Există, fără îndoială, Doamne, o altă ordine în care pescarul acela în barca sa mi-ar părea flacără de fervoare sau nod de mânie, trăgându-şi din apă pâinea dragostei, din cauza soţiei şi a copiilor, sau salariul foamei. Sau, poate, nu s-ar arăta răul care îl ucide şi care îi umple fiinţa şi-l arde.

      Micime a omului? Unde o vezi? Nu iei măsura omului cu un lanţ de topograf. Dimpotrivă, atunci când intru în barcă, totul devine imens.

      E de ajuns, Doamne, ca să mă pot cunoaşte, să arunci în mine ancora durerii. Tragi de frânghie şi mă trezesc.

      Omul din barcă este, poate, supus nedreptăţii? Nimic din spectacol nu se schimbă. Aceeaşi barcă. Aceeaşi linişte a apelor. Aceeaşi moleşeală a zilei.

      Ce pot să primesc de la oameni, dacă nu devin umil pentru ei?

      Doamne, leagă-mă de arborele căruia îi aparţin. Sunt lipsit de sens dacă sunt singur. Să fiu sprijin altora. Să mă sprijin de alţii. Ierarhiile tale să mă constrângă. Aici sunt învins şi trecător.

      CLXXIV.

      ŢI-AM VORBIT DESPRE BRUTARUL CARE frământă aluatul de pâine şi, atâta timp cât acesta îi cedează, înseamnă că nimic nu vine. Dar iată ora când aluatul se leagă. Şi mâinile descoperă în masa informă linii de forţă, şi tensiuni, şi rezistenţe. Se dezvoltă în aluat o musculatură de rădăcini. Pâinea pune stăpânire pe aluat aşa cum un arbore ia în stăpânire pământul.

      Îţi rumegi problemele şi nimic nu se arată. Treci de la o soluţie la alta, căci nu există niciuna care să te satisfacă. Eşti nefericit de a nu acţiona, căci numai înaintarea e însufleţitoare. Şi iată-te cuprins de dezgustul de a fi risipit şi divizat. Te întorci atunci spre mine, ca să-ţi rezolv contradicţiile. Şi, desigur, le pot rezolva, alegând o soluţie împotriva celeilalte. Dacă vei fi captiv al învingătorului tău, îmi va fi permis să-ţi spun: dacă te vei simplifica prin alegerea unei părţi împotriva celeilalte, vei fi, desigur, gata pentru acţiune, dar vei afla pacea fanaticului, sau pacea temniţei, sau pacea laşului. Căci curajul nu înseamnă a înainta lovindu-i pe purtătorii altor adevăruri.

      Suferinţa ta te obligă să ieşi din condiţiile suferinţei tale. Dar trebuie să accepţi suferinţa pentru a fi împins înspre ascensiunea ta. Chiar şi simpla suferinţă a unui picior bolnav te obligă să te îngrijeşti şi să refuzi putreziciunea bolii.

      Dar pe cel care suferă de un picior şi îl amputează mai degrabă decât să se străduiască să-i afle remediul, îl numesc nebun sau laş. Eu nu vreau să amputez omul, ci să-l vindec.

      Iată pentru ce, de pe muntele de unde dominam oraşul, am înălţat această rugă: „Ei, Doamne, îşi aşteaptă de la mine semnificaţia. Îşi aşteaptă adevărul de la mine, Doamne, dar el nu e făurit încă. Luminează-mă. Frământ aluatul ca să-i simt rădăcinile. Dar nimic nu se leagă încă şi am conştiinţa necurată a nopţilor albe. Dar eu ştiu cât de leneş este fructul în a se arăta. Căci orice creaţie, pentru a se împlini, trebuie, înainte de orice, să se pătrundă de timp.

      Ei îmi aduc dorinţele şi nevoile lor. Le îngrămădesc pe şantierul meu asemenea unor materiale din care eu trebuie să creez îmbinarea care să le absoarbă, templu sau corabie.

      Dar nu voi sacrifica nevoile unora nevoilor celorlalţi, măreţia unora – măreţiei celorlalţi. Pacea unora

      — Păcii celorlalţi. Îi voi supune pe toţi unii altora, astfel încât să devină templu sau corabie.

