ÎMI VOI ÎNCEPE, DECI, DISCURSUL, SPUNÂNDU-ŢI:
— Omule, nemulţumit în dorinţele tale şi ţinut în frâu prin forţă, tu, care eşti mereu împiedicat să creşti de eătre un altul…
Şi nu te vei ridica împotriva mea, căci este adevărat că eşti nemulţumit în dorinţele tale şi ţinut în frâu prin forţă, şi că un altul te împiedică mereu să te înalţi.
Şi te voi face să lupţi împotriva stăpânului tău, în numele egalităţii.
Sau îţi voi spune:
— Omule, care ai nevoie de iubire, care nu exişti decât prin arborele pe care-l alcătuieşti împreună cu ceilalţi…
Şi nu te vei ridica împotriva mea, căci este adevărat că îţi cunoşti dorinţa de a iubi şi că nu exişti decât prin opera căreia îi slujeşti.
Şi te voi face să-ţi reinstalezi prinţul pe tron.
Pot, deci, să-ţi spun orice, căci totul este adevărat. Iar dacă mă vei întreba cum poţi să recunoşti dinainte adevărul care va prinde viaţă şi va rodi, îţi voi răspunde că e acela care va fi temelie, limbaj simplu şi simplificare a problemelor tale. Puţin contează calitatea definiţiilor mele. Ceea ce este important în primul rând este de a te situa aici sau aiurea. Dacă acest punct de vedere îţi limpezeşte contradicţiile – care dispar – tu însuţi îţi vei enunţa observaţiile şi puţin contează dacă într-un loc sau mai multe m-am exprimat just sau m-am înşelat. Vei vedea aşa cum am vrut eu, căci ceea ce ţi-am adus este nu un raţionament, ci un punct de vedere din care să raţionezi.
Desigur, e posibil ca mai multe limbaj un să-ţi explice lumea sau să te explice pe tine însuţi. Şi de să să opună. Fiecare fiind coerent şi solid. Şi fără să le despartă ceva. Fără a fi în puterea ta de a argumenta împotriva adversarului tău, căci el are la fel de multă dreptate ca şi tine. Căci luptaţi în numele Domnului.
„Omul este cel care produce şi consumă…”.
Şi este adevărat că el produce şi consumă.
„Omul este cel care scrie poeme şi învaţă să citească în stele…”.
Şi este adevărat că el scrie poeme şi studiază stelele.
„Omul este acela care îşi află fericirea doar în credinţă…”.
Şi este adevărat că el învaţă ce este bucuria în mănăstiri.
Dar despre om trebuie să se spună ceva care să conţină toate aceste definiţii, care dau naştere urii între oameni. Câmpul conştiinţei este minuscul şi cel care a găsit o formulă crede că celelalte mint sau greşesc. Dar toţi au dreptate.
Totuşi, învăţând cu o evidenţă suverană din viaţa mea de toate zilele că a produce şi a consuma este, ca şi bucătăriile palatului meu, lucrul nu cel mai important, ci doar cel mai urgent, vreau ca aceasta să se reflecte în principiul meu. Căci urgenţa nu-mi foloseşte la nimic şi aş putea spune la fel de bine: „Omul este acela care nu are valoare decât sănătos…” şi să clădesc o civilizaţie în care, sub pretextul acestei urgenţe, să aşez medicul 290 ca judecător al acţiunilor şi gândurilor omului. Dar în văţând din experienţa mea că sănătatea nu este decât un mijloc, şi nu un scop, vreau ca şi aceasta să se reflecte în principiul meu. Căci dacă principiul tău nu este absurd, el va antrena, probabil, necesitatea de a favoriza producţia şi consumul sau dorinţa disciplinei, pentru a te păstra sănătos. Căci aşa cum sămânţă, care este unică, se diversifică în creşterea ei, aşa cum civilizaţia imaginii, care este unică, te formează în mod diferit după cadrul şi starea ta, tot aşa nu există nimic care să nu fie guvernat de principiul meu.
