Căci altfel, generaţia nouă îşi va face tabăra asemenea barbarilor în oraşul pe care-l va lua în stăpânire şi ce bucurie ar afla nişte barbari în comorile tale? Nu ştiu să se folosească de de, fiind lipsiţi de cheia limbajului tău.
Pentru aceia care au emigrat în moarte, acest sat era asemenea unei harpe, cu semnificaţia zidurilor, a arborilor, a fântânilor şi a caselor. Şi fiecare arbore – cu istoria lui. Şi fiecare casă – cu obiceiurile ei. Şi fiecare zid – altfel, din cauza tainelor lui. Şi, astfel, ţi-ai compus plimbarea asemenea unei muzici, scoţând sunetul pe care-l doreai din fiecare dintre paşii tăi. Dar barbarul ce-şi face tabără nu ştie să facă satul să cânte. Se plictiseşte şi, lovindu-se de interdicţia de a nu înţelege nimic, îţi surpă zidurile şi-ţi risipeşte obiectele. Din răzbunare împotriva instrumentului de care nu ştie să se folosească, aţâţă focul care-l răsplăteşte cu puţină lumină. După care se descurajează şi cască. Căci trebuie să ştii ceea ce arzi pentru ca lumina să fie frumoasă. Ca aceea a lumânării tale în faţa divinităţii tale. Dar flacăra în care va arde casa ta nu-i va spune nimic barbarului, nefiind flacără a unui sacrificiu”.
Mă bântuia, deci, această imagine a unei generaţii instalate ca intrus în cochilia celeilalte. Şi-mi apăreau ca esenţiale riturile care, în imperiul meu, obligă omul să-ţi transmită sau să primească moştenirea. Am nevoie de 312 băştinaşi, nu de venetici.
Iată pentru ce îţi voi impune, ca fiind esenţiale, lungile ceremonii prin care voi coase la loc rupturile poporului meu, astfel încât nimic din moştenirea sa să nu se piardă. Căci arborele, desigur, nu se îngrijeşte de seminţele sale. Atunci când vântul le smulge şi le poartă, e’ bine. Căci insecta, desigur, nu se îngrijeşte de ouăle sale. Soarele le va coace. Tot ceea ce posedă ei este conţinut în carnea lor şi se transmite o dată cu carnea.
Dar ce vei ajunge tu dacă nimeni nu te-a luat de mână să-ţi caute proviziile unei mieri ce nu este a lucrurilor, ci a sensului lucrurilor? Sunt, desigur, vizibile caracterele unei cărţi. Dar trebuie să te supun unui supliciu pentru aţi dărui aceste chei ale poemelor.
Funeraliile vreau să fie solemne. Căci nu e vorba de a aşeza un trup în pământ. Ci de a culege, fără a pierde nimic, ca dintr-o urnă ce s-a spart, patrimoniul al cărui depozitar a fost cel mort. Este dificil să salvezi totul. Culesul este greu şi îndelungat. Trebuie să-i plângi mult timp, să meditezi asupra existenţei lor, să le sărbătoreşti aniversarea. Trebuie să te întorci de multe ori pentru a observa dacă nu ai uitat ceva.
La fel despre căsătorie, care pregăteşte sărbătoarea naşterii. Casa în care vă închideţi devine grânar, hambar şi depozit. Cine poate spune ce conţine? Arta voastră de a iubi, arta voastră de a râde, arta voastră de a înţelege poemul, arta voastră de a cizela argintul, arta voastră de a plânge şi de a reflecta va trebui să le adunaţi, pentru a le transmite, la rândui vostru. Dragostea voastră vreau să fie încărcătură ce trebuie să treacă abisul între o generaţie şi cealaltă, şi nu concubinaj pentru împărţeala vană a proviziilor.
La fel despre riturile naşterii, căci aceasta este ruptura pe care trebuie s-o reparaţi.
Iată pentru ce pretind ceremonii atunci când te căsătoreşti, când naşti, când mori, când te desparţi, când te întorci, când începi să clădeşti, când începi să locuieşti, când îţi depozitezi recolta, când începi culesul, când faci pace sau război.
Şi pentru acelaşi motiv cer să-ţi educi copiii astfel încât să-ţi semene. Nu trebuie ca un adjutant să le transmită moştenirea, căci ea nu poate să încapă în manualul său. Deşi alţii decât tine îi pot transmite 313 bagajul tău de cunoştinţe şi bazarul tău de idei, va pierde, dacă e despărţit de tine, ceea ce nu este enunţabil şi nu încape în manual.
Îi vei clădi după imaginea ta, de teamă să nu rătăcească mai târziu, lipsiţi de bucurie,. Într-o patrie ce le va fi asemenea unei tabere goale, ale cărei comori, necunoscându-i limbajul, le vor lăsa să putrezească.
CLIV.
MA ÎNSPĂIMÂNTAU FUNCŢIONARII IMPERIULUI meu, căci se arătau optimişti: „Asta e bine aşa cum este, spuneau ei. Ceea ce e perfect nu trebuie atins”.
