VREAU SĂ-ŢI DESCHID OCHII ASUPRA miracolului insulei. Căci tu creezi că în libertatea arborilor, şi a preriilor, şi a turmelor, în exaltarea singurătăţii marilor spaţii, în fervoarea iubirii fără oprelişti, te vei înălţa drept ca un arbore. Dar arborii pe care i-am văzut crescând cel mai drept nu sunt cei ce cresc liberi. Căci aceia nu se grăbesc să crească, şovăie în ascensiunea lor şi urcă încovoiaţi. În timp ce acela din pădurea virgină, prins între duşmanii ce-i fură partea sa de soare, escaladează cerul într-un jet vertical, cu urgenţa unei chemări.
Căci nu vei găsi în insula ta nici libertate, nici exaltare, nici dragoste.
Iar dacă te adânceşti prea mult timp în deşert, (căci e cu totul altceva să te odihneşti în el de corvezile oraşului), nu cunosc decât un mijloc de a-l anima pentru tine, anume de aţi păstra răsuflarea şi de a-l transforma în teren prielnic exaltării tale. Şi astfel întinzi o structură de linii de forţă. Fie că de aparţin naturii sau imperiului.
Şi voi instala reţeaua de fântâni cu destulă zgârcenie, ca tu să lupţi să ajungi la de. Căci înspre a şaptea/i trebuie să economiseşti apă din burdufuri. Şi să tinzi înspre acest puţ din toate puterile tale. Şi să-l câştigi prin izbânda ta. Şi, desigur, să pierzi animale forţând acest spaţiu şi această singurătate, căci preţul sacrificiilor consimţite va fi meritat. Iar caravanele împotmolite în nisip care nu l-au găsit vorbesc despre gloria lui. Iar el străluceşte asupra osemintelor lor, sub soare.
Astfel, la ora plecării, atunci când verifici încărcătura, Iragi de funii pentru a vedea dacă mărfurile se clatină, controlezi starea rezervelor de apă, faci apel la ce e mai bun în tine însuţi. Şi iată-te din nou în mers înspre tărâmul îndepărtat pe care, dincolo de nisipuri, apele îl binecuvântează, străbătând întinderea de la o fântână la cealaltă, asemenea treptelor unei scări, prins, fiindcă există un dans de dansat şi un duşman de învins, în ceremonialul deşertului. Şi, o dată cu trupul, eu îţi clădesc un suflet. 27
Dar, dacă vreau să ţi-l îmbogăţesc şi mai mult, dacă vreau ca fintânile, asemenea polilor, să atragă sau să respingă cu mai multă forţă şi astfel deşertul să fie construcţie pentru spiritul şi pentru inima ta, îl voi popula cu duşmani. Aceia vor stăpâni fântânile şi, pentru a bea, va trebui să foloseşti’ şiretlicuri, să lupţi şi să învingi. Şi după cum triburile care se vor aşeza aici şi aiurea vor fi mai crude sau mai puţin crude, mai apropiate ca spirit sau vorbind o limbă de neînţeles, mai bine sau mai prost înarmate – paşii tăi vor fi mai agili sau mai puţin agili, mai discreţi sau mai zgomotoşi, iar distanţele măsurate în urmă în zilele de mers vor fi diferite, deşi întinderea este în toate punctele aceeaşi pentru ochi. Şi astfel se va magnetiza, se va diversifica şi se va colora diferit o imensitate care la început era palidă şi monotonă, dar care, pentru spiritul tău şi inima ta, va primi mai mult relief decât acele ţări fericite în care se află văile răcoroase, munţii albaştri, lacurile de apă dulce şi preriile.
Căci pasul tău este aici cel al unui condamnat la moarte, dincolo de cel al unui om eliberat, aici va arăta surprize, dincolo surpriza va fi rezolvată. Aici o urmărire, dincolo o atenţie discretă, ca în camera în care ea doarme şi nu vrei s-o trezeşti.