      Căci mi-am dat seama că a supune înseamnă a 350 primi şi a aşeza. Supun pietrele templului, şi de nu mai rămân în vrac pe şantier. Şi nu există cui care să nu fie de folos corăbiei.

      Nu-i voi asculta pe cei mai numeroşi, căci ei nu văd corabia, care se află deasupra lor. Dacă făuritorii de cuie ar fi mai numeroşi, ei i-ar supune pe tăietorii de scânduri adevărului făuritorilor de cuie şi corabia nu s-ar mai naşte.

      Nu voi crea pacea muşuroiului de furnici printr-o alegere fără sens a călăilor şi a închisorilor, deşi după aceasta ar fi pace, căci, o dată creat de către furnicar, omul ar fi om pentru a trăi în furnicar. Dar puţin mă interezeasă a perpetua specia, dacă ea nu transportă bagaje. Vasul, desigur, este mai urgent, dar licoarea este aceea care-i dă preţ.

      Nici nu voi concilia. Căci a concilia înseamnă a satisface josnicia unui amestec călduţ în care s-au împăcat băuturi reci şi fierbinţi. Şi vreau să salvez oamenii cu savoarea lor. Căci tot ceea ce caută este bine să fie aflat, toate adevărurile lor sunt evidente. Eu trebuie să creez imaginea care să-i absoarbă. Căci măsura comună a adevărului tăietorilor de scânduri şi a adevărului făuritorilor de cuie este corabia.

      Dar va veni ora, Doamne, când îţi va fi milă de suferinţa mea, din care n-am refuzat nimic. Căci eu lupt pentru liniştea care domneşte asupra contradicţiilor absorbite, şi nu pentru pacea partizanului, care e făcută jumătate din dragoste, jumătate din ură.

      Atunci când mă revolt, Doamne, înseamnă că încă n-am înţeles. Atunci când arunc în închisoare sau execut, înseamnă că încă nu ştiu să-i cuprind pe toţi sub veşmântul meu. Căci cel care-şi creează un adevăr fragil, ca, de pildă, a prefera libertatea constrângerii sau constrângerea libertăţii, neputând să domine un limbaj van, în care cuvintele se opun, se simte fierbând de mânie atunci când este contrazis. Dacă strigi tare, înseamnă că limbajul tău este insuficient şi că încerci să acoperi glasul celorlalţi. Dar cum, Doamne, m-aş putea revolta dacă am ajuns pe muntele tău şi mi-a apărut imaginea în cuvintele trecătoare? Pe cel care va veni la mine îl voi primi. Pe cel care se va agita împotriva mea îl voi înţelege în greşeala lui şi-i voi vorbi cu blândeţe, ca să se îndrepte. Şi nimic din această blândeţe nu va fi concesie sau linguşire, ci doar va însemna că în el am citit atât de limpede patetismul dorinţei. Făcând-o dorinţa mea, căci şi pe el l-am absorbit în întregime. Mânia nu te orbeşte: ea se naşte din orbire. Te revolţi împotriva aceleia care-şi dă pe faţă furia. Dar dacă-şi deschide haina şi-ţi arată cancerul, o ierţi. Pentru ce te-ai revolta împotriva acestei desperări?

      Pacea la care meditez se câştigă prin suferinţă. Accept cruzimea nopţilor albe, căci eu merg înspre tine, care eşti enunţ, dispariţie a întrebărilor şi linişte. Sunt arbore ce creşte încet, dar sunt arbore. Şi mulţumită ţie, voi absorbi apa pământului.

      Ah, am înţeles, Doamne, că spiritul domină inteligenţa! Căci inteligenţa examinează materialele, dar numai spiritul ştie să vadă corabia. Şi dacă am creat imaginea, îmi vor împrumuta inteligenţele lor pentru a îmbrăca, a sculpta, a întări, a demonstra imaginea pe care o voi fi creat.

      Pentru ce m-ar refuza? Eu n-am adus nimic care să-i înfrâneze, ci i-am eliberat, pe fiecare în iubirea lui.

      Pentru ce tăietorul de scânduri ar tăia mai puţin dacă scândura este scânaură de corabie?

