Şi n-ai urmărit ca el să muncească mai puţin, nici n-ai dat amploare contradicţiei ce-l frământă. Dar i-ai oferit un adevăr care împacă cele două părţi ale sale 343

      În fiinţa care te interesa. Aceasta va înainta, va creşte, iar omul se va revolta.

      Iată pentru ce nu am duşmani. În duşman văd prietenul. Iar el îmi devine prieten.

      Iau toate părţile. Nu am de ce să schimb părţile. Ci le leg printr-un alt limbaj. Şi aceeaşi fiinţă se va purta altfel.

      Tot ceea ce-mi vei aduce din materialele tale voi spune că este adevărat. Şi voi spune că imaginea pe care o compun este regretabilă. Iar dacă imaginea mea le absoarbe mai bine, şi ea evoluează după dorinţa mea, vei fi al meu.

      Iată pentru ce spun că ai dreptate să construieşti un zid în jurul izvoarelor. Dar iată alte izvoare, pe care nu le poţi cuprinde. Şi fiinţa ta îţi impune să dărâmi zidul pentru a-l reclădi. Dar îl clădeşti deasupra mea, iar eu devin sămânţă în interiorul zidurilor tale.

      CLXX.

      CONDAMN VANITATEA, DAR NU ŞI ORGOLIUL tău, căci dacă dansezi mai bine decât altul, pentru ce te-ai denigra umilindu-te în faţa celui ce dansează prost? Există o formă de orgoliu care e dragoste faţă de dansul bine dansat.

      Dar dragostea faţă de dans nu înseamnă şi dragostea faţă de tine, care dansezi. Tu îţi afli sensul în opera ta, nu opera este aceea care se mândreşte cu tine. Şi nu vei fi niciodată perfect, decât în moarte. Doar femeia vanitoasă îşi întrerupe sensul pentru a se contempla şi se absoarbe în adoraţia propriei sale fiinţe. Ea nu are nimic de primit de la tine, în afara aplauzelor tale. Dar noi dispreţuim asemenea pofte, noi, eterni nomazi ai mersului înspre eternitate, căci nimic nu se poate satisface.

      Femeia vanitoasă s-a oprit în ea însăşi, crezând că lumea a prins chip înaintea clipei morţii. Iată pentru ce nu mai are nimic de dat sau de primit, asemenea unui mort.

      Umilinţa inimii îţi cere nu să te umileşti, ci să te deschizi. Aceasta este cheia transformărilor. Doar atunci 344 poţi să dăruieşti şi să primeşti. Iar aceste două cuvinte nu le pot distinge unul de celălalt, căci alcătuiesc acelaşi drum. Umilinţa nu înseamnă supunere faţă de oameni, ci faţă de divinitate. Asemenea pietrei, supusă nu pietrelor, ci templului. Atunci când slujeşti, creaţia este cea pe care o slujeşti. Mama este umilă în faţa copilului şi grădinarul în faţa trandafirului.

      Eu, regele, mă voi supune fără ruşine învăţăturii plugarului. Căci el ştie despre arat mai mult decât un rege.

      Şi fiindcă-i recunoscător că mă învaţă, îi voi mulţumi fără a mă simţi dezonorat. Căci e normal ca ştiinţa muncii pământului să meargă de la un plugar înspre rege. Dar, dispreţuind orice vanitate, nu-i voi cere să mă admire. Căci judecata merge de la rege înspre plugar.

      Ai întâlnit-o, în cursul vieţii tale, pe aceea care se credea idol. Ce ar putea să primească de la dragoste? Totul, până şi bucuria ta de a o reîntâlni devine pentru ea omagiu. Dar cu cât omagiul este mai costisitor, cu atât el are mai multă valoare: ea ar gusta cu mai multă plăcere deznădejdea ta.

      Ea devorează fără a se hrăni. Pune stăpânire pe tine pentru a te arde întru gloria ei. E asemenea unui cuptor de crematoriu. Se îmbogăţeşte, în avariţia ei, cu capturi vane, crezând că îşi va afla bucuria în această movilă de trofee. Dar nu admiră decât cenuşă. Căci folosul adevărat al darurilor tale era drum de la unul înspre celălalt, şi nu captură.