Şi, desigur, nu se va întâmpla nimic în timpul celor mai multe din călătoriile tale, căci e de ajuns să accepţi aceste diferenţe, iar ceremonialul ce se va naşte din de să-ţi pară motivat, necesar şi absolut, pentru a se îmbogăţi calitatea dansului tău. Miracolul atunci va fi că acela pe care-l voi lipi caravanei tale, dacă-ţi ignoră limbajul şi nu participă la temerile tale, la speranţe şi bucurii, dacă pur şi simplu este redus la aceleaşi mişcări ca un conducător al animalelor sale, nu va întâlni nimic, decât un deşert gol şi va căsca în tot timpul traversării unei întinderi interminabile de la care nu va primi decât plictiseală, şi nimic în deşertul meu nu-l va schimba pe acest călător. Fântâna nu va fi pentru el decât o gaură de dimensiuni modeste care a trebuit să fie dezvelită de nisip. Şi ce ar fi putut să ştie despre duşman, de vreme ce prin esenţa lui acesta este invizibil: căci nu e vorba aici decât de un pumn de grăunţe de nisip plimbate de vânturi, deşi de sunt de ajuns pen278 tru a-i transfigura totul celui care este legat de de, aşa cum sarea transfigurează un ospăţ. Iar deşertul meu, dacă-ţi arăt regulile jocului, va avea o asemenea putere asupra ta, încât pot să le aleg banal, egoist, morocănos şi sceptic în mahalalele oraşului meu sau în trândăvia oastei mele şi să-ţi impun o singură traversare a deşertului, pentru a face să izbucnească în tine omul, asemenea unei seminţe ce-şi sparge coaja, şi să înfloreşti în sufletul şi inima ta. Şi vei reveni transformat, magnific, clădit pentru a trăi viaţa celor puternici. Iar dacă eu m-am mărginit să-ţi împărtăşesc limbajul lui, căci esenţialul nu aparţine lucrurilor, ci sensului lucrurilor, deşertul te-a făcut să răsări şi să creşti ca soarele.
Îl vei traversa ca pe un bazin miraculos. Şi când vei urca pe cealaltă margine, râzând, viril şi impresionant, femeile vor recunoaşte în tine pe cel pe care-l căutau şi nu va trebui decât să le dispreţuieşti pentru a le avea.
Cât de nebun e acela care pretinde să caute fericirea oamenilor în satisfacerea dorinţelor lor, crezând, atunci când îi priveşte mergând, că ceea ce contează în primul rând pentru om este accesul la scopul propus.
Ca şi cum ar exista vreodată un scop.
Iată pentru ce îţi spun că ceea ce contează înainte de orice pentru om este tensiunea liniilor de forţă în care pătrunde, şi propria sa densitate interioară ce decurge din aceasta, şi răsunetul paşilor săi, şi atracţia fântânilor, şi asprimea versantului de munte ce trebuie urcat. Iar cel care a ştiut să-l urce, dacă a trecut prin forţa pumnilor săi şi zdrelindu-şi genunchii dincolo de un ac de stâncă, nu vei putea spune că plăcerea sa este asemenea celei a sedentarului care, târându-şi carnea flască într-o zi de odihnă, se tăvăleşte în iarbă pe vârful neînsemnat al unei coline rotunde.
Dar tu ai demagnetizat totul, desfăcând nodul divin ce leagă lucrurile. Căci văzând oamenii forţând înspre fântâni, ai crezut că e vorba de fântâni şi le-ai forat puţuri.
Căci văzând că oamenii aşteaptă odihna celei de-a şaptea zile, ai înmulţit zilele de odihnă. Căci văzând dorinţa oamenilor pentru diamante, le-ai distribuit diamante în vrac. Căci văzând că oamenii se tem de duşmani, le-ai suprimat duşmanii. Căci văzând dorinţa oamenilor de iubire, le-ai clădit cartiere rezervate, mari, asemenea unor capitale, în care toate femeile se vând. Şi te-ai arătat astfel mai stupid decât acel jucător de popice de 279 care ţi-am vorbit, care căuta, fără a o găsi, voluptatea într-un lan întreg de popice pe care le doborau sclavii lui.
Dar să nu creezi că ţi-am spus că trebuie cultivate dorinţele tale. Căci dacă nimic nu prinde formă între de, nu există linii de forţă. Fântâna, dacă e aproape de tine, o vei dori, desigur, atunci când mori de sete. Dar dacă, dintr-un motiv oarecare, îţi rămâne inaccesibilă şi nu poţi nici să primeşti de la ea, nici să-i dai în schimb nimic, este ca şi cum n-ai exista. Ca şi acea trecătoare cu care te întâlneşti şi care nu poate să fie nimic pentru tine. În ciuda distanţei, mai departe de tine decât dacă ar fi dintr-un alt oraş. O transfigurez pentru tine şi o fac element al unei structuri şi vei putea, de pildă, să visezi că te îndrepţi înspre ea noaptea, cu o seară la fereastra ta, pentru a o răpi şi a o arunca pe spinarea calului tău şi să te bucuri de ea în bârlogul tău. Sau, dacă eşti soldat, ea să fie regină, iar tu să poţi muri pentru ea.