      Chiar şi cei indiferenţi, care nu-şi aflaseră locul, se vor converti în iubirea faţă de mare. Căci orice fiinţă caută să convertească şi să absoarbă în sine ceea ce se află împrejur.

      Şi cine ar putea să prevadă viitorul oamenilor, dacă nu ştie să privească o corabie? Căci materialele nu-ţi spun nimic despre viitorul lor. De nu s-au născut încă, dacă nu s-au născut într-o fiinţă. Dar, o dată asamblate, pietrele pot acţiona asupra inimii omului prin marea densă a liniştii. Atunci când pământul este drenat de sămânţă cedrului, ştiu să prevăd comportamentul pământului. Iar de cunosc arhitectul şi materialele şantierului, ştiu către ce tinde şi că se vor îndrepta spre insule îndepărtate”.

      CLXXV.

      TE VREAU BINE ÎNTEMEIAT ŞI NECLINTIT. Te vreau credincios. Căci a fi credincios înseamnă, în primul rând, a fi faţă de tine însuţi. Trădarea nu-ţi va 352 aduce nimic, căci nodurile, care te vor conduce, te vor însufleţi, îţi vor da sens şi lumină, sunt greu de legat.

      Ca şi pietrele templului. Nu le risipesc în fiecare zi pentru a încerca temple mai frumoase. Dacă-ţi vinzi domeniul pentru un altul, poate mai bun în aparenţă, ai pierdut ceva din tine ce nu vei mai regăsi. Pentru ce te plictiseşti în casa ta cea nouă? Este mai comodă, îţi oferă mai mult din ceea ce-ţi doreai în mizeria celeilalte. Puţul tău îţi obosea braţul şi visai să ai o fântână. Iată-ţi fântâna. Dar îţi lipseşte scârţâitul roţii şi apa scoasă din pântecele pământului care sclipea când ajungea în lumina soarelui.

      Şi nu înseamnă că nu doresc ca tu să urci muntele, şi să te înalţi, şi să prinzi formă, şi să doreşti în fiecare clipă să mergi înainte. Dar una este fântâna cu care-ţi împodobeşti casa – şi care este victorie a mâinilor tale

      — Şi alta instalarea ta în cochilia altuia. Căci una sunt câştigurile succesive în aceeaşi direcţie, ca de pildă împodobirea templului, câştiguri care sunt creştere a arborelui ce se dezvoltă după geniul său, şi alta mutarea ta lipsită de iubire.

      Nu am încredere în tine atunci când tranşezi într-un fel sau altul, căci pierzi bunul tău cel mai preţios, care nu aparţine lucrurilor, ci înţelesului lucrurilor.

      Întotdeauna emigraţii mi-au părut trişti.

      Îţi cer să-ţi deschizi sufletul, căci rişti să fi înşelat de cuvinte. Acela şi-a aflat sensul în călătorie. Merge de la o escală la cealaltă şi nu spune că sărăceşte în felul acesta. Continuitatea sa este călătoria. Dar celălalt îşi iubeşte casa. Continuitatea sa este casa. Şi dacă o transformă în fiecare zi, nu va fi fericit în ea. Când vorbesc despre sedentar, nu vorbesc despre acela care-şi iubeşte casa. Vorbesc despre acela care n-o mai iubeşte, nici n-o mai vede. Căci casa ta, de asemenea, este victorie perpetuă, aşa cum bine ştie nevasta ta, care-o face să pară nouă în fiecare dimineaţă.

      Te voi învăţa, deci, despre trădare. Căci tu eşti nod al relaţiilor, şi nimic altceva. Şi exişti prin legăturile tale. Legăturile tale există prin tine. Templul există prin fiecare dintre pietre. O desprinzi pe aceasta: el se va nărui. Aparţii unui templu, unui domeniu, unui imperiu.

      Iar de sunt prin tine. Şi nu tu eşti cel ce trebuie să judece – aşa cum judecă cei veniţi din afară, şi nu 353 se simt legaţi – cui aparţii. Atunci când judeci, tu eşti cel care-l judeci. Este povara ta, dar şi exaltarea ta.

