ESTE CA ŞI CUM FĂURITORII DE CUIE SAU tăietorii de scânduri, pretextând că o corabie este îmbinare de scânduri cu ajutorul cuielor, ar pretinde să prezideze la construcţia ei şi la conducerea ei pe mare.
Greşeala este aceeaşi. Nu corabia se naşte din făurirea cuielor şi tăierea scândurilor, ci cuiele şi scândurile se nasc din dragostea de mare şi din creşterea corăbiei. Corabia se împlineşte prin de şi le absoarbe aşa cum cedrul absoarbe apa pământului.
Tăietorii de scânduri şi făuritorii de cuie trebuie să privească înspre scânduri şi cuie. Trebuie să cunoască scândurile şi cuiele. Dragostea pentru corabie în limbajul lor trebuie să devină dragoste faţă de scânduri şi cuie. Şi n-am să le pun întrebări despre corabie.
Ca şi aceia pe care i-am însărcinat să-mi perceapă impozitele. Nu am să-i întreb despre mersul unei civilizaţii. Ei doar să mă asculte cu sfinţenie.
Căci dacă inventez un vas mai rapid şi schimb forma scândurilor şi lungimea cuielor, iată că tehnicienii mei murmură şi se revoltă. După ei, distrug esenţa corăbiei, care se sprijinea, înainte de toate, pe scândurile şi cuiele lor.
Dar ea se baza pe dorinţa mea.
Iar ceilalţi, dacă vei schimba ceva în finanţe şi, deci, în strângerea impozitelor, murmură şi se revoltă, căci ruinez imperiul care se sprijinea pe rutina lor.
Cu toţii să tacă.
Şi, în schimb, îi voi respecta. Nu voi merge, o dată ce divinitatea a coborât până la ei, să le dau sfaturi asupra făuririi cuielor sau tăierii scândurilor. Nu vreau să aud despre asta. Constructorul de catedrale îl însufleţeşte pe sculptor în a-şi revărsa entuziasmul. Dar nu se va amesteca niciodată în a-i da sfaturi despre cum ar trebui realizat un anumit surâs. Căci aceasta este o utopie şi construcţie a lumii de-a-ndoaselea. A te ocupa de cuie înseamnă a inventa lumea viitoare. Ceea ce este absurd. Sau să supui disciplinei ceea ce nu aparţine disciplinei. Aici se arată ordinea profesorului, care nu este şi ordinea vieţii. Va veni, atunci când va trebui, şi vremea scândurilor şi a cuielor. Căci dacă mă ocup de de înainte de vreme, voi obosi să clădesc o lume care nu se va naşte niciodată. Căci forma cuielor şi a scândurilor se va desprinde din lupta cu realităţile vieţii, care sunt singurele ce se vor arăta făuritorilor de cuie şi tăietorilor de scânduri.
Şi cu cât constrângerea mea, care este pornire înspre mare dată oamenilor, va fi mai puternică, cu atât mai puţin se va arăta tirania mea. Căci nu există tiranie în arbore. Tirania se arată atunci când vrei, cu ajutorul sucurilor minerale, să construieşti arborele. Nu dacă arborele şi le trage singur.
Am spus-o mereu: a crea viitorul înseamnă în primul rând şi exclusiv a gândi prezentul. Aşa cum a crea corabia înseamnă exclusiv a crea dragostea de mare.
Căci nu există – şi nu va exista niciodată – un limbaj logic pentru a trece de la materiale la ceea ce contează pentru tine şi domină materialele, ca de pildă a explica imperiul pornind de la arbori, de la munţi, oraşe, fluvii şi oameni, sau melancolia chipului tău de marmură pornind de la liniile şi volumul nasului, ale bărbiei şi urechilor, sau reculegerea în catedrala ta pornind de la pietre, sau domeniul pornind de la elementele ce-l compun, sau arborele pornind de la sucurile minerale (Şi tirania vine din aceea că, pretinzând să rea307 lizezi un lucru imposibil, te irită eşecurile, le reproşezi celorlalţi şi devii crud).
Nu există limbaj logic, căci nu există nici filiaţie logică. Nu faci ca arborele să se nască din sucurile minerale, ci din sămânţă.
Singura căutare care are sens, dar care nu este exprimabilă în cuvinte, căci aparţine creaţiei pure, este aceea care te face să treci de la divinitate la obiectele cărora ea le-a dat un înţeles, culoare şi mişcare. Căci imperiul împovărează cu o putere secretă arborii, munţii, fluviile, turmele, văile şi casele imperiului. Fervoarea sculptorului umple cu o putere secretă lutul sau marmura, catedrala dă sens pietrelor şi face din de rezervoare de linişte, iar arborele absoarbe sucurile minerale pentru a le fixa în lumină.
Cunosc două feluri de oameni care-mi vorbesc de întemeierea unui nou imperiu. Primul este logicianul, clădit pe inteligenţă. Iar actul său îl numesc utopie. Şi nu se va naşte nimic, căci nimic nu se află în el. Asemenea acelui chip plămădit de profesorul de sculptură. Căci creatorul poate să fie inteligent, dar creaţia nu e făcută din inteligenţă. Acel om, în mod necesar, se va transforma în tiran steril.
