Încercând astfel să te surprind prin slaba putere a şocului neobişnuitului, şi desigur te voi surprinde dacă voi intra, mergând cu spatele, în sala de audienţe în care te primesc, sau dacă, într-un mod mai general, fac apel la orice ar putea fi incoerent şi neaşteptat, agitân148 du-mă astfel nu sunt decât jefuitor ce face zgomot prin distrugere, căci, desigur, la a doua audienţă, nu vei mai fi uimit văzându-mă intrând cu spatele şi, o dată obişnuit nu cu un oarecare gest absurd, ci cu imprevizibilul în absurd, nu vei mai fi uimit de nimic. Şi curând te vei cufunda, morocănos şi lipsit de limbaj, în indiferenţa unei lumi istovite. Şi singura poezie care-ţi va mai putea încă smulge un sunet de suferinţă va fi cea a enormei cizme zimţuite a jandarmului meu.
Căci nu există refractari. Nu există indivizi singuri. Nu există oameni care să se izoleze cu adevărat de ceilalţi. Mai naivi sunt aceştia decât fabricanţii de poezie proastă care amestecă iubirea cu clarul de lună, cu toamna, cu briza şi cu suspine.
„Sunt umbră, spune umbra ta, şi dispreţuiesc lumina”. Dar ea trăieşte datorită luminii.
CEX.
TE ACCEPT AŞA CUM EŞTI. SE POATE CA VREO boală să te împingă să bagi în buzunar bibelourile de aur care-ţi cad sub ochi, dar în rest să fi poet. Te voi primi, deci, din dragoste faţă de poezie. Şi, din dragoste pentru bibelourile mele de aur, le voi ascunde.
Se poate ca, asemenea unei femei, să primeşti secretele care-ţi sunt încredinţate ca pe nişte diamante cu care să te împodobeşti. Căci femeia, în ziua de sărbătoare, se simte importanţă şi glorioasă prin obiectul rar pe care-l expune. Dar se poate de asemenea ca tu să fi dansator. Te voi primi deci din respect pentru dans, dar, din respect pentru secrete, le voi ţine sub tăcere.
Se poate, pur şi simplu, ca tu să fi prietenul meu.
Te voi primi, deci, din dragoste pentru tine, aşa cum eşti. Dacă şchiopătezi, nu-ţi voi cere să dansezi. Dacă urăşti pe unul sau pe altul, nu ţi-i voi impune ca tovarăşi. Dacă ai nevoie de hrană, te voi hrăni.
Nu am să încerc să te divid pentru a te cunoaşte. Tu nu eşti nici acest act, nici celălalt, nici suma lor. Nici acest cuvânt, nici celălalt, nici suma lor. Nu te voi judeca nici după aceste cuvinte, nici după aceste acte. Ci voi judeca actele şi cuvintele după tine.
Îţi voi cere, în schimb, să mă asculţi. Nu am ce face cu prietenul care nu mă cunoaşte şi-mi cere explicaţii. 449
Nu am putere să mă transpun în neputincioasă zarvă a cuvintelor. Sunt un munte. Şi muntele poate fi contemplat. Dar nu ţi-l pot oferi cărându-l cu roaba.
Cum aş putea să-ţi explic ceea ce nu înţelegi de la început prin dragoste? Şi, adeseori, cum ţi-aş putea vorbi? Există cuvinte indecente. Ţi-am vorbit despre soldaţii mei în deşert. Îi privesc în tăcere, în zilele de dinaintea luptei. Imperiul se reazemă pe ei. Ei vor muri pentru imperiu. Iar moartea lor va fi răsplătită prin acest schimb. Cunosc, deci, adevărata lor fervoare. Ce aş afla plecând urechea la zarva cuvintelor? Că se plâng de mărăcini, că-şi urăsc caporalul, că hrana este săracă, iar sacrificiul lor dureros? … Aşa trebuie să vorbească! Nu am încredere în soldatul prea liric. Dacă doreşte să moară pentru caporalul lui, este probabil că nu va muri. Fiind prea ocupat să-ţi debiteze poemul său. Nu am încredere în omida ce se crede îndrăgostită de aripi. Aceea nu va muri niciodată în crisalidă pentru a renaşte. Surd la zarva cuvintelor, în soldatul meu eu îl văd pe cel ce este, nu pe cel care spune că este. Iar acela, în timpul luptei, îşi va acoperi caporalul cu pieptul său. Prietenul meu este un punct de vedere. Am nevoie să aud vorbindu-mi-se de acolo de unde el îmi vorbeşte, căci astfel el este imperiu deosebit şi provizie inepuizabilă. Se poate ca el să tacă şi, totuşi, să mă copleşească. Şi atunci eu văd lumea cu ochii lui, şi o văd altfel. Îi cer însă ca şi el să ştie de unde îi vorbesc. Abia atunci mă va auzi. Căci cuvintele, întotdeauna, îşi opun înţelesurile.
CEXI.
A VENIT DIN NOU LA MINE PROFETUL CU ochi pătrunzători, care zi şi noapte clocea o ură sfântă şi care, pe deasupra, era saşiu.
„Ar trebui, mi-a spus el, să-i salvezi pe cei drepţi.
— Desigur, i-am răspuns, nu există nici o raţiune evidentă să-i pedepsesc.
— Să-i faci să se deosebească de păcătoşi.
