Dar şi pe acest arbore voi şti să-l dobor. Căci templul a devenit arbore. Dar arborele va deveni, poate, liane. Este de ajuns o sămânţă purtată de vânt.

      Ce vei arăta pe măsură ce timpul te consumă? Desigur, această cetate în armura ei este invizibilă în aparenţă. Dar eu ştiu să citesc. Închizându-se în proviziile sale, ea a acceptat moartea. Mi-e teamă de aceia care, despuiaţi, se îndreaptă spre nord venind din deşertul lor fără fortăreţe. Rătăcind aproape neînarmaţi.

      Sămânţă neîncolţită încă, ce nu-şi cunoaşte puterea. Armata mea a ieşit din apa adâncă a fântânii El Ksour. Suntem seminţe salvate de Domnul. Cine mi se va opune? îmi e de ajuns să găsesc gaura în armură, pentru a face ca acest templu să crape prin simpla trezire a arborelui închis în sămânţă sa. Îmi e de ajuns să aflu ce dans trebuie dansat pentru ca tu să te transformi în femeie ce se dăruieşte bărbatului, oraş domestic asemenea femeii care rămâne acasă. Iată că eşti a mea, cetate prea sigură de tine. Santinelele tale probabil că dorm.

      Căci inima îţi e şubredă.

      CLX

      „ŞI, DECI, ÎMI SPUNEAM, NU EXISTA ZIDURI.

      Cele pe care le-am clădit, dacă slujesc puterii mele, înseamnă că sunt efect al puterii mele. Dacă slujesc permanenţei mele, înseamnă că sunt efect al permanenţei mele. Dar nu numeşti zid pielea animalului mort.

      Dacă auzi o religie plângându-se de oamenii care nu se lasă cuceriţi, nu ai ce să spui. Religia trebuie să absoarbă oamenii, nu oamenii să i se supună. Nu reproşezi pământului că nu înalţă un cedru.

      Creezi, oare, că dacă cei care propovăduiesc o religie nouă reuşesc s-o propage în lume şi să-şi alieze oamenii, aceasta e datorită zgomotului pe care-l fac, a abilităţii promisiunilor lor sau a fastului predicilor lor? Am ascultat prea mult timp oamenii pentru a nu înţelege sensul limbajului. Anume de a transporta din celălalt în tine ceva puternic, un punct de vedere nou, ce încearcă să se hrănească din sine însuşi. Există cuvinte pe care le arunci ca pe nişte seminţe care au puterea de a absorbi pământul şi a-l organiza în chip de cedru. Desigur, ai fi putut semăna măslini şi să-l organizezi în chip de măslin. Şi unul şi celălalt vor prospera, înmulţindu-se de la sine. Şi, desigur, în cedrul ce creşte vei auzi vântul cântând din ce în ce mai tare. Iar dacă rasa hienelor se înmulţeşte, vei auzi strigătul hienelor umplând tot mai mult noaptea. Ai să-mi spui, totuşi, că zgomotul vântului în frunzele cedrului este acela care cheamă sucurile pământului sau magia strigătului hie329 nelor ce transformă în hienă carnea gazelelor sălbatice? Carnea hienelor creşte din carnea gazelelor, carnea cedrului creşte din sucurile minerale. Credincioşii noii tale religii vor creşte din necredincioşii altor religii. Dar nimeni, niciodată, nu e determinat prin limbaj, dacă limbajul nu are puterea de a absorbi.

      Şi absorbi atunci când exprimi. Dacă reuşesc să te exprim, eşti al meu. Te împlineşti, în mod necesar, prin mine. Căci limbajul tău de-acum înainte sunt eu. Iată pentru ce spun despre cedru că este limbaj al pământului, căci, prin el, acesta se transformă în murmur de vânt.

      Dar cine, în afară de mine, îţi propune un arbore prin care să te împlineşti?”.

