şi omizilor. Apoi te va impresiona mugurele care se va deschide, şi va veni şi sărbătoarea de a culege trandafirul înflorit. Şi, după ce l-ai cules, de a mi-l întinde. Îl voi primi din mâinile tale, iar tu vei aştepta. N-aveai ce să faci cu un trandafir. L-ai schimbat pe surâsul meu… şi iată că te întorci acasă, luminat de surâsul regelui tău.

      CLXXXVI.

      ACEIA NU AU SIMŢUL TIMPULUI. El VOR SA culeagă flori care n-au înflorit încă. Sau găsesc una înflorită în altă parte, care nu este pentru ei împlinire a ceremonialului trandafirului, ci nici mai mult, nici mai puţin decât obiect de bazar. Şi ce plăcere ar putea afla în ea?

      Merg înspre grădină. Ea lasă în vânt dâra unei corăbii încărcată cu lămâi dulci, sau a unei caravane de mandarini, sau a insulei ce înmiresmează marea.

      Am primit nu o provizie, ci o promisiune. Grădina este asemenea coloniei ce trebuie cucerită sau femeii cu care n-ai făcut încă dragoste, dar care ţi se mlădie în braţe. Grădina mi se oferă. Există, în spatele zidului, o patrie de mandarini şi de lămâi unde plimbarea mea va fi primită. Totuşi, nimeni nu trăieşte permanent în parfumul lămâilor sau al mandarinilor. Pentru mine, care ştiu, totul păstrează o semnificaţie. Aştept ora grădinii.

      Aceia nu ştiu să aştepte şi nu vor înţelege nici un poem, căci timpul, care repară dorinţa, împodobeşte floarea şi pârguieşte fructul, le este duşman. Încearcă 3(tm) să-şi afle plăcerile în obiecte, deşi de nu pot fi găsite decât în drumul pe care obiectele îl deschid, şi care se citeşte dincolo de de. Merg, şi merg, şi merg. Şi când ajung în grădină, patrie de parfumuri, mă aşez pe bancă. Privesc. Frunze plutesc şi flori se ofilesc. Simt cum totul moare şi reuşeşte. Şi asta nu mă face să fiu trist. Eu sunt vigilenţă, ca atunci când te afli în larg. Şi nu răbdare, căci nu e vorba de un scop, plăcerea fiind aceea de a merge. Mergem, grădina mea şi cu mine, de la flori spre fructe. Şi prin fructe spre seminţe. Şi prin seminţe spre floarea de anul viitor. Nu mă înşel asupra obiectelor. De nu sunt niciodată decât obiectele unui cult. Ating instrumentele unui ceremonial şi găsesc că au culoarea rugăciunii. Dar aceia care nu iau în seamă timpul se poticnesc. Chiar şi copilul devine pentru ei un obiect pe care nu-l înţeleg în perfecţiunea lui (căci el este drum înspre o divinitate imposibil de atins şi de păstrat). Ar vrea să-l oprească din creştere, în graţia copilăriei lui, ca şi cum ar fi o provizie. Dar eu, atunci când întâlnesc un copil, îl văd cum încearcă un surâs, roşeşte şi fuge. Ştiu ce-l frământă. Şi-i pun mâna pe frunte, ca pentru a linişti marea.

      Aceia îţi spun: „Eu sunt cutare. Posed cutare sau cutare lucru”. Dar nu-ţi spun: „Sunt tăietor de scânduri, sunt trecere a copacului pe cale de a se cununa cu marea. Merg dinspre o sărbătoare înspre o alta”. Părinte împlinit, care se împlineşte încă, fiindcă soţia mea e rodnică. Sunt grădinar în slujba primăverii, căci ea se foloseşte de sapa şi de grebla mea. Sunt cel care are o direcţie”. Căci alţii nu au niciuna. Şi moartea nu le va fi port al unei corăbii.