Slabă şi vrednică de milă e bucuria pe care o afli în falsele structuri pe care ţi le inventezi din joacă. Căci dacă iubeşti acel diamant, îţi va fi de ajuns să mergi înspre el cu paşi mărunţi şi din ce în ce mai încet pentru a trăi o viaţă patetică. Dar dacă mersul tău încet înspre diamant este al unui rit ce te ţine strâns şi-ţi interzice să iuţeşti pasul, dacă împingând din toate puterile tale împotriva lui întâlneşti opreliştile mele care-ţi interzic să mergi mai repede, dacă accesul la diamant nu-ţi este nici oprit în mod absolut – ceea ce l-ar face să-şi piardă semnificaţia, transformându-l în spectacol fără greutate nici uşor – ceea ce n-ar cere nimic de la tine – nici dificil prin vreo invenţie stupidă – ceea ce ar fi caricatură a vieţii – ci pur şi simplu îţi cere o structură puternică şi calităţi numeroase, atunci vei fi bogat. Şi nu cunosc nimic altceva decât duşmanul tău care să te înalţe, şi aceasta nu trebuie să te surprindă, căci e nevoie de doi pentru a face război.
Căci bogăţia ta este de a fora puţuri, de a avea o zi de odihnă, de a extrage diamantul şi de a câştiga iubirea.
Nu însă de a poseda fântâni, zile de odihnă, diamante şi libertate în iubire. Şi, de asemenea, nu de a le dori 280 fără a lupta pentru de.
Iar dacă opui ca două cuvinte deosebite dorinţa şi posesia, nu vei înţelege nimic din viaţă. Căci adevărul tău de om le domină şi nu e nimic contradictoriu aici. Căci e nevoie de totala expresie a dorinţei şi să întâlneşti nu obstacole absurde, ci obstacolul însuşi al vieţii, celălalt dansator, care-ţi este rival – şi se va naşte dansul. Dacă nu eşti la fel de stupid ca acela ce joacă, împotriva lui însuşi, cap sau pajură.
Dacă deşertul meu ar fi prea bogat în fântâni, ar trebui să vină ordin ca unele dintre de să fie interzise.
Căci liniile de forţă create trebuie să te domine de la o înălţime mai mare decât propria ta înălţime, pentru ca tu să afli în de înclinaţiile, şi tensiunile, şi acţiunile tale, şi trebuie, căci nu toate sunt la fel de bune, să semene a ceva ce ţie nu-ţi este dat să înţelegi. Iată pentru ce spun că există un ceremonial al fântânilor în deşert.
Să nu speri, deci, nimic de la insula fericită care este pentru tine provizie strânsă pentru totdeauna, asemenea acelei mulţimi de popice doborâte. Căci vei deveni acolo animal de grajd. Iar dacă tezaurele insulei, pe care ţi le imaginai răsunătoare, te plictisesc o dată ce-ai ajuns la de, le voi face să răsune din nou inventându-ţi un deşert şi le voi distribui în spaţiu după liniile unei imagini ce nu va fi de esenţa lucrurilor.
Iar dacă doresc să-ţi salvez insula, îţi voi dărui un ceremonial al comorilor insulei.
CXXXVI.
DACA VREI SĂ-MI VORBEŞTI DESPRE UN soare ameninţat cu moartea, spune-mi: „soare de octombrie.” Căci acela slăbeşte deja şi poartă în el bătrâneţea. Dar soarele de noiembrie sau decembrie cheamă atenţia asupra morţii şi te văd făcându-mi semn. Şi nu mă interesezi. Căci ceea ce voi primi de la tine nu va fi gustul morţii, ci gustul a ceea ce desemnează moartea şi nu aceasta era ceea ce urmăream.
Dacă un cuvânt îşi saltă capul în mijlocul frazei tale, retează-l. Căci un cuvânt trebuie să-mi arăţi. Fraza ta este capcană pentru o captură. Şi nu vreau să văd capcana.
Căci te înşeli asupra obiectului a ceea ce porţi, dacă îţi închipui că el este enunţabil. Altfel mi-ai spune: „melancolie”, şi aş deveni melancolic, ceea ce, într-adevăr, ar fi prea uşor. Desigur, joacă în tine un uşor mimetism, care te face să semeni cu ceea ce-ţi spun. Dacă spun: „mânie a valurilor”, eşti vag tulburat. Iar dacă îţi spun: „războinicul ameninţat de moarte”, eşti vag neliniştit pentru războinicul meu. Din obişnuinţă. Iar operaţia este de suprafaţă. Singura care are valoare este să te conduc acolo de unde vezi lumea aşa cum am dorit-o eu.
