Dacă aceia care aparţin casei tale, domeniului tău, imperiului tău te acoperă de ruşine, ai să pretinzi în mod fals că te proclami pur pentru a-i purifica, fiindcă eşti de-al lor. Dar nu mai eşti de-al lor în faţa martorilor, nu te reabilitezi decât prin tine. Căci ţi se va spune pe bună dreptate: „Dacă ei sunt ca tine, pentru ce nu sunt alături de tine să scuipe? … Îi înfunzi în ruşinea lor şi te hrăneşti din mizeria lor.

      Desigur, cineva poate să fie indignat de josnicia, viciile, ruşinea casei sale, a imperiului său şi să evadeze pentru a căuta onoarea. Şi este semn, căci le aparţine, al onoarei alor săi. Ceva care a rămas viu în onoarea alor săi îl trimite. Este semn că alţii tind să se întoarcă la lumină. Dar iată un lucru primejdios, căci are nevoie de mai multă virtute decât în faţa morţii. Va găsi martori care-i vor spune: „Tu vii din acea putreziciune!”.

      Şi dacă se priveşte, el va răspunde: „Da, dar eu am ieşit 355 de acolo”. Iar judecătorii vor spune: „Cei care sunt curaţi ies din murdărie! Cei care rămân sunt putreziciune”. Şi vei fi tămâiat, dar tu singur. Nu şi ai tăi, în tine. Îţi vei clădi gloria din gloria altora. Dar vei fi singur, asemenea vanitosului sau morţii.

      Porţi cu tine, dacă pleci, un mesaj primejdios. Căci tu eşti semn al onoarei lor, fiindcă sufereai. Şi iată că tu îi deosebeşti de tine.

      Nu poţi spera să fi credincios decât sacrificând vanitatea imaginii tale. Vei spune: „Eu gândesc ca ei, fără deosebire”. Şi vei fi dispreţuit.

      Dar nu va conta acest dispreţ, căci tu eşti parte din acest trup. Şi vei influenţa acest trup. Şi-l vei încărca de propriile tale înclinaţii. Şi-ţi vei primi onoarea din onoarea lor. Căci’ nu poţi spera nimic altceva.

      Dacă, pe bună dreptate, îţi este ruşine, nu te arăta. Nu vorbi. Mistuie-ţi ruşinea. Excelentă această indigestie, care te va forţa să te refaci în casă la tine. Căci ea depinde de tine. Acela are mâinile şi picioarele bolnave: şi le taie, deci, pe toate patru. E nebun. Poţi să mori pentru a face ca ai tăi să fie respectaţi prin tine, dar nu să-i renegi, căci atunci tu însuţi eşti cel pe care îl renegi.

      Bun şi rău în acelaşi timp, arborele tău. Nu-ţi plac toate fructele. Dar unele sunt frumoase. Este prea uşor să te feliciţi pentru cele frumoase şi să le renegi pe celelalte. Căci de sunt aspecte diverse ale aceluiaşi arbore. Este prea uşor să alegi câteva ramuri. Şi să le renegi pe celelalte. Fi mândru de ceea ce e frumos. Iar dacă urâtul e mai mult prezent, taci. Tu eşti cel ce trebuie să pătrundă în trunchi şi să spună: „Ce trebuie să fac pentru a vindeca acest trunchi?”.

      Pe cel care emigrează cu inima, poporul îl renegă, şi el însuşi îşi va renega poporul. Aşa trebuie să fie. Ai acceptat alţi judecători. Este bine, deci, ca şi tu să devii unul dintre judecătorii lor. Dar nu este pământul tău, şi vei muri.

      Esenţa ta este cea care face răul. Greşeala ta este aceea de a distinge. Nimic nu poţi să refuzi. Locul tău nu este aici. Dar aceasta ţi se datorează ţie.

      Îl reneg pe acela care-şi reneagă femeia, sau oraşul, 356 sau ţara. Eşti nemulţumit de de? Dar faci parte din de. În de, tu eşti acela care tinde spre bine. Trebuie să-i antrenezi şi pe ceilalţi. Nu să-i judeci din exterior.

      Căci există două judecăţi. Cea pe care o faci ca judecător. Şi cea pe care o faci asupra ta.

