Un om, deci, era încercat de un sentiment informulabil: a frământat un boţ de lut. Şi a aşezat lutul în drumul tău. Şi iată că îţi vei încărca sufletul, dacă treci pe acel drum, cu acelaşi sentiment informulabil.

      Şi aceasta chiar dacă s-au scurs o sută de mii de ani între gestul său şi trecerea ta.

      CLVI.

      S-A RIDICAT UN VlNT DE NISIP CARE A ADUS între noi rămăşiţele unei oaze îndepărtate, şi tabăra a fost năpădită de păsări. Le găseai sub fiecare cort, blânde şi căutând cu uşurinţă umărul oamenilor, şi totuşi, în lipsa hranei, piereau în fiecare zi cu miile, uscându-se apoi şi trosnind ca o scoarţă de lemn mort. Pentru că infectau aerul, am pus să fie strânse. Am umplut cu de coşuri mari şi tot acest praf a fost vărsat în mare.

      Când am cunoscut pentru prima oară setea, am asistat, la ora la care soarele e cel mai fierbinte, la edificarea unui miraj. Oraşul geometric se reflecta, cu liniile sale pure, în apele liniştite. Un om a înnebunit, a scos un strigăt şi a început să alerge în direcţia oraşului.

      Aşa cum strigătul raţei sălbatice care emigrează răsună în toate celelalte păsări, am înţeles că strigătul omului îi zdruncinase pe ceilalţi. Erau gata să se clatine înspre acel miraj şi înspre neant, în urma celui inspirat. O carabină bine îndreptată l-a doborât. Şi n-a mai fost decât un cadavru, care ne-a liniştit.

      Unul dintre soldaţii mei plângea.

      „Ce ai?” l-am întrebat.

      Credeam că-l plânge pe cel mort.

      Dar el descoperise la picioarele sale una dintre scoarţele mele trosnitoare şi plângea cerul despuiat de păsări.

      „Atunci când cerul îşi pierde puful, mi-a spus el, viaţa omului este ameninţată”. 315

      L-am ridicat pe cel ce scormonea măruntaiele fântânii, a leşinat, având totuşi timp să ne facă semn că fântâna era seacă. Există maree subterane de apă dulce. Şi apa, timp de câţiva ani, se îndreaptă spre fântânile din nord. Care redevin izvoare de sânge. Dar această fântână ne ţinea nemişcaţi, asemenea unui cui bătut într-o aripă.

      Toţi se gândeau la coşurile mari, pline cu scoarţă de lemn mort.

      Am ajuns, totuşi, la puţul El Bahr, a doua zi seara.

      După căderea nopţii, am chemat călăuzele.

      „Ne-aţi înşelat asupra stării fântânilor. El Bahr e gol. Ce să fac cu voi?”.

      Luceau stele minunate în negrul unei nopţi amare şi splendide în acelaşi timp. Aveam şi diamante pentru hrana noastră.

      „Ce să vă fac?” le spuneam călăuzelor.

      Dar zadarnică e dreptatea omului. Nu eram, oare, cu toţii transformaţi în mărăcini?

      Soarele a ieşit, decupat de bruma nisipului în formă de triunghi. A fost ca un ghimpe pentru carnea noastră. Oamenii au căzut, loviţi în creştet. Alţii, mulţi, au înnebunit. Dar nu mai exista miraj care să-i cheme înspre oraşe limpezi şi pure. Nu mai existau nici miraj, nici orizont pur, nici linii statornice. Nisipul ne învăluia într-o lumină tumultuoasă de cuptor de cărămizi.

      Ridicând capul, am zărit dincolo de volute jeraticul palid ce întreţinea incendiul. „Fier al Domnului, mă gândeam, care ne marchează ca pe animale11.

      „Ce ai?” l-am întrebat pe un om ce se poticnea.

      „Sunt orb”.

      Am dat poruncă să fie despicate două cămile din trei şi am băut apa viscerelor. I-am încărcat pe sudravieţuitori cu toate burdufurile goale şi, conducând această caravană, am expediat oamenii înspre puţul El Ksour.

      „Dacă El Ksour e secătuit, veţi muri acolo la fel de bine ca şi aici”.

      S-au întors după două zile lipsite de evenimente, care m-au costat o treime din oamenii’ mei.

      „Puţul El Ksour, mi-au spus, este o fereastră înspre 316 viaţă”.

      Am băut şi am plecat înspre El Ksour, pentru a bea şi mai mult şi a reface proviziile de apă.

      Vântul de nisip s-a liniştit şi am ajuns la El Ksour noaptea. Creşteau acolo, în jurul fântânii, câţiva arbuşti ţepoşi. Dar în locul unor schelete fără frunze am zărit la început nişte sfere întunecate, înfipte în ţăruşi subţiri. Nu am înţeles de la început, dar când ne-am apropiat de aceşti arbori, au făcut, unul după altul, explozie cu mare zgomot. Migraţia de corbi care-i alesese drept loc de odihnă i-a despuiat dintr-odată, asemenea cărnii ce ar fi explodat în jurul osului. Zborul lor era atât de dens, încât, în ciuda lunii pline strălucitoare, ne ţinea în umbră. Căci, departe de a pleca, corbii au agitat timp îndelungat deasupra frunţilor noastre vârtejul lor de cenuşă neagră.