— Desigur, i-am răspuns. Cel care e perfect trebuie să fie dat ca exemplu. Pentru un piedestal vei alege
450 cea mai bună statuie a celui mai bun sculptor. Copilului îi citeşti cele mai bune poeme. Ai vrea ca regina să fie cea mai frumoasă. Căci perfecţiunea este o direcţie pe care trebuie s-o arăţi celorlalţi, deşi ţie nu-ţi stă în putere s-o atingi11.
Dar profetul se înflăcăra: „Şi, o dată ales tribul celor drepţi, va trebui ca doar pe ei să-i salvezi şi astfel, o dată pentru totdeauna, să nimiceşti corupţia”.
— Eh! i-am răspuns eu, mergi prea departe. Căci îmi ceri să despart floarea de arbore. Să înnobilez recolta, suprimând îngrăşămintele. Să salvez sculptorii mari, decapitându-i pe sculptorii neînsemnaţi. Eu nu cunosc decât oameni mai mult sau mai puţin imperfecţi, şi, de la turbă până la floare, ascensiunea arborelui. Şi spun că perfecţiunea imperiului se reazemă pe imperfecţiunea oamenilor.
— Cinsteşti, deci, păcatul!
— Cinstesc la fel demult prostia ta, căci este bine ca virtutea să fie oferită ca o stare a perfecţiunii de dorit şi realizabilă. Şi să fie conceput omul virtuos, deşi el nu poate să existe, în primul rând fiindcă omul este inform, şi apoi pentru că perfecţiunea absolută, acolo unde o poţi găsi, aduce după ea moartea. Dar e bine ca direcţia să aibă un scop. Căci astfel te-ai sătura să mergi înspre un obiect inaccesibil. Am trudit mărşăluind prin deşert. La început, el pare cu neputinţă de atins. Dar, dintr-o dună îndepărtată, eu îmi fac o escală binecuvântată. Ajung la ea şi se goleşte de puterea pe care o avea. Îmi aleg atunci un alt punct al orizontului. Şi dintr-un punct în celălalt, voi ajunge să las în urmă nisipurile.
Lipsa ruşinii este sau un semn de simplitate şi de inocenţă, ca de pildă cea a gazelelor, căci, dacă le-ai putea face să înţeleagă, ai transforma-o în candoare virtuoasă, sau îşi află bucuria în agresiunea asupra pudorii. Şi, deci, se reazemă pe pudoare. Trăieşte din ea şi-i dă naştere. Atunci când trec soldaţii beţi, vezi cum mamele aleargă după fiicele lor, interzicându-le să se arate. Deşi soldaţii imperiului tău utopic, obişnuiţi fiind să-şi plece cu castitate ochii, sunt ca şi absenţi şi nu ar fi nici un incovenient ca fetele să se scalde goale. Dar pudoarea imperiului meu este altceva decât absenţa lipsei de pudoare (căci cei mai pudici atunci ar fi cei morţi). Ea este fervoare secretă, rezervă, respect faţă de tine însuţi şi curaj. Ea este apărare a fructului copt, pregătindu-l pentru iubire. Iar dacă undeva va trece un soldat beat, el va crea în mine pudoarea.
— Vrei, deci, ca soldaţii tăi beţi să-şi strige blestemăţiile…
— Dimpotrivă, îi pedepsesc, pentru a crea propria lor pudoare. Însă, cu cât o voi fi creat mai bine, cu atât agresiunea va deveni mai atrăgătoare. Simţi mai multă plăcere atunci când urci un pisc ascuţit decât o colină domoală. Când învingi un adversar care-ţi rezistă, şi nu un nătâng care nu se apără. Doar acolo unde femeile poartă văl te arde dorinţa de a le vedea chipul. Îmi dau seama despre însuşirea liniilor de forţă după asprimea pedepsei care-ţi echilibrează poftele. Dacă zăgăzuiesc un fluviu în munţi, îmi place să măsor grosimea zidului. El este semn al puterii mele. Căci, desigur, împotriva unei mlaştini mi-ar fi de ajuns un perete de carton. Pentru ce să-mi doresc soldaţi lipsiţi de vlagă? Vreau ca ei să apese asupra zidurilor, căci doar atunci ei vor fi impunători în crimă sau în creaţia ce transcende crima.
— Vrei, deci, să-i vezi umflându-se de dorinţele lor destrăbălate.
— Nu. N-ai înţeles nimic”, i-am răspuns.
CEXII.
JANDARMII MEI, ÎN OPULENTA LOR PROSTIE, m-au înconjurat:
— Am descoperit cauza decadenţei imperiului. Este vorba de acea sectă care trebuie extirpată.
— După ce ştiţi că sunt legaţi unii de ceilalţi?
Şi mi-au povestit despre coincidenţele din faptele lor, despre înrudirea lor după un semn oarecare şi după locul reuniunilor.
— Şi după ce ştiţi că sunt o ameninţare pentru imperiu?
Şi mi-au descris crimele lor şi tâlhăriile unora dintre ei, şi violurile comise de alţii, şi laşitatea unora, şi urâţenia altora.
— Eu cunosc o sectă şi mai primejdioasă, căci nimeni, 452 niciodată, nu s-a gândit s-o combată!
— Ce sectă? s-au grăbit să mă întrebe jandarmii mei.
Căci jandarmul, fiind născut pentru a lovi, se ofileşte dacă îi tai sursa de hrană.
— Cea a oamenilor, le-am răspuns eu, care poartă o aluniţă pe tâmpla stingă.
Jandarmii mei, neînţelegând nimic, m-au aprobat cu un mormăit. Căci jandarmul poate să lovească fără a înţelege. Loveşte cu pumnii, iar pumnii sunt lipsiţi de creier.