      Fiindcă în darurile tale ea vede gajuri, se va păzi de aţi da ceva în schimb. În lipsa elanurilor ce te-ar copleşi, în falsa ei rezervă, va pretinde că viaţa împreună o scuteşte de semne de dragoste. Este semn al neputinţei de a iubi, nu al distincţiei iubirii. Sculptorul, dacă dispreţuieşte lutul, frământă vânt. Dacă iubirea ta dispreţuieşte semnele iubirii, sub pretextul de a atinge esenţa, ea nu mai este decât vocabular. Vreau să-mi dăruieşti dorinţe, şi cadouri, şi dovezi. Ai putea să iubeşti domeniul dacă ai exclude din el, ca nefolositoare şi prea specifice, moara, turma, casa? Cum să construieşti dragostea, care e imagine citită în ţesătură, dacă nu există ţesătură pe care ea să fie scrisă?

      Căci nu există catedrală fără ceremonial al pietrelor.

      Şi nu există iubire fără ceremonial al iubirii. Esenţa arborelui n-o voi atinge decât dacă el a frământat cu răbdare pământul după ceremonialul rădăcinilor, al trun 345 ehiului şi al ramurilor. Şi iată că există, unic. Acest arbore, şi nu altul.

      Dar aceea dispreţuieşte schimburile din care ar putea prinde viaţă. Ea caută în iubire un obiect capturabil. Şi această iubire este lipsită de semnificaţie.

      Ea crede că iubirea este cadou pe care-l poate închide în ea. Dacă o iubeşti, înseamnă că te-a câştigat. Te închide în ea, crezându-se îmbogăţită. Dar iubirea nu este comoară pe care să pui stăpânire, ci obligaţie de-o parte şi de cealaltă. Fruct al unui ceremonial acceptat. Imagine a drumului schimburilor de la unul la celălalt.

      Aceea nu va prinde viaţă niciodată. Căci nu te poţi naşte decât dintr-o reţea de legături. Va rămâne sămânţă avortată, fără a-şi fi folosit puterea, uscată în suflet şi în inimă. Va îmbătrâni, funebră, în vanitatea capturilor ei.

      Căci nu poţi să-ţi atribui nimic. Nu eşti o ladă. Eşti nodul diversităţii tale. Asemenea templului, care este sens al pietrelor.

      Părăseşte-o. Nu poţi spera nici s-o înfrumuseţezi, nici s-o îmbogăţeşti. Diamantul tău a devenit pentru ea sceptru, coroană şi semn al dominaţiei. Pentru a admira, fie şi doar o bijuterie, e nevoie de umilinţa inimii. Ea nu admira: ea râvnea. Admiraţia pregăteşte iubirea, dar dorinţa pregăteşte dispreţul. Va dispreţui, în numele aceluia pe care-l stăpâneşte, toate celelalte diamante de pe pământ. Şi în felul acesta o vei despărţi şi mai mult de lume.

      O vei despărţi şi de tine însuţi, căci acest diamant nu este drum de la tine înspre ea, nici de la ea către tine, ci tribut al robiei tale.

      Iată pentru ce fiecare omagiu o va face mai aspră şi mai solitară.

      Spune-i: „M-am grăbit, desigur, către tine, în bucuria de a te atinge. Ţi-am trimis mesaje. Te-am copleşit cu daruri. Pentru mine, dulceaţa iubirii era această opţiune pe care ţi-o doream asupra mea. Îţi acordam drepturi pentru a mă simţi legat. Am nevoie de rădăcini şi de ramuri. Mă propuneam pentru a te asista. Aşa cum fac cu trandafirul pe care-l cultiv. Mă supun trandafirului meu. Angajamentele pe care mi le iau nu jignesc nimic din 346 demnitatea mea. Sunt dator iubirii mele.

      Nu mi~a fost teamă să-mi iau angajamente. M-am propus singur, căci nimeni în lume nu mă poate opri. Dar te înşelai asupra chemării mele, căci ai citit în ea dependenţa mea: nu eram dependent. Eram generos.

      Ai numărat paşii mei înspre tine, hrănindu-te nu cu iubirea mea, ci cu omagiul iubirii mele. Te-ai înşelat asupra semnificaţiei solicitudinii mele. Voi pleca, deci, de la tine pentru a o onora pe aceea care este umilă şi-mi va lumina iubirea. O voi ajuta să se înalţe doar pe aceea pe care iubirea mea o va înălţa. Aşa cum îl voi îngriji pe cel infirm pentru a-l vindeca, nu pentru a-l flata: am nevoie de un drum, nu de un zid.