      CLXXVI

      „TOTUŞI, ÎMI SPUI TU, STRIGI ÎMPOTRIVA obiectelor, dar există obiecte care mă înalţă. Şi împotriva dragostei de onoruri, dar există onoruri prin care mă simt îmbogăţit. Şi unde este secretul, căci sunt şi onoruri înjositoare”.

      Secretul este că nu există obiecte, nici onoruri, nici gajuri. De au valoare doar în lumina pe care le-o dă civilizaţia ta. De fac parte dintr-o structură. Şi o îmbogăţesc. Iar dacă tu slujeşti aceeaşi structură, eşti îmbogăţit prin ceea ce primeşti. Asemenea unei echipe, dacă este o adevărată echipă. Unul dintre ei a primit un premiu şi fiecare din echipă se simte mai bogat în inimă. Iar cel care a luat premiul este mândru pentru echipă şi vine cu premiul sub braţ, înroşindu-se, dar dacă nu există echipă, ci doar o sumă de membri, premiul va însemna ceva doar pentru cel care-l primeşte.

      Iar el îi va dispreţui pe ceilalţi, că nu l-au obţinut ei.

      Şi fiecare dintre ceilalţi îl va invidia şi-l va urî pe cel care a primit premiul. Căci fiecare a fost frustrat. Astfel, aceleaşi premii sunt obiect de înnobilare pentru cei dintâi, de degradare pentru ceilalţi. Căci poţi să te înalţi doar prin ceea ce pune temelia căilor schimburilor tale.

      Acelaşi lucru despre tinerii mei locotenenţi, care visează să moară pentru imperiu, dacă-i fac căpitani. Cum ar putea aceasta să-i înjosească? Vor fi mai eficace, mai sacrificaţi. Înnobilându-i, înnobilez ceva mai presus decât ei. Acelaşi lucru despre comandantul care va sluji mai bine corabia. În ziua în care îl numesc, însufleţirea lui îi va însufleţi şi pe căpitanii lui. Acelaşi lucru despre femeia fericită de a fi frumoasă din cauza omului pe care îl luminează. Un diamant o înfrumuseţează. Şi înfrumuseţează dragostea.

      Acela îşi iubeşte casa. E umilă. Dar el a trudit şi a vegheat pentru ea. Îi lipsesc, totuşi, câteva covoare de 357 lână fină sau ceainicul de argint care înseamnă ceaiul luat lângă femeia iubită înaintea clipelor de dragoste. Şi iată că într-o seară, după ce a trudit, a vegheat şi a suferit, a intrat la negustor şi a ales cel mai frumos covor, cel mai frumos ceainic, aşa cum alegi obiectele unui cult. Şi se întoarce roşu de mândrie, căci va locui în această seară într-o adevărată casă. Şi îşi invită toţi prietenii să bea, pentru a sărbători ceainicul. Şi vorbeşte în timpul banchetului, el, care de obicei e timid, şi totul este emoţionant. Căci omul e îmbogăţit, va sacrifica mai mult casei sale, fiindcă ea este mai frumoasă.

      Dar dacă nu există imperiu pe care să-l slujeşti, dacă omagiul, sau obiectul, sau onorul sunt pentru tine, este ca şi cum de ar fi aruncate într-o fântână goală. Căci tu înghiţi. Şi iată că eşti tot mai avid şi tot mai puţin sătul şi mulţumit. Şi nu înţelegi amărăciunea ce te cuprinde seara faţă de zădărnicia obiectelor pe care le-ai dorit atât. Vanitate a lucrurilor, spui tu, vanitate! …

      Oricine strigă astfel a căutat să se slujească pe sine. Şi, desigur, nu s-a găsit.

      CLXXVII.

      CACI EU ÎŢI VOI VORBI, IAR TU VEI PRIMI DE la mine semn. Îţi voi înapoia divinităţile. Unii au crezut în îngeri, în demoni, în genii. Şi era de ajuns, pentru a acţiona, ca de să fie concepute. Aşa cum, din clipa în care ai formulat-o, mila începe să colonizeze inima oamenilor. Aveai fântâna. Nu numai ghizdul ros de generaţii, nu numai apa susurând, nu numai provizia strânsă în rezervor asemenea fructelor în coş (şi boii merg la adăpătoare să se umple de apa deja primită), nu numai apa, şi susurul apei, şi liniştea rezervei de apă, şi răcoarea apei scurgându-ţi-se în palmă, nu numai noaptea deasupra apei tremurătoare de stele, ci un zeu al fântânii, astfel încât, în el, fântâna să fie unică şi, înşirându-se în această piatră şi în cealaltă, în această margine, în acest jgheab şi în această rigolă, şi în această procesiune înceată a boilor, nu o vei pierde în materiale diverse.