      Deci, de fiecare dată când asistam la acţiunea unui om, nu încercam să o explic prin vacarmul fanfarei sale

      — Căci poţi la fel de bine s-o urăşti sau s-o respingi – nici prin acţiunea jandarmilor, căci ei pot face să supravieţuiască un popor ce moare, dar nu pot clădi. Ţi-am vorbit despre imperiile puternice care decapitează santinelele adormite, de unde tu deduci în mod fals că forţa li se trage din vigoare. Căci imperiul slab, dacă decapitează acolo unde toţi dorm, nu e decât un bufon sângeros, dar imperiul puternic umple sufletele supuşilor de puterea sa şi nu tolerează somnul. Nu încercam să explic acţiunea omului prin cuvintele enunţate, sau motivele, sau argumentele inteligenţei, ci prin puterea informulabilă a structurilor noi şi fertile, asemenea acelui chip de piatră pe care l-ai primit şi te-a transformat.

      CLXI.

      A VENIT NOAPTEA, IAR EU AM URCAT PE colina cea mai înaltă a ţinutului pentru a privi oraşul dormind şi stingându-se în jurul său, în întunericul universal, petele negre ale taberelor mele în deşert. Făceam aceasta ca să sondez lucrurile, ştiind că armata mea era putere în mers, oraşul – putere închisă asemenea unui sac cu pulbere, şi că, dincolo de această imagine a unei armate strânsă în jurul polului ei, o altă imagine înainta şi-şi întindea rădăcinile, despre care nu puteam şti nimic deocamdată, legând, fără a face deosebiri, aceleaşi materiale, şi încercam să citesc în noapte semnele acestei gestaţii misterioase, nu pentru a o preveni, ci pentru a o stăpâni şi a o conduce, căci toţi, în afara santinelelor, plecaseră să doarmă. Şi armele se odihnesc. Dar iată că eşti corabie în fluviul timpului. Şi deasupra ta a trecut acea lumină a dimineţii, a amiezii şi a serii, asemenea orelor unor naşteri, şi lucrurile au progresat puţin. Apoi darul tăcut al nopţii, după ultimul îndemn al soarelui. Noapte densă şi deschisă viseselor, căci numai lucrurile ce se fac de la sine se perpetuează, precum carnea ce se vindecă, apa care urcă în arbore, pasul de rutină al santinelelor, noapte deschisă slugilor, căci stăpânul a plecat la culcare. Noapte pentru repararea greşelilor, căci efectul lor îl simţi ziua. Iar eu, noaptea, atunci când sunt învingător, îmi amân victoria pe mâine.

      Noapte a ciorchinilor ce aşteaptă culesul, noapte a recoltelor amânate. Noapte a duşmanilor înconjuraţi, ce nu mi se vor preda decât la ziuă. Noapte a jocurilor făcute, dar jucătorul a plecat să doarmă. Negustorul a plecat să doarmă, dar a lăsat porunci paznicului de noapte, ce-şi face cei o sută de paşi. Generalul a plecat să doarmă, dar a lăsat porunci santinelelor. Căpitanul a plecat să doarmă, dar a lăsat în loc omul de cart, şi acesta îl aduce pe Orion, care se plimbă printre catarge, acolo unde trebuie. Noapte a poruncilor bine date şi a creaţiilor suspendate.

      Dar, de asemenea, noapte în care se poate trişa. În care hoţii te jefuiesc de fructe. În care focul pune stăpânire pe grajduri. În care trădătorul pune stăpânire pe citadelă. Noapte a stâncii ce izbeşte corabia. Noapte a revelaţiilor şi a minunilor. Noapte a trezirilor Domnului – cel care răpeşte – căci cea pe care o iubeai poţi de-acum s-o aştepţi să se mai trezească!

      Noapte în care se aud vertebrele trosnind. Noapte ale cărei vertebre le aud trosnind, ca pe ale acelui înger neştiut pe care-l simt răspândit în poporul meu şi pe care va trebui să-l eliberez într-o zi…

      Noapte a seminţelor încolţite.

      Noapte a răbdării Domnului. 331

      CLXII.

