Dar sunt mulţi cei care trăiesc de pe urma regelui şi pe care-i câştigi de partea ta. Nu s-au gândit la rege în această lumină, căci există alte motive de a iubi sau de a tolera un rege. Şi iată că tu îl ridici împotriva lor înşile şi împotriva pâinii copiilor lor.

      Ei te vor urma cu greutate, renegându-şi regele, şi vor avea conştiinţa încărcată, căci existau alte motive de a-l iubi şi a-l tolera pe rege, căci era, de asemenea, de datoria lor de a-şi hrăni copiii, şi între două datorii nu există balanţă care să te împace. Or, dacă tu vrei să însufleţeşti omul atunci când el se înglobează în îndoieli şi nu ştie încotro s-o apuce, trebuie să-l eliberezi. Şi a-l elibera înseamnă a-l exprima. Şi a-l exprima înseamnă a-i descoperi acel limbaj care este cheie de boltă a aspiraţiilor sale contradictorii. Dacă te aşezi între contradicţii, aşteptând să treacă, vei muri aşteptând. Sau dacă sporeşti aceste contradicţii, te va părăsi dezgustat.

      Un altul nu te va urma. Dar îl obligi să se justifice în proprii-i ochi, căci argumentele tale au avut efect. Şi-l obligi să construiască argumente la fel de solide, care să le ruineze pe ale tale. De există întotdeauna, căci raţiunea merge încotro doreşti. Doar spiritul domină. Iar acum, dacă el s-a definit, exprimat şi întărit ca o carapace de dovezi, nu-l vei mai putea lua în stăpânire.

      Cât despre regele care nu se gândea decât vag să-şi ridice poporul împotriva ta, îl constrângi să acţioneze.

      338 Şi iată-l că face apel la cantorii, istoricii, logicienii, pro fesorii, cazuiştii şi comentatorii imperiului său. Şi aceştia fabrică despre tine o imagine strâmbă, şi aceasta e oricând posibil. Şi cel de-al treilea, care te ascultase fără a se putea hotărî, care e plin de bunăvoinţă, iată că-şi află credinţa în acest monument de logică pe care tu i-ai obligat să-l construiască. Imaginea ta strâmbă îl scârbeşte şi se alătură regelui lui. Împăcat, în sfârşit, prin această imagine pură a unui adevăr.

      Trebuia să lupţi nu împotrivă, ci pentru. Căci omul nu este simplu, aşa cum credeai. Şi regele însuşi gândeşte la fel ca tine.

      CLXVIII.

      TU SPUI: „MA POT FOLOSI DE CEL CARE ÎMI este partizan. Dar pe celălalt, care mi se opune, îl trec din comoditate în tabăra cealaltă şi nu pretind să acţionez asupra lui decât prin război14.

      Făcând aceasta, îţi înăspreşti şi căleşti adversarul.

      Iar eu îţi spun că prieten şi duşman sunt cuvinte fabricate de tine. Care, desigur, specifică ceva, ca de pildă aţi defini ceea ce se va întâmplă dacă vă veţi întâlni pe un câmp de luptă, dar un om nu este condus de un singur cuvânt, şi nu cunosc duşmani care-mi sunt mai apropiaţi decât prietenii, alţii care-mi sunt mai utili, alţii care mă respectă mai mult. Iar posibilităţile mele de acţiune asupra omului nu sunt legate de poziţia sa verbală. Aş spune chiar că acţionez mai bine asupra duşmanului decât asupra prietenului meu, căci cel care merge în aceeaşi direcţie cu mine îmi oferă mai puţine prilejuri de întâlnire şi schimb decât cel care merge împotriva mea, şi nu lasă să-i scape nici o mişcare de-a mea, nici o vorbă, căci depinde de de.

      Dar, desigur, nu voi acţiona în acelaşi fel asupra unuia şi a celuilalt, căci trecutul meu l-am primit moştenire şi nu am puterea de a schimba ceva în el. Dacă ocup acest ţinut înfrumuseţat de un fluviu şi de un munte şi sunt obligat să bat război în el, ar fi absurd să mă plâng de poziţia muntelui sau de direcţia fluviului.

      De la nici un cuceritor sănătos la minte nu ai cules aceste lamentări. Dar mă voi folosi de fluviu ca de un fluviu şi de munte ca de un munte. Situat aici, îmi va 339 fi, poate, de mai puţin folos decât mi-ar fi fost în altă parte, aşa cum adversarul, dacă e puternic, mă va favoriza, desigur, mai puţin decât un aliat. Dar la fel de bine poţi regreta că nu te-ai născut într-o altă epocă, sau în fruntea unui alt imperiu, ceea ce e zădărnicie a visului. Dar dat fiind ceea ce este şi de care trebuie să ţin seama, înseamnă că dispun de aceeaşi putere de acţiune asupra adversarului ca şi asupra prietenului meu. Această acţiune fiind într-un sens mai mult sau mai puţin favorabilă, în celălalt mai mult sau mai puţin defavorabilă. Dar dacă trebuie să acţionezi asupra acului unei balanţe, adică să te manifeşti printr-o acţiune sau printr-o forţă, sunt echivalente acţiunile care constau fie în a ridica o greutate de pe platanul din dreapta, fie în a adăuga o greutate pe cel din stânga.