Voi spune, deci, despre om: „Omul fiind acela care nu are valoare decât într-un câmp de forţă, omul fiind acela care nu comunică decât prin divinităţile pe care le concepe şi care-l conduc pe el şi pe ceilalţi, omul fiind acela care nu află bucurie decât în a se transforma prin creaţia sa, omul fiind acela care nu moare fericit decât dacă-ţi transmite moştenirea, omul fiind acela pe care-l epuizează proviziile şi pentru care orice asamblu văzut este impresionant, omul fiind acela care caută să cunoască şi este îmbătat de ceea ce află, omul fiind, de asemenea, acela care…”.
Trebuie să-l formulez astfel, încât să nu fie supuse şi tulburate aspiraţiile sale esenţiale. Căci dacă trebuie să ruinez spiritul de creaţie pentru a crea ordinea, această ordine nu mă interesează. Dacă trebuie înlăturat câmpul de forţă pentru a spori circumferinţa pântecelui, acest pântece nu mă interezează. Aşa cum, dacă trebuie să-l fac să putrezească în dezordine, pentru a încuraja în el spiritul de creaţie, acest spirit care se ruinează pe sine nu mă interezează. Sau dacă trebuie să-l fac să piară pentru a exalta acest câmp de forţă, căci trebuie să existe un câmp de forţă, dar nu mai există om, şi acest câmp de forţă nu mă interesează.
Deci eu, căpitan ce veghez asupra oraşului, în seara aceasta trebuie să vorbesc despre om, şi din pornirea pe care-o voi crea se va naşte calitatea călătoriei.
CXLII.
ŞTIIND DE LA ÎNCEPUT ŞI ÎNAINTE DE TOATE că nu voi atinge astfel un adevăr absolut, demonstrabil şi susceptibil de a convinge pe adversarii mei, ci o ima2’ji gine conţinând un om în putere şi favorizând ceea ce în om îmi pare nobil, supunând acestui principiu pe toate celelalte.
Şi este evident că nu mă interesează a supune, făcând ca omul să fie acela ce produce şi consumă, calitatea iubirilor lui, valoarea cunoştinţelor lui, căldura bucuriilor lui creşterii pântecelui lui, deşi vreau să-i dau cât mai mult posibil fără a exista în aceasta nici contradicţie, nici subterfugiu, aşa cum cei ce se ocupă de pântece pretind că nu dispreţuiesc spiritul.
Căci imaginea mea, dacă e puternică, se va dezvolta ca o sămânţă şi, deci, este capital s-o alegi. Unde ai cunoscut înclinaţie spre mare care să nu se transforme în corabie?
Aşa cum mi se pare că cea mai mare importanţă trebuie s-o aibă cunoştinţele, căci altceva este să instruieşti şi să educi, şi n-am remarcat ca în suma ideilor să stea calitatea omului, ci în calitatea instrumentului ce-ţi permite să le obţii.
Căci materialele tale vor fi mereu aceleaşi şi niciunul nu trebuie neglijat, şi din aceleaşi materiale poţi construi toate imaginile.
În ceea ce-i priveşte pe aceia care vor reproşa imaginii alese că e gratuită şi că supune oamenii arbitrariului, aşa cum i-ai chema să moară pentru cucerirea vreunei oaze inutile, sub pretextul frumuseţii cuceririi, voi răspunde că orice justificare este inutilă, căci imaginea mea poate să coexiste împreună cu toate celelalte la fel de adevărate şi că, de fapt, luptăm pentru divinităţi care sunt alegere a unei structuri dincolo de aceleaşi obiecte.
Şi doar revelaţia şi apariţia arhanghelilor ne-ar putea departaja. Ceea ce ar fi joc ieftin, căci dacă Domnul îmi seamănă şi mi se arată, el nu există, iar dacă există, nu-l pot desluşi decât prin spiritul, nu prin simţurile mele. Iar dacă spiritul meu e cel care trebuie să-l desluşească, nu-l voi recunoaşte, asemenea frumuseţii templului, decât prin răsunetul ce-l va avea în mine. Îl voi căuta şi-l voi afla asemenea orbului care se îndreaptă spre foc cu palmele întinse, căci nu poate recunoaşte focul decât prin mulţumirea lui (Dacă mă înde292 părtez de Domnul, gravitaţia lui mă va conduce înapoi).