Desigur, ceea ce e perfect nu trebuie atins. Perfecţiunea nu are alt înţeles decât acela de stea ce trebuie să-ţi călăuzească mersul. Este direcţie şi tendinţă. Dar singurul oare contează este mersul, şi nu există provizii în sânul cărora să te poţi aşeza. Căci atunci câmpul de forţă care te însufleţeşte moare şi vei fi asemenea unui cadavru.
Dacă vreunul nu mai ia în seamă steaua, înseamnă că vrea să se aşeze şi să doarmă. Dar unde te aşezi? Unde dormi? Nu cunosc locuri de odihnă. Căci acel loc, dacă te exaltă, înseamnă că este obiect al izbânzii tale. Dar altul este câmpul de bătaie unde respiri această victorie nouă şi alta este litiera în care-l transformi atunci când vrei să trăieşti de pe urma lui.
Cu ce operă-martor o compari pe a ta, pentru ca ea să te satisfacă?
CLV.
CACI TE MIRI DE PUTEREA RITURILOR MELE şi a drumului meu de ţară. Şi, mirându-te, eşti orb.
Priveşte-l pe sculptor, poartă în el ceva ce nu poate fi enunţat. Căci niciodată nu poate fi enunţat ceea ce aparţine omului, şi nu scheletului unui om care a fost. Şi sculptorul frământă, pentru a-l transporta, un chip de lut.
Te plimbai, şi ai trecut prin faţa operei sale, şi ai privit acest chip, poate arogant sau poate melancolic, apoi ţi-ai continuat drumul. Slab convertit, dar convertit totuşi, adică întors şi aplecat într-o direcţie nouă, pentru un timp scurt, poate, dar pentru un timp.
Un om, deci, era încercat de un sentiment informulabil: a frământat un boţ de lut. Şi a aşezat lutul în drumul tău. Şi iată că îţi vei încărca sufletul, dacă treci pe acel drum, cu acelaşi sentiment informulabil.
Şi aceasta chiar dacă s-au scurs o sută de mii de ani între gestul său şi trecerea ta.
CLVI.
S-A RIDICAT UN VlNT DE NISIP CARE A ADUS între noi rămăşiţele unei oaze îndepărtate, şi tabăra a fost năpădită de păsări. Le găseai sub fiecare cort, blânde şi căutând cu uşurinţă umărul oamenilor, şi totuşi, în lipsa hranei, piereau în fiecare zi cu miile, uscându-se apoi şi trosnind ca o scoarţă de lemn mort. Pentru că infectau aerul, am pus să fie strânse. Am umplut cu de coşuri mari şi tot acest praf a fost vărsat în mare.
Când am cunoscut pentru prima oară setea, am asistat, la ora la care soarele e cel mai fierbinte, la edificarea unui miraj. Oraşul geometric se reflecta, cu liniile sale pure, în apele liniştite. Un om a înnebunit, a scos un strigăt şi a început să alerge în direcţia oraşului.
Aşa cum strigătul raţei sălbatice care emigrează răsună în toate celelalte păsări, am înţeles că strigătul omului îi zdruncinase pe ceilalţi. Erau gata să se clatine înspre acel miraj şi înspre neant, în urma celui inspirat. O carabină bine îndreptată l-a doborât. Şi n-a mai fost decât un cadavru, care ne-a liniştit.
Unul dintre soldaţii mei plângea.
„Ce ai?” l-am întrebat.
Credeam că-l plânge pe cel mort.
Dar el descoperise la picioarele sale una dintre scoarţele mele trosnitoare şi plângea cerul despuiat de păsări.
„Atunci când cerul îşi pierde puful, mi-a spus el, viaţa omului este ameninţată”. 315
L-am ridicat pe cel ce scormonea măruntaiele fântânii, a leşinat, având totuşi timp să ne facă semn că fântâna era seacă. Există maree subterane de apă dulce. Şi apa, timp de câţiva ani, se îndreaptă spre fântânile din nord. Care redevin izvoare de sânge. Dar această fântână ne ţinea nemişcaţi, asemenea unui cui bătut într-o aripă.
Toţi se gândeau la coşurile mari, pline cu scoarţă de lemn mort.
Am ajuns, totuşi, la puţul El Bahr, a doua zi seara.
După căderea nopţii, am chemat călăuzele.
„Ne-aţi înşelat asupra stării fântânilor. El Bahr e gol. Ce să fac cu voi?”.
Luceau stele minunate în negrul unei nopţi amare şi splendide în acelaşi timp. Aveam şi diamante pentru hrana noastră.
„Ce să vă fac?” le spuneam călăuzelor.
Dar zadarnică e dreptatea omului. Nu eram, oare, cu toţii transformaţi în mărăcini?
Soarele a ieşit, decupat de bruma nisipului în formă de triunghi. A fost ca un ghimpe pentru carnea noastră. Oamenii au căzut, loviţi în creştet. Alţii, mulţi, au înnebunit. Dar nu mai exista miraj care să-i cheme înspre oraşe limpezi şi pure. Nu mai existau nici miraj, nici orizont pur, nici linii statornice. Nisipul ne învăluia într-o lumină tumultuoasă de cuptor de cărămizi.