      358 Căci trebuie să te bucuri de fântâni.

      Iar eu îţi voi popula noaptea cu de. Să te trezeşti cu gândul la fântână, chiar dacă ea se află departe. Şi ţi se pare că, în felul acesta, sunt mai puţin rezonabil decât oferindu-ţi diamantul pur sau un obiect de aur, care nici de nu au valoare pentru folosul lor, ci pentru sărbătoarea promisă sau amintirea sărbătorii? Aşa cum stăpânul domeniului (care nu-i este de nici un folos în această clipă), dacă se plimbă de-a lungul drumului povârnit, de ţară, se simte totuşi stăpân, cu inima plină gândindu-se la turme, şi staule, şi muncitorii încă adormiţi, şi migdalii ce abia-şi arată florile, şi recoltele grele de mâine care, toate, îi sunt nevăzute în această clipă, dar de care se simte răspunzător. Şi aceasta numai ca efort al nodului divin ce leagă lucrurile şi transformă domeniul într-o divinitate ce trece dincolo de ziduri şi mări. La fel, în noaptea ta, chiar dacă mori de sete în deşert sau îţi dai sufletul dezvelind un puţ acoperit cu nisip, te vreau vizitat de zeul fântânilor. Iar dacă îţi spun doar că de sunt inima melodioasă a merilor, şi a portocalilor, şi a migdalilor care trăiesc prin de (şi care mor atunci când de tac), te vreau îmbogăţit asemenea acelui soldat al meu pe care-l văd calm şi sigur de el în lumina zorilor ce se ridică deasupra deşertului peste care m-am aplecat să-mi arunc sămânţă, şi aceasta doar pentru că undeva, departe, nefiindu-i de nici un folos în această clipă absentă, adormită, poate, şi, deci, ca moartă pentru el, există o femeie pe care o iubeşte şi al cărui glas, dacă i-ar fi permis să-l audă, ar fi un cântec pentru inima lui.

      Nu vreau să te văd omorându-ţi zeii cei lipsiţi de puteri, care vor muri asemenea acelor porumbei cărora nu le mai afli rămăşiţele. Căci nu vei şti nimic desp’re moartea lor. Vor exista şi de-acum înainte ghizdul, şi apa, şi zgomotul apei, şi cârligul de cositor, şi mozaicul, iar tu, care inventezi pentru a cunoaşte, nu vei şti ce ai pierdut, căci n-ai pierdut nimic din suma materialelor decât viaţa lor.

      Dovada este că eu pot să-ţi aduc acest cuvânt în poemul meu, ca pe un dar. Pot să-l alătur altor zei, clădiţi cu răbdare. Căci şi satul tău devine unul, atunci când doarme, cu provizia sa de paie, şi grâne, şi unelte, şi unica sa povară de dorinţe, de pofte, de mânie, de mâlă, şi acea bătrână care va muri asemenea unui fruct 359 copt care părăseşte arborele ce-i dădea viaţă, şi acel copil care se va naşte, şi crima ce a fost comisă şi-i tulbură substanţa ca o boală, şi incendiul de anul trecut, de care-ţi aminteşti, căci ai luptat pentru a-l stinge, şi casa de sfat a notabililor, care sunt atât de mândri de a-şi duce satul prin timp ca pe o corabie, deşi nu este decât barcă de pescari, fără o soartă mare sub stele. Şi iată că pot să-ţi spun: „… fântâna satului tău”, şi astfel să-ţi trezesc inima şi să te învăţ, puţin câte puţin, acel marş înspre Domnul, oare este singurul ce te poate mulţumi, căci din semn în semn îl vei atinge, pe el, care se citeşte dincolo de structura lucrurilor, el, sensul cărţii căreia eu i-am scris cuvintele, el, înţelepciunea, el, care este, el, de la care tu primeşti totul, căci din ce în ce mai sus el leagă obiectele pentru a le da o semnificaţie, el, care este de asemenea zeu al satelor şi al fântânilor.