Iar dacă cedrul prosperă, este pentru că se scaldă în soare, deşi soarele nu are semnificaţie pentru cedru.
Căci, aşa cum spunea singurul geometru veritabil, prietenul meu, mi se pare că structurile noastre aduc cu ceva cunoscut, de vreme ce nu există demers explicabil care să conducă la acele fântâni neştiute. Şi dacă numesc divinitate acel soare necunoscut care guvernează gravitaţia acţiunilor mele, vreau să-i citesc adevărul în eficacitatea limbajului.
Eu, care stăpânesc oraşul, sunt în această seară asemenea unui căpitan al unei corăbii în larg. Căci tu creezi că interesul, fericirea şi raţiunea conduc oamenii. Dar eu ţi-am refuzat interesul şi raţiunea, şi fericirea, căci mi s-a părut că numeşti interes sau fericire ceea ce urmăresc oamenii, şi nu am ce face cu meduze ce-şi schimbă forma, cât despre raţiune, care merge în orice direcţie vrea, ea mi s-a părut a fi urmă de nisip a ceva mai presus de ea însăşi.
Căci niciodată n-a fost raţiunea aceea care l-a condus pe singurul geometru veritabil, prietenul meu. Raţiunea scrie comentarii, deduce legi, formulează ordonanţe şi extrage arborele din sămânţă sa, din consecinţă în consecinţă, până în ziua în care, arborele fiind mort, raţiunea nu mai este eficace şi ai nevoie de o altă sămânţă.
Dar eu, care stăpânesc oraşul şi sunt asemenea căpitanului unei corăbii în larg, ştiu că doar spiritul guvernează oamenii, şi îi guvernează absolut. Căci dacă omul a întrezărit o structură, scrie poeme, şi, o dată ce sămânţă a fost purtată în inimile oamenilor, se vor supune asemenea unor slujitori interesul, fericirea şi raţiunea, care vor fi expresie în inimă sau umbră pe ziduri a realităţilor, a transformării seminţei tale în arbore.
Împotriva spiritului nu există în tine putere de a te apăra. Căci dacă te instalez pe acel munte şi nu pe celălalt, cum ai putea să negi că oraşele şi fluviile îţi apar într-o anume aşezare, şi nu cealaltă, de vreme ce aşa este?
Iată pentru ce te voi ajuta să te împlineşti. Şi iată pentru ce sunt răspunzător – deşi oraşul meu doarme şi, citind faptele oamenilor, nu vei găsi decât căutare a interesului, a fericirii sau demers al raţiunii – de direcţia sa adevărată sub stele.
Căci ei nu cunosc direcţia pe care au luat-o, crezând că acţionează din interes, sau din dorinţa de a fi fericiţi, sau din raţiune, neştiind că raţiunea, dorinţa de fericire sau raţiunea îşi schimbă forma şi sensul în fiecare imperiu.
Şi că, în cel pe care-l propun eu, interesul este acela de a fi însufleţit, ca pentru copil acela de a juca jocul cel mai exaltant. Fericirea – aceea de a te transpune şi de a dăinui în obiectul creaţiei tale. Iar raţiunea
— Aceea de a legifera în mod coerent. Raţiunea armatei este regulamentul armatei, care face ca într-un anumit fel şi nu în altul să răsune lucrurile mele asupra celorlalte, raţiunea unei corăbii este regulamentul corăbiei, iar raţiunea imperiului meu este asamblul legilor, cutumelor, dogmelor, codurilor care vor face lucrurile să aibă răsunet şi să se reflecte vinele în celelalte cu coerenţă.
Dar sunetul ce se va naşte astfel îmi va aparţine, unic şi nedemonstrabil.