Căci nu cunosc poem sau imagine într-un poem care să fie altceva decât acţiune asupra ta. Nu e vorba de aţi explica un lucru sau altul, nici chiar de a ţi-l sugera, aşa cum cred cei subtili, ci de a te face să devii într-un fel sau altul. Dar aşa cum în sculptură am nevoie de un nas, de o gură, de o bărbie pentru a le face să răsune unul în celălalt şi a te prinde în reţeaua mea, mă voi folosi de ceea ce voi sugera sau enunţa, pentru a te ajuta în devenire.
Căci dacă mă folosesc de clarul de lună, să nu-ţi închipui că e vorba despre tine în dar de lună. Este vorba despre tine la fel de bine în soare, în casă sau în dragoste. Era vorba despre tine, pur şi simplu. Dar am ales clarul de lună fiindcă aveam nevoie de un semn pentru a mă face înţeles. Nu puteam să le iau pe toate. Şi se întâmplă miracolul că acţiunea mea se va diversifica asemenea arborelui care, la origine, fiind sămânţă, era simplu, dar care şi-a dezvoltat ramurile şi rădăcinile atunci când s-a întins în timp. Se întâmplă acelaşi lucru cu omul. Dacă-i adaug ceva simplu, care va fi’, poate, conţinut într-o singură frază, puterea mea se va diversifica şi-l voi modifica pe acest om în esenţa lui, iar el îşi va schimba comportarea în clarul de lună, în casă sau în iubire.
Iată pentru ce spun despre o imagine, dacă e imagine veritabilă, că este o civilizaţie în care te ţin prins. Iar tu nu ştii să-mi delimitezi ceea ce ea guvernează.
Dar poate această reţea de linii de forţă e neputincioasă. Iar efectul ei moare în partea de jos a paginii. Aşa se întâmplă cu seminţele a căror putere se stinge imediat sau cu fiinţele lipsite de elan. Dar l-ai fi putut *H2 dezvolta pentru a construi o lume.
Astfel, dacă spun: „soldat al unei regine”, nu e vorba, desigur, nici de armată, nici de putere, ci de iubire. Despre o anume iubire, care nu speră nimic pentru sine, ci se dăruieşte pentru ceva mai presus de ea. Care înnobilează şi înalţă. Căci acest soldat este mai puternic decât un altul. Iar dacă-l priveşti, ai să-l vezi respectându-se, din cauza reginei. Şi, de asemenea, ştii că nu va trăda, căci e apărat de iubire, inima sălăşluindu-i în fiinţa reginei. Şi-l vezi întorcându-se în sat mândru de el, dar pudic şi roşind atunci când este întrebat despre regină. Şi ştii cum îşi va părăsi femeia dacă e chemat la război, şi că sentimentele lui nu sunt acelea ale unui soldat al regelui, care e beat de furie şi se aruncă asupra duşmanului pentru a-i înfige pe regele său în pântece. Celălalt, însă, îi va converti şi, prin efectul acelei lupte, în aparenţă, îi va aduce şi pe ei la dragoste. Sau poate…
Iar dacă vorbesc în continuare, epuizez imaginea, căci ea are puţină putere. Şi n-aş putea să-ţi spun cu uşurinţă când îşi mănâncă pâinea unul sau celălalt, ce îl deosebeşte pe soldatul regmei de soldatul regelui.
Căci imaginea, aici, nu este decât o lampă slabă care, deşi străluceşte asupra întregului univers, ca orice lampă, nu luminează decât puţine lucruri pentru ochii tăi.
Dar orice adevăr evident este o sămânţă din care vei putea extrage lumea.
Iată pentru ce am spus că, o dată semănată sămânţă, nu este nevoie ca tu însuţi să faci comentarii, să-ţi clădeşti dogma şi să-ţi inventezi mijloace de acţiune. Sămânţă va prinde în pământul oamenilor, iar slujitorii tăi se vor naşte cu miile.
Astfel, dacă ai ştiut să sădeşti în om convingerea că e soldatul unei regine, civilizaţia ta se va naşte în consecinţă. După care vei putea uita regina.
CXXXVII.
NU UITA CA FRAZA TA E UN ACT. DACA doreşti să mă faci să acţionez, nu trebuie să argumentezi. Creezi, oare, că argumentele mă vor convinge? Voi găsi altele mai bune împotriva ta. 283
Unde ai văzut ca femeia părăsită să te recunoască printr-un proces prin care-ţi demonstrează că are dreptate? Procesul irită. Nu va putea să te readucă acasă nici măcar arătându-se aşa cum era când o iubeai, căci tu nu o mai iubeşti aşa cum era atunci. Am văzut-o pe acea nefericită care, făcându-se iubită prin felul în care cânta un cântec trist, a început să cânte, în ajunul divorţului, acel cântec. Dar acum el te scotea din fire.
