Totuşi, unul dintre ei, care fusese înainte dulgher, a tuşit de două sau de trei ori:
— Ei nu-şi arată înrudirea. Nu au un loc de întâlnire.
— Desigur, i-am răspuns. Aici este pericolul. Căci trec neobservaţi. Dar imediat ce voi publica decretul care-i va da pradă furiei celorlalţi, vei vedea cum se vor căuta unul pe celălalt, se vor uni unul cu celălalt, vor trăi în comun şi, ridicându-se împotriva justiţiei poporului, vor căpăta conştiinţa propriei lor caste.
— Aceasta este foarte adevărat, au aprobat jandarmii mei.
Dar cel care fusese dulgher a tuşit din nou.
Îl cunosc pe unul dintre ei. E blând. E generos. E cinstit. A fost rănit de trei ori apărând imperiul…
— Desigur, i-am răspuns. Dacă femeile sunt lipsite de judecată, deduci, oare, din aceasta că nu există niciuna care să dea dovadă de raţiune? Dacă generalii sunt gălăgioşi, deduci, oare, din aceasta că nu există niciunul, pe ici – pe colo, care să fie timid? Nu te opri’ asupra excepţiilor. O dată ce vor fi triaţi cei ce poartă semnul, răscoleşte-le trecutul. Vei vedea că de la ei au pornit crime, răpiri, violuri, jafuri, trădări şi neruşinare. Pretinzi că sunt lipsiţi de asemenea vicii?
— Nu, desigur, au strigat jandarmii, în timp ce poftele li se deşteptau în pumni.
— Atunci când un arbore dă naştere unor fructe putrede, vei reproşa putreziciunea fructelor sau arborelui?
— Arborelui, au strigat jandarmii.
— Şi câteva fructe sănătoase îl absolvă, oare, de vină?
— Nu! nu! au strigat jandarmii care, din fericire, îşi iubeau meseria, iar meseria lor nu le cere să ierte greşelile.
— Deci ar fi echitabil să purificăm imperiul de aceşti purtători de aluniţă pe tâmpla stângă.
Dar cel ce fusese dulgher a tuşit din nou.
— Formulează-ţi obiecţia, i-am spus, în timp ce tovarăşii săi, călăuziţi de flerul lor, aruncau priviri grele de aluzii în direcţia tâmplei sale.
Unul dintre ei şi-a luat inima în dinţi, măsurându-l pe suspect:
— Cel pe care spune că l-a cunoscut… n-o fi, oare, fratele lui… tatăl lui… sau vreunul dintre ai lui?
Şi toţi au mormăit în semn de aprobare.
Atunci mânia mea a izbucnit:
— Mai primejdioasă încă este secta acelora care poartă o aluniţă pe tâmpla dreaptă! Căci nu ne-am gândit nici măcar o dată la ei! Deci ei se ascund şi mai bine. Şi mai primejdioasă este secta acelora care nu poartă nici un fel de aluniţă, căci aceştia se camuflează, invizibili ca nişte conspiratori. Şi, în cele din urmă, din sectă în sectă, voi condamna secta oamenilor în întregime, căci ea este, în mod evident, sursă de crime, de răpiri, de violuri, de jafuri şi de neruşinări. Şi deoarece jandarmii, în afara calităţilor de jandarmi, sunt în primul rând oameni, voi începe cu ei epurarea necesară. Iată pentru ce dau ordin jandarmului din voi să-l arunce pe omul din voi în mizeria carcerelor citadelei mele!
Şi jandarmii mei au plecat, răsuflând greu de surpriză şi reflectând fără folos, căci ei gândesc cu pumnii.
L-am reţinut pe dulgher care-şi pleca ochii şi făcea pe modestul.
— Pe tine te destitui! i-am spus. Dreptatea pentru dulgher, subtilă şi contradictorie, fiindcă lemnul îi rezistă, nu poate fi dreptate pentru jandarm. Dacă manualul îi clasează în negru pe purtătorii de aluniţă pe tâmplă, vreau ca jandarmii mei, doar auzind vorbindu-se de ei, să simtă cum pumnii li se umflă. Vreau, de asemenea, ca plutonierul să te cântărească după ştiinţa ta de a face stânga-mprejur.
Căci dacă el ar avea dreptul să judece, te-ar scuza pentru stângăcia ta, din cauză că eşti poet mare. De asemenea, îl va ierta pe vecinul tău, fiindcă e cucernic. Şi pe vecinul vecinului tău, fiindcă e model de castitate. Şi astfel dreptatea va domni. Dar dacă, în timpul războiului, soldaţii mei nu vor şti să facă stânga-mprejur şi se vor învălmăşi unii deasupra celorlalţi cu mare 454 zgomot, va urma măcelul. Şi nu vor fi consolaţi prin stima plutonierului lor. Te trimit, deci, înapoi la scândurile tale, de teamă că iubirea ta de dreptate, acolo unde ea nu are ce căuta, să nu răspândească, într-o zi, sânge inutil.
CEXIII.
A VENIT LA MINE CEL CE-MI PUNEA ÎNTREBĂRI despre dreptate.