      Dar tu porneşti dintr-un punct de vedere moral care n-are nimic de-a face cu aventura ta, şi pe cel care te-a jignit, insultat sau trădat îl condamni, şi-l respingi, şi-l obligi să te jignească, să te insulte sau să te trădeze şi mai grav mâine. Eu mă folosesc chiar şi de cel care m-a trădat, ca de un trădător, căci el e piesă pe o tablă de şah şi pot să mă sprijin pe el pentru a-mi concepe şi organiza victoria. Căci a-mi cunoaşte adversarul nu este deja o armă? Şi mă voi folosi apoi de victoria mea pentru a-l spânzura.

      CLXIX.

      DACA SOŢIEI TALE Îl ADRESEZI ACEST reproş:

      — Nu erai aici când te aşteptam.

      Ea îţi răspunde:

      — Cum aş fi putut să fiu aici, când mă aflam la vecina noastră?

      Şi este adevărat că se afla la vecina ta.

      Dacă medicului îi spui:

      — De ce nu erai acolo unde încercam să trezim copilul înecat?

      El îţi răspunde:

      — Cum aş fi putut să fiu acolo, de vreme ce îl îngrijeam în altă parte pe bătrânul acela?

      Şi este adevărat că îl îngrijea pe bătrânul acela.

      Dacă vreunui supus al imperiului îi spui:

      — Pentru ce nu slujeai imperiul aici?

      El îţi răspunde:

      — Cum aş fi putut să-l slujesc aici, de vreme ce acţionam dincolo?

      Şi este adevărat că acţiona dincolo.

      Dar află că dacă nu vezi, în faptele oamenilor, arborele înălţându-se, înseamnă că nu există sămânţă, căci ea ar fi drenat în această direcţie necesară prezenţa femeii, gestul medicului, slujba supusului imperiului. Şi s-ar fi născut prin ei ceea ce doreai a face să se nască. Căci pentru omul care făureşte cuie, fie că făureşte acest cui sau altul, actul e acelaşi. Dar poate că este vorba despre cuiele corăbiei. Şi pentru tine, care te îndepărtezi pentru a vedea mai bine, el este naştere, nu dezordine.

      Căci fiinţa nu are nici abilitate, nici slăbiciune, şi poate să rămână necunoscută fiecăruia care participă la operă, în lipsa limbajului. Şi apare în fiecare după limbajul său specific.

      Fiinţa nu ratează prilejurile. Se alimentează, construieşte, converteşte. Fiecare poate s-o ignore, căci nu cunoaşte decât logica proprie nivelului la care se află (Femeia: ocuparea timpului, nu dorinţa de a fi acasă).

      Nu există slăbiciune în sine. Căci orice act e justificabil. În acelaşi timp nobil sau nu, după unghiul din care priveşti. Există slăbiciune faţă de fiinţă sau slăbiciune a fiinţei. Fiecare poate avea motive nobile pentru a nu acţiona într-o anumită direcţie. Nobile şi logice. Aceasta înseamnă că fiinţa nu l-a absorbit cu destulă putere. Asemenea celuilalt, care în loc să forjeze cuie, sculptează pietre. Şi trădează corabia.

      Nu voi asculta raţiunile comportamentului tău: tu eşti lipsit de limbaj.

      Sau, mai exact, există un limbaj al prinţului, apoi unul al arhitecţilor săi, apoi al şefilor de echipă, apoi al făuritorilor de cuie, apoi al salahorilor.

      Pe acest om îl plăteşti pentru munca lui. Îl plăteşti destul de scump pentru ca el să-ţi fie recunoscător nu atât pentru serviciile materiale, cât pentru omagiul făcut meritelor sale, căci nu există preţ al sculpturii sale sau al riscului vieţii sale pe care să-l poată considera exagerat. Sculptura valorează atât cât plăteşti pe ea.

      Şi iată, cu banii tăi ai cumpărat nu numai sculptura, ci şi sufleţi. I sculptorului.

      Este bine să consideri ca fiind lăudabilă munca de pe urma căreia trăieşti. Căci acea muncă este pâinea copiilor tăi. Şi nu poate fi josnică, de vreme ce se transformă în râsete de copii. Astfel, acela slujeşte tiranului, dar tiranul slujeşte copiilor. Şi în acest fel confuzia s-a introdus în comportamentul oamenilor, şi nu poţi să-l judeci cu limpezime.