      TE-AM REGĂSIT, cu ILUZIILE TALE, ATUNCI când îmi vorbeai despre aceia care trăiau modest, fără a cere nimic, practicându-şi virtuţile familiale, celebrându-şi cu simplitate sărbătorile, crescându-şi cu pioşenie copiii.

      — Desigur, ţi-am răspuns. Dar spune-mi care sunt virtuţile lor? Şi care sunt sărbătorile lor? Şi care sunt divinităţile lor? Iată că deja sunt deosebiţi, asemenea acelui arbore care absoarbe nisipul în felul său şi nu în altul. Altfel, cum i-ai mai putea găsi?

      Nu cer, spui tu, decât să trăiască în pace… desigur. Totuşi, ei deja sunt în război, în numele tocmai al permanenţei lor, căci ei cer să dăinuie împotriva a tot ceea ce s-ar putea întâmplă şi în care s-ar putea pierde. Arborele este, de asemenea, război, în sămânţă sa…

      — Totuşi, o dată dobândit, sufletul lor poate dăinui. O dată ce şi-au întemeiat o morală…

      — Desigur! O dată ce s-a încheiat, istoria unui popor poate dăinui. Acea logodnică pe care ai cunoscut-o a murit tânără. Surâdea. Aceea n-ar mai putea îmbătrâni, ci ar rămâne frumoasă şi surâzătoare pentru veşnicie… Dar oamenii despre care-mi vorbeşti sau cuceresc lumea pentru a-şi absorbi duşmanii, sau se cufundă în fermenţii înşişi ai distrugerii lor. Fiind vii, sunt muritori.

      Dar tu doreai ca imaginea lor să dăinuie, asemenea imaginii iubitei.

      Dar mă contrazici din nou:

      — Dacă forma care-i conduce s-a împlinit şi e tradiţie, şi religie, şi rituri acceptate, ea va dăinui, transmiţându-şi codul prin generaţii. Şi nu-i vei mai vedea decât fericiţi, cu acea lumină în ochii fiilor lor…

      — Desigur, i-am spus, după ce ţi-ai făcut provizii, poţi trăi un timp din ceea ce-ai strâns. Cel care a făcut ascensiunea muntelui poate, un timp, să trăiască din priveliştea care e ascensiune învinsă. Îşi aminteşte de stâncile escaladate. Dar amintirea moare curând. Şi priveliştea însăşi se goleşte.

      Desigur, sărbătorile tale refac creaţia satului tău sau a religiei lui, căci de sunt amintiri ale etapelor, şi ale eforturilor, şi ale sacrificiilor. Dar puterea lor se strânge 332 puţin câte puţin, căci încep să-ţi pară ofilite şi inutile.

      Oamenii tăi cei fericiţi devin sedentari şi încetează de a mai trăi. Dacă creezi în privelişte, rămâi acolo unde eşti, şi curând te plictiseşti, şi încetezi de a mai fi.

      Esenţa religiei tale era actul de a o dobândi. Ai crezut că ţi se dădea în dar. Dar cu darul ce-l primeşti curând nu ai ce face şi-l arunci în pod, măcinându-ţi puterea, care era plăcere a darului, şi nu obiect de care să dispui.

      — Deci nu am speranţă de odihnă?

      — Acolo unde proviziile sunt de folos. În pacea morţii, în care Domnul ne strânge.

      CLXIII.

      CACI EXISTA ANOTIMPURI ALE VIEŢII CARE revin pentru toţi oamenii.

      Prietenii tăi se satură de tine. Merg în alte case, să se plângă de tine. După ce s-au liniştit, se întorc, căci te-au iertat şi te iubesc din nou, sunt din nou gata să-şi rişte viaţa pentru viaţa ta.

      Dar dacă afli de la un altul, care vine într-un moment nepotrivit să-ţi raporteze ceea ce nu-ţi era destinat, îi vei refuza pe cei care te iubesc, pe cei care se întorc iubindu-te din nou.

      Or, dacă nu i-ai fi iubit prima oară, ai fi fericit de această convertire în favoarea ta, ai fi cerut-o chiar şi ai face din ziua aceasta sărbătoare.