— Ah! i-am spus eu, cunosc acte echitabile, dar nu cunosc nimic despre echitate. Este echitabil să fi hrănit după munca ta. Este echitabil să fi îngrijit atunci când eşti bolnav. Este echitabil să fi liber dacă eşti pur. Dar ceea ce este evident nu merge prea departe… Este echitabil ceea ce e conform ceremonialului.
Cer medicului să străbată deşertul, chiar dacă ar face-o sprijinindu-se în pumni şi în genunchi, pentru a pansa rana unui om. Chiar dacă acest om ar fi un necredincios. Căci întemeiez astfel respectul faţă de om. Dar dacă imperiul este în război împotriva imperiului celui necredincios, cer soldaţilor mei să străbată acelaşi deşert pentru a scoate măruntaiele necredinciosului. Căci astfel întemeiez imperiul.
— Stăpâne… nu te înţeleg.
— Îmi place ca făuritorii de cuie, ce cântă imnul făuritorilor de cuie, să încerce a fura uneltele tăietorilor de scânduri, pentru a sluji cuiele. Îmi place ca tăietorii de scânduri să încerce a-i corupe pe făuritorii de cuie, pentru a sluji scândurile. Îmi place ca arhitectul să-i ţină în frâu pe tăietorii de scânduri, apărând cuiele, şi pe făuritorii de cuie, apărând scândurile. Căci din această tensiune a liniilor de forţă se va naşte corabia, şi eu nu aştept nimic din partea tăietorilor de scânduri lipsiţi de pasiune care venerează cuiele, nici din partea făuritorilor de cuie lipsiţi de pasiune care venerează scândurile.
— Cinsteşti, deci, ura?
— Diger ura şi mă ridic deasupra ei, cinstind doar iubirea. Dar ea nu se leagă decât mai presus de scânduri şi de cuie, prin corabie.
Retrăgându-mă, am înălţat această rugă.
„Accept ca fiind provizorii, Doamne, deşi nu eu sunt cel chemat să înţeleg care este cheia lor de boltă, adevărurile contradictorii ale soldatului ce încearcă să rănească şi ale medicului ce caută să-i vindece. Nu împac, într-o zeamă călduţă, băuturile reci cu cele fierbinţi. Nu doresc ca ei să rănească şi să vindece cu moderaţie, îl pedepsesc pe medicul ce refuză să dea îngrijiri şi-l pedepsesc pe soldatul ce refuză să dea lovituri. Puţin îmi pasă dacă vorbele îşi opun înţelesul. Căci doar această capcană, alcătuită din materiale diverse, reuşeşte să prindă captura în unitatea ei, adică un anumit om, de-o anumită calitate, şi nu altul.
Caut, prin încercări, divinele tale linii de forţă şi, în lipsa evidenţelor, pe care nu le pot afla la nivelul meu, spun că am dreptate în alegerea, riturilor ceremonialului, dacă prin de mă eliberez şi respir. Asemenea sculptorului meu, Doamne, care apasă puţin cu degetul în partea stângă, deşi nu ar şti să spună pentru ce o face. Fiindcă doar aşa i se pare că-şi încarcă lutul de puteri.
Mă înalţ înspre tine asemenea arborelui care se dezvoltă după liniile de forţă ale seminţei sale. Orbul, Doamne, nu ştie nimic despre foc. Dar există în foc linii de forţă ce se simt în palme. Iar el merge înspre foc printre mărăcini, căci orice împlinire e dureroasă. Doamne, eu mă înalţ înspre tine, urcând panta ce duce la împlinire.
Tu nu coborî înspre creaţia ta, iar eu nu pot să sper nimic pentru a mă instrui în afara căldurii focului sau a tensiunii seminţei. Asemenea omizii care nu cunoaşte nimic despre aripi. Nu sper ca o paiaţă să-mi poată spune ceva despre apariţia arhanghelilor. Este inutil să vorbeşti despre aripi omizii sau despre corabie făuritorilor de cuie. Este suficient să existe, prin pasiunea arhitectului, liniile de forţă ale corăbiei. Prin omidă – liniile de forţă ale aripilor. Prin sămânţă – liniile de forţă ale arborelui. Şi să exişti tu, Doamne.
De gheaţă este câteodată singurătatea mea. Iar eu cer un semn, în pustiul părăsirii. Dar tu m-ai învăţat, în timpul unui vis, că orice semn este zadarnic, căci, dacă vei aparţine nivelului meu, nu mă vei mai sili să mă 456 înalţ. Şi ce să fac cu mine, Doamne, aşa cum sunt?
Iată pentru ce înaintez, înălţând rugăciuni fără răspuns, neavând pentru a mă călăuzi, atât sunt de orb, decât o slabă căldură în palmele mele lipsite de putere, slăvindu-te, totuşi, Doamne, pentru că nu-mi răspunzi, căci dacă voi afla ceea ce caut, îmi voi fi încheiat împlinirea.
Dacă ai face către om, fără folos, pasul arhanghelului, omul ar fi împlinit. Nu ar mai tăia scânduri, nu ar mai făuri cuie, nu ar mai lupta, nu i-ar mai îngriji pe ceilalţi. Nu şi-ar mai mătura camera şi nu şi-ar mai îndrăgi femeia. S-ar rătăci el, oare, Doamne, şi nu te-ar mai slăvi, prin mila sa faţă de oameni, dacă te-ar putea privi? Atunci când templul s-a înălţat, văd templul, şi nu oamenii.