      Îl poţi judeca doar pe acela ce trădează fiinţa care ar fi putut să-i canalizeze actele şi să-l facă să aleagă, dintre paşi ce se aseamănă, pe acela care trebuie făcut.

      Astfel, omul fixează o piatră de alta. Actul său este acesta. Plătit cu acest preţ. Costând atâta oboseală. Şi el nu vede în aceasta decât sacrificiu consimţit pentru fixarea pietrelor. Nu ai nimic să-i reproşezi, dacă ea nu este piatră a unui templu.

      Ai creat dragostea de templu pentru ca înspre templu să se îndrepte dragostea îmbinării pietrelor.

      Căci fiinţa tinde să se hrănească şi să se înalţe.

      Trebuie să vezi mulţi oameni pentru a o cunoaşte. Şi diferiţi. Aşa vei vedea corabia în cuie, pânze şi scânduri.

      Fiinţa nu este accesibilă raţiunii. Sensul său este de a fi şi de a tinde. Ea devine raţiune la nivelul actelor. Dar nu dintr-odată. Căci altfel nici un copil n-ar supravieţui, căci el este atât de slab faţă de lume. Nici cedrul împotriva deşertului. Cedrul se naşte împotriva deşertului pentru că-l absoarbe.

      Comportarea nu ţi-o bazezi în primul rând pe raţiune. Pui raţiunea în slujba ei. Nu cere adversarului tău să facă dovadă de raţiune mai mult decât tine. Nu este logică decât opera încheiată, expusă în spaţiu şi în timp. Dar pentru ce este expusă în acest fel, şi nu în altul? Pentru ce acesta i-a fost călăuză, şi nu un altul? Nu a fost decât acţiune a întâmplării. Dar cum se face că întâmplarea, în loc să risipească arborele în vânt, îl întăreşte împotriva a toate ce-l apasă?

      Dai naştere la ceea ce creezi de cuviinţă. Căci faci să se nască fiinţa, definind-o. Iar ea caută să se hrănească, să se perpetueze şi să se înalţe. Încearcă să facă să-i devină propriu ceea ce nu-i aparţine. Admiră bogă342 ţia omului. Şi iată-l că se consideră bogat şi, deşi, poate, nu se gândea la aceasta, va fi absorbit în a-şi spori bogăţiile. Nu încerca să transformi omul în altceva decât este. Căci, fără îndoială, raţiuni puternice, împotriva cărora nu poţi să faci nimic, îl obligă să fie aşa cum este, şi nu altfel. Dar îl poţi transforma în ceea ce este, căci omul e greu de substanţă. Tu eşti cel care trebuie să alegi din el ceea ce-ţi place. Şi să faci desenul a ceea ce ai ales, astfel încât să pară evident tuturor şi lui însuşi. Şi văzând imaginea, el o va accepta, căci o accepta şi înainte, chiar fără ca pasiunea să-l ajute.

      Şi, o dată imaginea primită în el şi devenită el însuşi, va trăi viaţa fiinţelor care caută să se perpetueze şi să se înalţe.

      Căci acela dă stăpânului de sclavi o parte de muncă şi o parte de refuz de a munci. Aşa e viaţa, căci el ar fi putut, desigur, să muncească mai mult sau să muncească mai puţin. Dacă vrei acum ca o parte s-o devoreze pe cealaltă, ca munca să devoreze refuzul de a munci, vei spune omului: „Tu, care accepţi munca în ciuda amărăciunii, pentru că numai în această muncă îţi regăseşti demnitatea şi exerciţiul creaţiei, ai dreptate, căci trebuie să creezi acolo unde se poate crea. Nu foloseşte la nimic să regreţi că stăpânul nu e altul. El este, aşa cum este epoca în care te-ai născut. Sau muntele din ţara ta…

      Şi n-ai urmărit ca el să muncească mai mult, nici n-ai dat amploare contradicţiei ce-l frământă. Dar i-ai oferit un adevăr care împacă cele două părţi ale sale în fiinţa care te interesa. Aceasta va înainta, va creşte, iar omul va merge la muncă.

      Sau poate vrei să vezi partea de refuz de a munci devorând partea de muncă. Şi îi vei spune: „Tu eşti acela care, în ciuda biciului şi a şantajului pâinii, nu acorzi muncii oare ţi se cere decât partea fără de care ai muri. Cât curaj în comportarea ta! Şi câtă dreptate ai, căci, dacă vrei ca stăpânul să fie vulnerabil, nu ai alt mijloc decât de aţi închipui dinainte că eşti învingător. Ceea ce nu tolerezi în inima ta e salvat. Iar logica nu guvernează creaţia”.