Poate l-ar aduce înapoi dacă ar trezi în el pe cel care era atunci când o iubea. Dar pentru asta e nevoie de geniu creator, căci trebuie să încarci sufletul omului cu ceva, aşa cum eu îl încarc cu iubirea pentru mare, ce va face din el un constructor de corăbii. Atunci, desigur, arborele va creşte diversificându-se. Şi, din nou, va dori să asculte cântecul trist.
Pentru a crea dragostea faţă de mine, fac ca în tine să se nască ceva ce îmi aparţine. Nu îţi voi descrie suferinţa mea, căci ea te va dezgusta de mine. Nu-ţi voi face reproşuri: de te-ar irita pe bună dreptate. Nu-ţi voi spune motivele pe care le ai ca să mă iubeşti, căci asemenea motive nu există. Raţiunea de a iubi este dragostea. Nu mă voi arăta aşa cum îţi plăcea să fiu. Căci nu-ţi mai place să fiu aşa. Altfel, m-ai iubi şi acum. Dar te voi ridica până la mine. Şi, dacă sunt puternic, îţi voi arăta o privelişte ce te va ajuta să te împlineşti.
Cea pe care o uitaserăm mi’-a fost ca o săgeată în inimă, spunându-mi: „Auzi clopotul pe care l-ai pierdut?”.
Căci, la urma urmei, ce am să-ţi spun? Deseori am urcat pe munte. Şi am privit oraşul. Sau, plimbândumă în liniştea iubirii mele, am ascultat oamenii vorbind. Şi, desigur, am auzit cuvinte cărora le urmau fapte, ca de pildă tatăl ce spune fiului: „Umple-mi ulciorul acesta la fântână…” sau caporalul ce spune soldatului: „La miezul nopţii vei prelua garda…”. Dar mi s-a părut mereu că aceste cuvinte nu prezentau mister şi că un călător ce ar ignora limbajul, văzându-le atât de legate de obişnuit, n-ar fi aflat în de nimic altceva decât mişcările unui muşuroi de furnici care, niciuna, nu e obscură. Iar eu, observând convoaiele, construcţiile, îngrijirile date bolnavilor, meşteşugurile şi negoţurile oraşului meu, nu vedeam în de nimic care să nu apar2KJ ţină unui animal mai îndrăzneţ, mai inventiv şi mai înţelegător decât celelalte, dar îmi era la fel de evident că, privindu-i în activităţile lor obişnuite, încă nu priviserăm omul.
Căci el îmi părea şi rămânea pentru mine inexplicabil după regulile furnicarului, îmi scăpa şi ignoram sensul cuvintelor atunci când, aşezaţi în cerc în mijlocul pieţei, ascultau un povestitor de legende, căruia îi stătuse în putere, dacă ar fi avut geniu, să se ridice vorbindu-le şi, urmat de ei, să incendieze oraşul.
Am văzut, desigur, aceste mulţimi liniştite ridicate de glasul unui profet şi mergând, în urma lui, să se topească în cuptorul luptei. Ceea ce le aducea zarva cuvintelor trebuia să fie irezistibil, pentru ca mulţimea, primindu-le, să se dezmintă ca furnicar şi să se transforme în incendiu, oferindu-se ea însăşi morţii.
Căci cei care se întorceau la casele lor erau schimbaţi. Şi mi se părea că nu e nevoie, pentru a crede în operaţiile magice, să le cauţi în balivernele magilor, căci existau, pentru urechile mele, îmbinări de cuvinte miraculoase şi capabile să mă smulgă din casă, de la munca mea, de la obiceiurile mele şi să mă facă să doresc moartea.
Iată pentru ce ascultam de fiecare dată cu atenţie, deosebind discursul eficace de cel care nu crea nimic, pentru a învăţa să recunosc obiectul mesajului. Căci enunţarea, desigur, nu are importanţă. Altfel fiecare ar fi un mare poet. Şi fiecare ar fi conducător de mulţimi, spunând: „Urmaţi-mă pentru asalt şi pentru mirosul pulberii arse…”. Dar încearcă, şi-i vei vedea cum râd. Aşa cum râd de cei ce predică binele.
Dar ascultându-i pe câţiva care au reuşit şi au transformat oamenii şi rugându-l pe Domnul să mă lumineze, mi-a fost dat să învăţ să recunosc în zarva cuvintelor pe cele purtătoare de sămânţă rodnică.
CXXXVIII.