Iar celălalt este însufleţit de o imagine evidentă şi puternică, căreia n-ar putea să-i dea un nume. Şi poate să fie asemenea păstorului sau lemnarului, lipsit de inteligenţă, căci creaţia nu e făcută din inteligenţă. El frământă lutul fără a şti foarte bine ce va scoate din el. Nu e mulţumit: mai apasă cu degetul în partea stângă. Şi apoi mai apasă în partea de jos. Iar chipul pe care-l plămădeşte ia tot mai mult forma a ceva ce nu are nume, dar apasă asupra sufletului lui. Tot mai mult seamănă a ceva ce nu e un chip. Şi nu ştiu nici măcar ce înseamnă aici a semăna. Şi iată că acest chip plămădit în lut, care a primit o asemănare informulabilă, are puterea de a purta în sufletul tău ceea ce-l însufleţea pe sculptor. Şi eşti prins aşa cum a fost el.
Căci acela n-a lucrat din inteligenţă, ci din suflet. Iată pentru ce îţi voi spune că sufletul conduce lumea, nu 308 inteligenţa.
CLII.
IATĂ, DECI, CA ŢI-AM SPUS: „ÎN AFARA sclavilor orbi, toate părerile le vei afla la toţi oamenii. Nu pentru că oamenii sunt schimbători, ci fiindcă adevărul lor interior este un adevăr ce nu află în cuvinte veşminte pe măsura sa. Şi ai nevoie de puţin de aici, puţin de dincolo…”.
Căci ai simplificat cu libertatea şi constrângerea. Şi oscilezi de la una la cealaltă, căci adevărul nu este nici în vreuna dintre de, nici între de, ci în afara amândurora. Dar prin ce întâmplare ai putea cuprinde într-un singur cuvânt adevărul tău interior? Cuvintele sunt asemenea unor cutii neîncăpătoare. Şi cum ai putea cuprinde tot ceea ce îţi este necesar pentru a te înălţa într-o cutie strâmbă?
Dar pentru ca tu să fi liber, aşa cum e liber cântăreţul ce improvizează pe strune, nu trebuie să-ţi exersez în primul rând degetele şi să te învăţ arta cântăreţului? Ceea ce e luptă, constrângere şi răbdare.
Şi pentru ca tu să fi liber asemenea celui ce se caţără pe munte, nu trebuie să-ţi fi exersat muşchii, ceea ce e luptă, constrângere şi răbdare?
Şi pentru ca tu să fi liber asemenea poetului, nu trebuie să-ţi fi exersat mintea şi să-ţi fi făurit stilul, ceea ce e luptă, constrângere şi răbdare?
Condiţiile fericirii nu sunt niciodată căutare a fericirii. Fericirea, după ce ai creat, îţi este acordată ca răsplată. Iar condiţiile fericirii sunt lupta, constrângerea şi răbdarea.
Condiţiile frumuseţii nu sunt niciodată căutare a frumuseţii. Frumuseţea, atunci când opera ta e încheiată, îi este acordată pentru a te răsplăti. Şi condiţiile frumuseţii sunt luptă, constrângere şi răbdare.
Ca şi condiţiile libertăţii tale. De nu sunt daruri ale libertăţii. Libertatea, atunci când ai crescut ca om, este răsplată a acestui om, care dispune de un imperiu pentru a se exprima. Şi condiţiile libertăţii tale sunt luptă, constrângere şi răbdare.
Îţi voi spune, cu riscul de a te scandaliza, că fraternitatea îşi are condiţiile nu în egalitate, căci ea este răsplată, iar egalitatea se face în divinitate. Astfel, arborele este ierarhie, dar unde vezi că o parte o domină pe alta?
Templul, de asemenea, este ierarhie. Se sprijină pe temelia sa şi se încoronează în cheia de boltă. Şi cum ai putea şti care dintre de este mai importanţă decât cealaltă? Ce este un general fără armată? Ce este o armată fără general? Egalitatea este egalitate în imperiu, iar fraternitatea le este acordată oamenilor ca răsplată. Căci fraternitatea nu înseamnă dreptul de a tutui sau de a insulta. Eu spun că fraternitatea este răsplată a ierarhiei şi a templului pe care-l clădiţi unul cu ajutorul celuilalt. Am descoperit aceasta în căminele în care tatăl era respectat şi fratele mai mare îl apăra pe cel mai mic. Iar cel mic avea încredere în cel vârstnic. Şi serile lor erau călduroase, ca şi sărbătorile şi întoarcerile acasă. Dar dacă sunt materiale în vrac, dacă niciunul nu depinde de altul, dacă toţi se înghiontesc şi se amestecă asemenea unor bile, unde vezi fraternitatea lor? Când unul dintre ei moare, este înlocuit, căci nu era necesar. Pentru a te iubi, vreau să ştiu cine eşti şi unde te afli.
