— Ce conţin aceste evenimente? era întrebat tatăl meu.

      — Conţin, răspundea el, imaginea pe care eu o plămădesc.

      Căci tu uiţi mereu timpul. Dar timpul în care tu ai crezut în vreo falsă noutate te va marca puternic, căci va fi fost încolţire a seminţei şi creştere a ramurilor… Iar apoi, chiar dacă ţi se vor deschide ochii, te vei găsi schimbat. Dacă îţi afirm un lucru sau altul, vei descoperi toate semnele, toate mărturiile şi toate dovezile în favoarea acelui lucru. Dacă, de pildă, îţi voi spune că soţia te înşală. Ai să descoperi’ că e cochetă, ceea ce e adevărat. Şi că iese la cele mai neobişnuite ore, ceea ce e, de asemenea, adevărat, dar nu îţi dăduseşi seama. Dacă după aceea îmi repar minciuna, structura rămâne. Din minciuna mea va rămâne întotdeauna ceva, căci ea era punct de vedere pentru a descoperi adevăruri care există.

      Dacă-ţi voi spune că ciuma se transmite prin cocoşaţi, te vei înspăimânta de numărul cocoşaţilor. Căci nu-i remarcaseşi până atunci. Şi cu cât mă vei crede mai mult timp, cu atât îi vei depista mai bine. Ceea ce rămâne este că le vei cunoaşte numărul. Şi tocmai asta voiam.

      CLXVI

      — EU, A SPUS TATĂL MEU, SlNT RESPONSABIL pentru toate actele, ale tuturor oamenilor.

      — Totuşi, i s-a răspuns, aceia se poartă ca nişte laşi, iar aceştia trădează. Unde este greşeala ta?

      — Dacă cineva se poartă ca un laş, acela sunt eu. Iar dacă cineva trădează, înseamnă că eu însumi mă trădez.

      — Cum ai putea să te trădezi tu însuţi?

      — Accept o imagine a evenimentelor după care ei mă slujesc rău. Şi sunt responsabil de ea, căci o impun. Şi ea devine adevăr. Eu slujesc, deci, adevărul duşmanului.

      — Şi pentru ce ai fi laş?

      — Îl numesc laş, a răspuns tatăl meu, pe acela care, renunţând să se mişte, descoperă că e gol. Laş acela care spune: „Fluviul mă poartă cu el”, căci altfel, având muşchi, ar înota.

      Şi a rezumat:

      — Îl numesc laş şi trădător pe oricine se plânge de greşelile altora sau de puterea duşmanului.

      Dar nimeni nu-l înţelegea.

      — Există, totuşi, lucruri evidente de care nu suntem responsabili…

      — Nu! a spus tatăl meu.

      L-a luat pe unul dintre convivi şi l-a împins spre fereastră:

      — Ce formă de nor se desenează?

      Celălalt a privit îndelung:

      — Un leu culcat, a răspuns, în sfârşit.

      — Arată-l celorlalţi.

      Şi tatăl meu, împărţind adunarea în două părţi, i-a împins pe cei dintâi spre fereastră. Şi toţi au văzut leul culcat pe care primul martor, desenându-l cu degetul, i-a ajutat să-l recunoască.

      Apoi tatăl meu i-a lăsat deoparte şi, împingându-l spre fereastră:

      — Ce formă de nor se desenează?

      Celălalt a privit îndelung:

      — Un chip surâzător, a răspuns, în sfârşit.

      — Arată-l acestora.

      Şi toţi au văzut chipul surâzător pe care cel de-al doilea martor, trasându-l cu degetul, i-a ajutat să-l recunoască.

      Apoi tatăl meu a dus toată adunarea departe de ferestre.

      — Străduiţi-vă să vă puneţi de acord asupra imaginii pe care o lasă să se vadă norul, le-a spus.

      Dar s-au certat fără folos, căci chipul surâzător era prea evident pentru unii şi leul culcat – pentru ceilalţi.

      — Evenimentele, le-a spus tatăl meu, nu au, de asemenea, decât forma pe care creatorul lor le-o va acorda.

      Şi toate formele sunt adevărate împreună.

      — Înţelegem, atunci când e vorba despre nor, i s-a obiectat, dar nu şi despre viaţă… Căci dacă se ridică zorii luptei, iar armata e de plâns faţă de puterea adversarului tău, nu stă în puterea ta să influenţezi rezultatul luptei.

      — Desigur, a răspuns tatăl meu. Aşa cum norul se întinde în spaţiu, evenimentele se întind în timp. Am nevoie de timp pentru a le plămădi după chipul meu.

      Nu voi schimba nimic din ceea ce trebuie să se întâmple în seara aceasta, dar arborele de mâine va ieşi din sămânţă mea. Şi ea există astăzi. A crea nu înseamnă a descoperi o viclenie de astăzi, pe care întâmplarea ţi-a ascuns-o, pentru a câştiga victoria. Ar fi fără viitor. Nici un drog care să-ţi marcheze o boală, căci cauza bolii ar rămâne. A crea înseamnă a face victoria sau vindecarea la fel de necesare ca înălţarea unui arbore.

      Dar ei tot nu înţelegeau.

      — Logica evenimentelor…

      Atunci, în mânia lui, tatăl meu i-a insultat:

      — Imbecili! Vite castrate! Istorici, logicieni şi critici, sunteţi putregai al morţii şi nu veţi înţelege niciodată nimic din viaţă.

      S-a întors înspre primul ministru:

      — Regele, vecinul meu, vrea să ne declare război.

      Iar noi nu suntem pregătiţi. Creaţia nu înseamnă a plămădi într-o singură zi armate care nu există. E o copilărie. Ci de a plămădi un rege, vecin al meu, care să aibă nevoie de dragostea noastră.

      — Dar nu stă în puterea mea de a-l plămădi…

      — Cunosc o dansatoare, i-a răspuns tatăl meu, la care mă voi gândi dacă mă vei obosi. Mi-a cântat aseară 337 deznădejdea unui îndrăgostit fidel şi sărac care nu îndrăzneşte să-şi mărturisească dragostea. L-am văzut plângând pe generalul-şef, care e bogat, plesneşte de mândrie şi violează fetele. Ea mi l-a transformat în zece minute în acel înger de candoare, ale cărui scrupule şi suferinţe le încerca.

      — Eu nu ştiu să cânt, a răspuns primul ministru.

      CLXVII.

      CACI DACA POLEMIZEZI, ÎŢI VEI FACE DESPRE om o idee simplistă.

      Acest popor îşi înconjură regele. Regele îl conduce înspre un scop pe care tu îl judeci nedemn de om. Şi polemizezi împotriva regelui.