      Poporul meu iubit, ţi-ai pierdut mierea, care este nu a lucrurilor, ci a înţelesului lucrurilor, şi iată că încă eşti grăbit să trăieşti, dar nu-ţi mai afli drumul. L-am cunoscut pe acel grădinar care, murind, lăsa o grădină în paragină. Îmi spunea: „Cine-mi va tăia arborii… cine-mi va semăna florile…?”. Cerea zile pentru a-şi alcătui grădina, căci avea seminţele florilor triate în rezerva sa de seminţe, uneltele pentru a săpa pământul – în magazie şi cuţitul de curăţat arborii – prins la centură, dar de nu mai erau decât obiecte risipite, cenu slujiseră unui cult. Şi tu, la fel, cu proviziile tale. Cu paiele tale, cu grânele, cu poftele tale, cu mila şi certurile tale, cu bătrânele în pragul morţii, şi ghizdul fântânii, şi mozaicul, şi apa susurând, pe care încă n-ai ştiut să le topeşti, prin miracolul nodului divin ce leagă lucrurile şi potoleşte, doar el, setea sufletului şi a inimii, într-un sat şi o fântână.

      CLXXVIII.

      FARA A-l ASCULTA, I-AM AUZIT. UNII înţelepţi, alţii – nu. Şi acelea care făceau rău de dragul răului. Căci nu aflau nici o bucurie în aceasta, decât 360 căldura chipului lor şi un sentiment obscur asemenea mişcării panterei, care face să-i strălucească ghearele pentru a uimi.

      Vedeam în de ceva asemănător focului unui vulcan, care este putere fără întrebuinţare şi fără reguli. Dar din acelaşi foc clădeşti soarele. Şi din soare – floarea. Şi, din consecinţă în consecinţă, surâsul tău de mâine sau mişcarea înspre cea pe care o iubeşti şi, astfel, semnificaţia oricărui lucru. Căci îţi este de ajuns un pol pentru a te aduna şi, din acel moment, începi să te naşti.

      Dar acelea nu sunt decât foc fără folos…

      Arborele este somn aparent, şi măsură, şi răbdare, şi parfum răspândit în jur ca o domnie, deşi ar putea sluji drept aliment pentru pulbere sau incendiu, irosindu-şi pe veci puterile. Astfel, din tine, cu furiile tale reţinute, şi geloziile tale, şi vicleniile tale, şi această căldură a simţurilor care te face atât de dificil la venirea nopţii, vreau să fac un arbore paşnic. Nu prin amputare, ci, aşa cum sămânţă salvează prin arbore soarele care altfel ar topi gheaţa şi ar putrezi o dată cu ea, prin sămânţă spirituală care te va clădi în propriul tău înveliş, fără a refuza nimic din tine, fără a te amputa, fără a te ciunti, ci topind cele o mie de caractere ale tale în unitatea fa.

      Iată pentru ce voi spune nu: „Vino la mine să te retez, să te reduc, să te modelez44, ci: „Vino la mine să te fac să iei naştere în tine însuţi44. Tu îmi dai materialele tale în vrac, iar eu te înapoiez ţie însuţi, devenit unul şi indivizibil. Nu eu sunt cel care păşesc în tine. Tu eşti acela. Eu nu sunt nimic, decât măsura ta comună. Aceea care se gândeşte să facă rău. Fiindcă te împinge spre rău cruzimea nopţilor fierbinţi, când te întorci în aşternut fără a te împlini, zdrobită, părăsită şi înfrântă. Santinelă distrată a unui oraş năruit. O văd cum nu ştie ce să facă din materialele ei risipite. Cheamă cântăreţul şi el îi cântă: „Nu, spune ea, să plece! 44. Şi cheamă un altul, apoi un altul. Şi-i istoveşte. Apoi se ridică, obosită, şi-şi trezeşte prietena: „Ireparabilă plictiseală! Cântecele nu pot să mă distreze…44.

      Şi apoi dragostea, unul, şi încă unul, şi încă unul… îi jefuieşte unul după altul. Căci îşi caută unitatea, şi cum ar putea-o găsi? Nu e vorba de un obiect rătăcit printre obiecte.

      Dar eu voi veni în tăcere. Voi fi cusătură invizibilă. Nu voi schimba nimic din materiale, nici măcar locul lor, dar le voi reda semnificaţia, îndrăgostit invizibil ce ajută la împlinire.