Iar dacă te-am scos din valurile mării, te voi iubi mai mult, căci sunt răspunzător de viaţa ta. Sau dacă te-am vegheat şi te-am vindecat atunci când sufereai, sau dacă eşti bătrânul meu servitor care m-a asistat asemenea unei lămpi, sau paznicul turmelor mele. Şi voi veni să-ţi beau laptele de capră. Şi voi primi de la tine, iar tu vei dărui. Şi tu vei primi, şi eu voi dărui. Iar eu nu am nimic de spus aceluia care se proclamă egalul meu cu duşmănie şi nu vrea nici să depindă de mine, nici ca eu să depind de el. Nu-l iubesc decât pe acela a cărui moarte ar fi pentru mine sfâşietoare.
CLIII.
În acea NOAPTE, în LINIŞTEA IUBIRII MELE, am vrut să urc muntele, pentru a observa, o dată mai mult, oraşul, şi prin ascensiunea mea l-am ferecat în linişte şi nemişcare, dar m-am oprit la jumătatea drumului, din milă, căci auzeam plânsete urcând până la mine şi voiam să le înţeleg.
De veneau de la animalele închise în staule. Şi de la animalele câmpului, şi ale cerului, şi de la animalele de la 310 marginea apelor. Căci numai de, într-o caravană, sunt semn al vieţii, căci vegetalele sunt lipsite de limbaj, iar omul, trăind deja pe jumătate viaţa sufletului, a început să se folosească de tăcere. Pe acel mâncat de cancer îl vezi muşcându-şi buzele şi tăcând, suferinţa sa transformându-se, mai presus de dezordinea cărnii sale, în arbore spiritual ce-şi înfige ramurile şi rădăcinile într-un imperiu ce nu aparţine lucrurilor, ci sensului lucrurilor.
Iată pentru ce te înspăimântă mai tare suferinţa tăcută decât aceea care strigă. Suferinţa tăcută umple camera. Umple oraşul. Şi nu există distanţă de la care să n-o poţi auzi. Dacă cea pe care o iubeşti suferă departe de tine şi dacă într-adevăr o iubeşti, suferinţa ei te va ajunge oriunde ai fi.
Auzeam, deci, vaietele vieţii. Căci viaţa se perpetua în staule, pe câmpuri şi pe malurile apelor. Căci mugeau în staule junincile lăuze. Căci auzeam beţia de dragoste a broaştelor urcând din mlaştini. Auzeam strigătele cocoşului sălbatic prins de vulpe sau behăitul caprei pe care o sacrificai pentru masa ta. Se întâmplă, câteodată, ca o fiară să facă linişte în tot ţinutul cu un singur răget, un imperiu de linişte în care orice fiinţă vie tremura de frică. Fiarele se conduc după mirosul spaimei, purtat de vânt. Abia răcnise, şi toate victimele străluceau pentru ea ca un popor de lumini.
Apoi se dezgheţau din stupoare animalele pământului, ale cerului, şi de la marginea apelor şi reîncepeau gemetele junincii, vaietele de dragoste şi de sacrificiu.
„Ah! mi-am spus. – acestea sunt zgomotele convoiului, căci viaţa se transmite din generaţie în generaţie, şi acest mers prin vremuri este asemenea carului încărcat a cărui osie strigă…”.
Atunci mi-a fost dat să înţeleg, în sfârşit, ceva din spaima oamenilor, căci şi ei se transmit, emigrând din ei înşişi, din generaţie în generaţie. Zi şi noapte se urmează inexorabil, prin oraşe şi câmpii, aceste divizii asemenea unui ţesut de carne care se deşiră şi se repară, şi am simţit în mine. Aşa cum aş fi simţit o rană, munca unei transformări lente şi perpetue.
„Dar aceşti oameni, îmi spuneam, trăiesc nu din lucruri, ci din înţelesul lucrurilor, şi trebuie să-şi transmită cuvintele de liberă trecere.
Iată pentru ce îi văd ocupaţi de a-şi obişnui copilul abia născut cu folosirea limbajului lor, aşa cum l-ar 311 obişnui cu un cod secret, căci el este cheie a tezaurului lor. Pentru a purta în el această mulţime de minuni, îi deschid cu trudă căile pe care va intra convoiul. Căci dificil de formulat, şi grele, şi subtile sunt recoltele ce trebuie trecute de la o generaţie la alta.
Desigur, este strălucitor acest sat. Desigur, este impresionantă această casă. Dar dacă noua generaţie va ocupa case despre care nu va şti nimic decât cum să le folosească, ce va face ea în acest deşert? Căci aşa cum, pentru a le permite să-şi afle plăcerea într-un instrument cu coarde, trebuie să-i înveţi pe urmaşii tăi arta muzicii, tot aşa trebuie, pentru ca ei să fie oameni, cu simţăminte omeneşti, să-i înveţi să citească în diversitatea lucrurilor imaginile casei tale, ale domeniului tău şi ale imperiului.