ŞI ASTFEL AM FĂCUT UN PAS lN CUNOAŞTEREA fericirii şi am acceptat să o privesc ca pe o problemă. Căci ea îmi părea a fi fruct al unui ceremonial ce creează un suflet fericit, şi nu dar steril de obiecte zadarnice. Căci nu e posibil să dai oamenilor fericirea ca pe o provizie. Acelor refugiaţi berberi’ tatăl meu nu putea să le dea nimic care i-ar fi putut face fericiţi, în timp ce eu am văzut, în deserturile cele mai aspre şi în sărăcia cea mai cumplită, oameni a căror bucurie era strălucitoare.
Dar să nu-ţi închipui că eu am putut să cred, chiar şi un singur moment, că fericirea ta se va naşte din singurătate, din gol şi din sărăcie. Căci de pot, la fel de bine, să te ducă la desperare. Dar ţi-l arăt, ca fiind impresionant, exemplul care deosebeşte atât de bine fericirea oamenilor de calitatea proviziilor ce le sunt date şi supune atât de perfect apariţia fericirii calităţii ceremonialului.
Şi deşi experienţa m-a învăţat că oamenii fericiţi se întâlnesc în mai mare proporţie în deşerturi, mănăstiri şi sacrificii decât între sedentarii oazelor fertile sau ale insulelor crezute a fi fericite, nu am conchis, ceea ce ar fi fost stupid, că hrana de bună calitate se opune calităţii fericirii, ci doar că acolo unde bunurile sunt în număr mai mare, sunt oferite oamenilor mai multe şanse de a se înşela asupra naturii bucuriilor lor, căci de par, într-adevăr, a-şi afla izvorul în obiecte, când, de fapt, ei nu le află decât în înţelesul pe care le iau lucrurile într-un anume imperiu sau domeniu. Astfel, e posibil ca în prosperitate să se înşele mai uşor şi să alerge după bogăţii zadarnice.
Pe când cei din deşert sau din mănăstire, neposedând nimic, ştiu cu claritate de unde le vin bucuriile şi salvează cu mai multă uşurinţă izvorul fervorii lor.
Încă o dată, aici, mă gândesc la duşmanul care îţi aduce moartea sau te înalţă. Căci dacă, recunoscându-i adevăratul izvor, ai şti să-ţi salvezi fervoarea în insula fericită sau în oază, omul ce se va naşte va fi, fără îndoială, şi mai impunător, aşa cum dintr-un instrument cu mai multe corzi poţi spera să obţii un sunet mai bogat decât dintr-un instrument cu o singură coardă. Aşa cum calitatea lemnului, a stofelor, a băuturii şi a hranei, nu puteau decât să înnobileze palatul tatălui meu, în care toţi paşii aveau un înţeles.
La fel, podoabele noi nu valorează nimic în magazin, primind un sens doar după ce le scoţi din cutii şi le: H (‘ distribui într-o casă căreia îi înfrumuseţează chipul.
CXXXIX.
A VENIT DIN NOU SA MA VADĂ PROFETUL cu ochii aspri care, zi şi noapte, clocea o mânie sacră şi care, în plus, era saşiu:
— Trebuie, mi-a spus el, să-i constrângi la sacrificiu.
— Desigur, i-am răspuns, căci este bine ca o parte a bogăţiilor lor să fie luată din proviziile pe care le-au strâns, sărăcindu-i astfel puţin, dar îmbogăţindu-i cu înţelesul pe care îl vor primi. Căci nu valorează nimic pentru ei dacă nu şi-au aflat loc într-o imagine.
Dar el nu mă asculta, ocupat cu mânia lui:
— Este bine, spunea el, să se adâncească în penitenţă…
— Desigur, i-am răspuns, căci lipsindu-se de hrană, în zilele de post, vor cunoaşte bucuria de a se întoarce la ea, sau vor fi solidari cu cei ce postesc prin forţă, sau îşi vor cultiva voinţa, sau pur şi simplu aceasta îi va ajuta să nu se îngraşe prea tare.
Mânia atunci l-a copleşit:
— Este bine ca, înainte de toate, să fie pedepsiţi. Şi am înţeles că el nu tolera omul decât înlănţuit pe un pat de suferinţă, lipsit de pâine şi lumină în fundul unei temniţi.
— Căci trebuie, spunea el, ca răul să fie stârpit.
— Rişti să stârpeşti totul, i-am răspuns. Nu e preferabil, decât să stârpeşti răul, să încurajezi binele? Să inventezi sărbători care să înnobileze omul? Şi să-l îmbraci în veşminte în care să fie mai puţin murdar? Şi să-i hrăneşti mai bine copiii, astfel încât ei să se poată înfrumuseţa învăţând să se roage fără a fi chinuiţi de suferinţa pântecelor lor?