      Cereai nu iubire, ci un cult. Mi-ai tăiat drumul. Te-ai ridicat în calea mea asemenea unui idol. Nu am ce să fac cu această întâlnire. Căutam altceva.

      Nu sunt nici idol de slujit, nici sclav pentru a sluji. Oricine mă va revendica îl voi repudia. Nu sunt obiect lăsat în gaj şi nu am datorii la nimeni. Astfel, nimeni nu are datorii la mine: de la aceea care mă iubeşte primesc mereu şi continuu.

      De la cine ai cumpărat pentru a revendica această proprietate? Nu sunt măgarul tău. Datorez, poate, Domnului să-ţi rămân credincios. Dar nu ţie”.

      Acelaşi lucru despre imperiu, atunci când un soldat îi datorează viaţa. Nu este datorie faţă de imperiu, ci datorie faţă de Domnul. El porunceşte ca omul să aibă un sens. Şi sensul acestui om este de a fi soldat al imperiului.

      Acelaşi lucru despre santinelele care-mi datorează onoruri. Le pretind, dar nu opresc nimic pentru mine însumi. Prin mine, santinelele au datorii. Eu sunt nod al datoriei santinelelor.

      Acelaşi lucru despre iubire.

      Dar dacă o vei întâlni pe aceea care roşeşte şi se bâlbâie, şi care are nevoie de daruri pentru a învăţa să surâdă, căci de sunt pentru ea vânt de mare şi nu captură, atunci mă voi transforma în drum ce o eliberează.

      Nici nu mă voi umili, nici n-o voi umili în iubire. Voi fi în jurul ei asemenea spaţiului şi în ea – asemenea timpului. Îi voi spune: „Nu te grăbi să mă cunoşti, nimic din mine nu trebuie cunoscut. Sunt spaţiu şi timp în oare te vei împlini”.

      Dacă ea are nevoie de mine, ca sămânţă de pământ pentru a se face arbore, nu o voi înăbuşi prin vanitatea mea.

      Nici nu o voi onora pentru ea însăşi. O voi brăzda adânc cu ghearele iubirii. Dragostea mea va fi pentru ea vultur cu aripi puternice. Şi nu pe mine mă va descoperi, ci, prin mine, văile, munţii, stelele, zeii.

      Nu este vorba despre mine. Eu nu sunt decât cel care transportă. Nu este vorba despre tine: tu nu eşti decât potecă înspre câmpii, la răsăritul zilei. Nu este vorba despre noi: noi suntem, împreună, trecere a Domnului, care se foloseşte pentru o clipă de generaţia noastră.

      CLXXI.

      URA NU FAŢA DE NEDREPTATE, CACI EA ESTE moment de trecere şi devine dreaptă.

      Ură nu faţă de inegalitate, căci ea este ierarhie vizibilă sau invizibilă.

      Ură nu faţă de dispreţul pentru viaţă, căci dacă te supui unei imagini mai presus de tine însuţi, darul vieţii tale devine împlinire.

      Ci ură faţă de arbitrariul permanent, căci el ruinează sensul însuşi al vieţii, care este acela de a dăinui în obiectul împlinirii tale.

      CLXXII.

      VEI CITI ÎN PREZENT FIINŢA CARE VEI FI. O vei enunţa. Ea va da sens oamenilor şi actelor lor. Nu le va pretinde nimic mai mult decât ceea ce dau şi dădeau şi ieri. Nici mai mult curaj, nici mai puţin curaj, nici mai multe sacrificii, nici mai puţine sacrificii. Nu e vorba de a înfiera o parte oarecare din ei înşişi. Nici de a schimba ceva din ei. Nu e vorba decât de a-i enunţa. Căci din părţile lor poţi clădi orice construcţie ai vrea. Iar ei doresc această enunţare, neştiind ce pot face cu părţile ce-i compun.

      Dar eşti stăpânul celor pe care-i enunţi. Căci îl con348 duci pe acela care-şi caută obiectul atunci când el nu găseşte nici drumul, nici rezolvarea. Căci omul este dominat de spirit.

      Îi priveşti nu ca un judecător, ci ca un zeu ce-i conduce. Îi dai fiecăruia locul lui şi-i ajuţi să se împlinească. Restul va veni de la sine. Căci tu ai creat fiinţa. De-acum înainte, ea se va hrăni şi va schimba după chipul ei restul lumii.

      CLXXÂII.

      NU ERA NIMIC, DECÂT O BARCĂ PIERDUTA ÎN depărtare pe întinsul liniştit al mării.