      Pentru ce nu eşti de acord să existe mai multe anotimpuri în viaţa unui om, dacă în aceeaşi zi există în tine mai multe anotimpuri faţă de mâncărurile tale preferate, pe care le doreşti, îţi sunt indiferente sau îţi provoacă dezgustul, după pofta pe care o ai?

      Nu am puterea să mă folosesc mereu de aceeaşi privelişte.

      CLXIV.

      E TIMPUL, ÎNTR-ADEVĂR, SA TE ÎNVĂŢ despre om. Există, în mările Nordului, gheţuri plutitoare care au mărimea unui munte, dar în afara apei nu iese decât o creastă minusculă în lumina soarelui. Restul doarme. La fel, prin magia limbajului’ tău nu ai luminat decât o parte mizerabilă din om. Căci înţelepciunea secolelor a făurit chei pentru a pune stăpânire pe el. Şi concepţie pentru a-l lumina. Şi, din timp în timp, apare cel ce aduce conştiinţei tale o parte încă neformulată, cu ajutorul unei chei noi, care este un cuvânt, ca „gelozie”, despre care ţi-am vorbit, şi care exprimă dintr-odată o anumită reţea de relaţii care, ducându-te dincolo de dorinţa pentru o femeie, îţi lămureşte moartea din sete şi multe alte lucruri. Şi mă înţelegi în acţiunile mele, deşi înainte n-ai’ fi ştiut să-mi spui de ce setea mă chinuia mai tare decât ciuma. Cuvântul puternic nu e acela care se adresează părţii deja luminate, ci care exprimă partea obscură încă şi lipsită de limbaj. Iată pentru ce popoarele merg înspre acolo unde limbajul oamenilor îmbogăţeşte partea enunţabilă. Căci ignori obiectul imensei tale nevoi de hrană. Dar eu ţi-l aduc şi-l mănânci. Şi logicianul vorbeşte de nebunie, căci logica sa de ieri nu-i permite să înţeleagă.

      Zidul meu este puterea care organizează aceste provizii subterane şi le aduce la nivelul conştiinţei. Căci nevoile tale sunt obscure, şi incoerente, şi contradictorii. Cauţi pacea şi războiul, regulile jocului – pentru a te bucura de joc şi libertate – pentru a te bucura de tine însuţi. Opulenţa – pentru a te satisface şi sacrificiul – pentru a te regăsi în el. Cucerirea proviziilor – pentru cucerire şi consumarea proviziilor – pentru provizii’. Cucernicia – pentru limpezimea spiritului tău şi victoriile cărnii – pentru luxul inteligenţei şi simţurilor tale. Fervoarea căminului tău şi fervoarea în evaziune. Mila faţă de suferinţă şi suferinţa individului faţă de om. Iubirea clădită în fidelitatea impusă şi descoperirea iubirii în afara fidelităţii. Egalitatea în faţa dreptăţii şi inegalitatea în ascensiune. Dar ce arbore vei inventa care să absoarbă toate aceste nevoi în vrac, asemenea unui pământ împrăştiat, care să le ordoneze şi să scoată din tine un om? Ce bazilică vei înălţa care să folosească aceste pietre?

      Pentru zidul meu, eu îţi propun în primul rând sămânţa. Şi forma trunchiului şi a ramurilor. Cu cât arborele va fi mai de neclintit, cu atât va organiza mai bine sucurile minerale ale pământului. Cu cât imperiul tău va fi mai de neclintit, cu atât va absorbi mai bine ceea ce tu propui. Zadarnice sunt zidurile de piatră, dacă nu sunt decât solzi ai unui mort.

      CLXV

      — El AFLĂ LUCRURILE, SPUNEA TATĂL MEU, aşa cum porcii află trufele. Căci există lucruri de aflat. Dar nu-ţi folosesc la nimic, căci tu trăieşti din înţelesul lucrurilor.

      Dar ei nu află înţelesul lucrurilor, căci el nu trebuie aflat, ci creat.

      Iată pentru ce-ţi vorbesc.