Căci nu este vorba de limite puse bunurilor datorate omului, ci de salvarea câmpurilor de forţă, care sunt singurele ce-i hotărăsc calitatea, şi de imaginile care vorbesc spiritului şi inimii lor.
Pe cei care pot să construiască bărci îi voi trimite să navigheze pe bărcile lor şi să prindă peşte. Dar pe cei care pot să lanseze corăbii îi voi trimite să lanseze corăbii şi să cucerească lumea.
— Vrei, deci, să-i faci să putrezească prin bogăţie!
— Nimic din ceea ce e provizie strânsă nu mă interesează, iar tu n-ai înţeles nimic, i-am spus.
CXL.
CACI DACĂ-l CHEMI PE JANDARMII TAI ŞI LE porunceşti să-ţi construiască o lume, cât de frumoasă posibil, această lume nu se va naşte, căci nu este rolul, nici calitatea jandarmului de a însufleţi religia ta. Esenţa lui nu este aceea de a cântări oamenii, ci de a executa ordinele, care au un cod precis, ca de pildă de a plăti impozitele, sau de a nu-ţi fura aproapele, sau de a te supune unei reguli sau alteia. Iar riturile societăţii tale sunt imagine ce creează acest om, şi nu un altul, acest gust al mesei luată seara cu ai tăi, şi nu un altul, sunt linii ale câmpului de forţă care te animă. Iar jandarmul nu se vede. El este zid, cadru şi armătură. Nu trebuie să-l întâlneşti, oricât de nemilos ar fi lucrul acesta, căci la fel de nemilos e şi faptul că noaptea nu te poţi bucura de soare, sau că trebuie să aştepţi o corabie pentru a traversa marea sau că îţi este impus, în lipsa unei uşi în stânga, să ieşi prin dreapta. Pur şi simplu, aşa este.
Dar dacă îi sporeşti rolul şi-i porunceşti să cântărească omul, ceea ce nimeni în lume n-ar şti să facă, şi să-ţi descopere răul după propria lui judecată – şi nu doar de a observa ce se întâmplă, ceea ce este de resortul lui – atunci, cum nimic nu e simplu, cum gândirea e schimbătoare şi dificil de formulat, şi cum în realitate nu există contrarii, vor rămâne liberi şi vor urca la putere cei pe care un puternic dezgust nu-i va îndepărta de caricatura de viaţă ce se va naşte. Căci logicienii pretind să construiască o ordine care să preceadă fervoarea unui arbore, şi nu un arbore născut dintr-o sămânţă. Ordinea este efectul vieţii, şi nu cauza lui. Ordinea este semn al unei cetăţi puternice, şi nu origine a puterii sale. Viaţa şi fervoarea creează ordinea. Dar viaţa nu creează nici viaţă, nici fervoare, nici entuziasm.
Şi doar aceia se vor înălţa, care vor accepta, din josnicie, bazarul de idei al unui formular de jandarm şi-şi vor schimba sufletul pe un manual. Căci, chiar dacă imaginea ta despre om şi scopul tău sunt nobile, enunţate de un jandarm de vor deveni josnice şi stupide. Căci nu este rolul jandarmului de a crea o civilizaţie, ci de a interzice unele acte, fără să înţeleagă 288 pentru ce.
Omul în întregime liber într-un câmp de forţă absolut şi între constrângeri absolute, care sunt jandarmi invizibili: iată dreptatea imperiului meu.
Iată pentru ce am chemat jandarmii şi le-am spus: „Nu veţi judeca decât actele pe care le veţi găsi enumerate în manual. Şi accept nedreptatea voastră, căci într-adevăr poate să fie chinuitor ca acest zid, care în alte prilejuri apără hoţi, să nu poată fi trecut astăzi, când de dincolo se aud strigătele unei femei atacate. Dar zidul e zid şi legea e lege.
Dar nu veţi face nici o judecată asupra omului. Căci am învăţat, în liniştea iubirii mele, că nu trebuie să-l asculţi pentru a-l înţelege. Şi fiindcă îmi este imposibil să cântăresc ce e bine şi ce e rău, şi risc, voind să stârpese răul, să nimicesc şi binele. Şi cum ai putea s-o faci tu, când tocmai ţie îţi cer să fi orb ca un zid?
Căci deja am învăţat că cel pe care-l ard are o parte frumoasă, care nu se arată decât în incendiu. Dar accept acest sacrificiu pentru a salva armătura. Căci prin moartea sa întind arcuri pe care nu trebuie să le las să slăbească”.
CXLI.