      CLXXIX.

      INSTRUMENT MUZICAL FĂRĂ INTERPRET, minunându-te de sunetele pe care le scoţi. Am văzut cum copilul se înveseleşte ciupind corzile şi râde de puterea mâinilor sale. Dar sunetele nu au importanţă, vreau să te văd transportându-te în tine. Dar nu ai nimic de transportat, căci, neglijându-ţi împlinirea, tu nu exişti. Şi ciupeşti corzile la întâmplare, în aşteptarea unui sunet mai straniu decât altul. Căci te frământă speranţa de a întâlni opera în drumul tău (ca şi cum ar fi vorba de un fruct ce trebuie aflat în afara ta) şi de a prinde poemul în captivitate.

      Dar eu te vreau sămânţă bine întemeiată, care să absoarbă totul împrejur pentru poemul său. Vreau să ai un suflet clădit şi deja pregătit pentru iubire, nu să cauţi, în vântul serii, vreo imagine care să te captureze, căci nu există nimic în tine ce poate fi capturat.

      Astfel sărbătoreşti dragostea.

      Astfel sărbătoreşti dreptatea. Nu lucrurile drepte. Şi cu uşurinţă vei deveni nedrept în ocazii particulare, pentru a o sluji.

      Vei sărbători mila, dar cu uşurinţă vei deveni crud în ocazii particulare, pentru a o sluji.

      Vei sărbători libertatea, şi vei îngrămădi în închisori pe aceia care nu cântă ca tine.

      Căci eu cunosc oameni drepţi, nu dreptatea. Oameni liberi, nu libertatea. Oameni însufleţiţi de dragoste, nu dragostea. Aşa cum nu cunosc nici frumuseţea, nici fericirea, ci oameni fericiţi şi lucruri frumoase.

      Dar înainte de toate a trebuit să acţionez, să clădesc, să învăţ, să creez. După aceea vin recompensele.

      Dar lor, întinşi în paturi de paradă, li se pare mai 362 simplu să atingă esenţa fără a clădi în primul rând diversitatea. Asemenea fumătorului de haşiş care-şi procură pentru câteva parale beţii de creator.

      Ei se aseamănă prostituatelor deschise oricărui vânt. Şi cine la va aduce vreodată dragostea?

      CLXXX.

      DISPREŢUIND OPULENŢA PÂNTECOASA, NU O tolerez decât dacă este condiţie a ceva mai important, aşa cum gospodăria rău mirositoare a vidanjorilor este condiţie a curăţeniei oraşului. Căci am aflat că nu există contrarii, iar perfecţiunea înseamnă moarte. Tolerez sculptorii mărunţi ca pe o condiţie a sculptorilor buni, prostul gust ca pe o condiţie a bunului gust, constrângerea interioară ca pe o condiţie a libertăţii şi opulenţa ca pe o condiţie a unei înălţări ce nu este a ei sau pentru ea, ci a acelora şi pentru aceia pe care ea îi alimentează. Căci dacă, plătindu-le sculptorilor opera, ea îşi asumă rolul de rezervă necesară în care poetul va afla hrana din care va trăi, hrană care a fost furată din munca plugarului, fiindcă el nu primeşte în schimb decât un poem de care nici nu-i pasă sau o sculptură care, de multe ori, nu-i va fi nici măcar arătată şi astfel, în lipsa celui care fură, nu ar supravieţui sculptorii, puţin îmi pasă dacă această rezervă poartă un nume de om. El nu este decât vehicul, drum şi trecere.

      Iar dacă îmi vei reproşa că depozitul de hrană este, în schimb, depozit al poemului, şi al sculpturii, şi al palatului, şi că astfel frustrează urechea sau ochiul poporului, îţi voi răspunde că, dimpotrivă, vanitatea pântecosului îl va îndemna să-şi etaleze minunile, aşa cum este, evident, cazul palatului, dat fiind că o civilizaţie nu se bazează pe folosirea obiectelor create, ci pe căldura creaţiei, aşa cum se întâmplă – ţi-am vorbit deja despre de – cu acele imperii care strălucesc prin arta dansului, deşi nici cel bogat în vitrinele sale, nici poporul în muzeul său nu închid dansul, căci din el nu-ţi poţi face provizii.