      Căci îl dispreţuiesc pe acela care îşi denigrează fiul atunci când acesta a greşit. Căci fiul său îi aparţine. Trebuie să-l certe şi să-l condamne – pedepsindu-se pe sine în felul acesta, dacă-l iubeşte – şi să-i impună adevărurile sale, dar nu să meargă din casă în casă, plângându-se de el. Căci dacă se desolidarizează de fiul său, nu mai e tată, şi câştigă în felul acesta acea odihnă care este de a fi mai puţin şi se aseamănă odihnei morţilor. Mi s-au părut întotdeauna săraci aceia care nu mai ştiau cu ce erau solidari. I-am observat întotdeauna căutându-şi o religie, un grup, un sens, şi făceau coadă pentru a fi primiţi. Nu există primire adevărată decât în rădăcini’. Căci ceri să fi bine înfipt, împovărat de drepturi şi datorii, şi răspunzător. Dar nu iei în viaţă o sarcină de om aşa cum iei într-un şantier o sarcină de zidar la porunca unui stăpân de sclavi. Transfug fiind, te goleşti.

      Îmi place tatăl care, atunci când fiul său a greşit, ia dezonoarea asupra lui, intră în doliu şi face penitenţă. Căci fiul său îi aparţine. Dar fiindcă este legat de fiul său şi condus de dragostea pentru el, se va lăsa condus. Căci nu cunosc drum care să aibă o singură direcţie. Dacă refuzi să fi răspunzător de înfrângeri, nu vei fi răspunzător nici de victorii.

      Dacă o iubeşti pe femeia casei tale şi ea păcătuieşte, n-ai să te amesteci cu mulţimea pentru a o judeca. Ea îţi aparţine, şi te vei judeca în primul rând pe tine însuţi, căci eşti răspunzător de ea. Ţara ta a fost înfrântă? îţi cer să te judeci: îi aparţii.

      Căci, desigur, vor veni martori străini în faţa cărora va trebui să roşeşti. Şi pentru a te spăla de ruşine, te vei desolidariza de greşelile sale. Dar trebuie să existe ceva cu care să fi solidar. Cu cei care au scuipat asupra casei tale? Au avut dreptate, vei spune tu. Poate. Dar vreau să fi al casei tale. Te vei îndepărta de acei care scuipau. Nu trebuie ca tu însuţi să scuipi. Te vei întoarce la tine: „Ruşine, vei spune, pentru ce sunt atât de urât înăuntrul vostru?”. Căci dacă ei te acoperă de ruşine, iar tu accepţi ruşinea, tu îi poţi influenţa şi în354 frumuseţa. Şi pe tine te vei înfrumuseţa în felul acesta.

      Refuzul tău de a scuipa nu înseamnă că acoperi greşelile. Ci că ţi le însuşeşti, pentru a le ispăşi.

      Cei care se desolidarizează şi amuţesc ei înşişi mulţimile: „Priviţi această putreziciune, nu este a mea…”.

      Dar nu există nimic cu care să fie solidari. Îţi vor spune că sunt solidari cu omul, cu virtutea sau cu Domnul.

      Dar nu sunt decât vorbe goale, dacă nu înseamnă nod al legăturilor lor. Divinitatea coboară până în casă pentru a deveni casă. Şi pentru cel umil, care aprinde lumânările, divinitatea este datoria de a aprinde lumânările.

      Iar pentru cel care este solidar cu oamenii, omul nu este simplu cuvânt al vocabularului său, omul înseamnă toţi aceia de care este răspunzător. E prea uşor să evadezi şi să preferi divinitatea aprinderii lumânărilor.

      Dar eu nu cunosc omul, ci oamenii. Nu libertatea, ci oameni liberi. Nu fericirea, ci oameni fericiţi. Nu frumuseţea, ci lucruri frumoase. Nu divinitatea, ci fervoarea lumânărilor. Şi cei care caută esenţa altfel decât ca pe o naştere nu-şi arată decât vanitatea şi golul inimilor lor. Şi nici nu vor trăi, nici nu vor muri, căci nu trăieşti şi nu mori prin cuvinte.

      Cel care judecă, nemaifiind solidar cu nimic, judecă pentru el, şi te împiedici de vanitatea lui ca de un zid.

      Căci este vorba de imaginea sa, nu de dragostea sa. Nu este vorba de el ca legătură, ci de el ca obiect admirat.

      Şi aceasta nu are sens.