      Am omorât trei mii dintre ei, căci ne lipsea hrana.

      A fost o sărbătoare extraordinară. Oamenii au clădit cuptoare de nisip pe care le-am umplut cu bălegar uscat, ce ardea luminos, ca şi fânul. Şi grăsimea corbilor a parfumat aerul. Echipa de gardă în jurul fântânii manevra fără încetare o funie de o sută douăzeci de metri, care ne păstra pe toţi în viaţă. O altă echipă distribuia apa, aşa cum ar fi făcut pentru a uda nişte portocali loviţi de secetă.

      Mă plimbam cu paşi uşori şi priveam cum oamenii revin la viaţă. Apoi m-am îndepărtat de ei şi, întors în singurătatea mea, am înălţat această rugă: „Am văzut, Doamne, în cursul aceleiaşi zile, carnea armatei mele uscându-se şi recăpătând viaţă. Era asemenea unei scoarţe de lemn mort, şi iat-o veselă şi harnică. Muşchii noştri împrospătaţi ne vor duce unde vom dori. Şi totuşi a lipsit o singură oră de soare, şi am fi fost şterşi de pe pământ, noi şi urma paşilor noştri.

      I-am auzit râzând şi cântând. Armata pe care o port cu mine este comoară de amintiri. Este cheie a unor existenţe îndepărtate. Pe ea se sprijină speranţe, suferinţe, deznădejdi şi bucurii. Ea nu este autonomă, ci legată cu o mie de fire. Şi, totuşi, a lipsit o singură oră de soare ca să fim şterşi de pe pământ, noi şi urma paşilor noştri.

      li duc spre oaza ce trebuie cucerită. Vor fi sămânţă pentru pământul barbar. Vor duce obiceiurile noastre unor popoare care le ignoră. Aceşti oameni, care mănâncă, şi beau, şi trăiesc în această seară o viaţă elementară, abia se vor arăta în câmpiile fertile, şi totul se va schimba, nu numai obiceiurile şi limbajul, ci şi arhitectura zidurilor şi stilul templelor. Ei sunt grei de o putere ce va acţiona de-a lungul secolelor. Şi, totuşi, a lipsit o singură oră de soare ca să fim şterşi de pe pământ, noi şi urma paşilor noştri.

      Ei nu ştiu. Le era sete şi sunt mulţumiţi pentru pântecele lor. Totuşi, apa fântânii El Ksour salvează poeme, şi oraşe, şi mari grădini suspendate – căci luaserăm hotărârea să le construiesc. Apa fântânii El Ksour schimbă lumea. Şi, totuşi, o oră de soare ar fi putut-o seca şi ne-ar fi şters de pe pământ, pe noi şi urma paşilor noştri.

      Cei care s-au întors primii de la el ne-au spus: „Fântâna El Ksour este o fereastră către vi’aţă”. Îngerii tăi erau pregătiţi să-mi recolteze armata în marile lor coşuri şi s-o verse în eternitate ca pe o scoarţă de lemn mort. Le-am scăpat prin această gaură de ac. Nu mai pot să mă recunosc. De acum înainte, când voi privi un lan de orz sub soare, în echilibru între glod şi lumină şi capabil să hrănească un om, voi vedea în el vehicul sau trecere secretă, deşi ignoră pentru ce anume el aste cărăuş sau drum. Am văzut ieşind oraşe, temple, ziduri şi mari grădini suspendate din fântâna El Ksour.

      Oamenii mei beau şi se gândesc la pântecele lor. Nu există nimic în ei în afara plăcerii pântecelui. S-au adunat în jurul găurii de ac. Şi nu există ni’mic în fundul găurii de ac decât clipocitul unei ape întunecate atunci când căldarea se afundă în ea. Dar vărsată peste sămânţă uscată, care nu cunoaşte nimic despre sine decât plăcerea apei, ea deşteaptă o putere neştiută, a oraşelor, a templelor, a zidurilor şi a grădinilor suspendate.

      Nu pot să mă recunosc în ei dacă tu nu eşti temelie, şi măsură comună, şi semnificaţie a unora şi a altora, în câmpul de orz, şi fântâna El Ksour, şi armata mea nu văd decât materiale în vrac, dacă nu există prezenţa ta dincolo de de, care să-mi permită să descifrez un oraş crenelat ce se înalţă sub stele”.

      CLVII.

      AM AJUNS CURÂND APROAPE DE ORAŞ. DAR nu am descoperit nimic din el, decât zidurile roşii de o înălţime neobişnuită, care întorceau către deşert un fel de revers dispreţuitor, despuiate cum erau de podoabe, de proeminenţe, de creneluri şi concepte, desigur, pentru a nu fi observate din afară.

      Atunci când priveşti un oraş, el te priveşte. Îşi ridică turnurile împotriva ta. Te observă din dosul crenelurilor sale. Îţi deschide şi îţi închide porţile. Sau doreşte să fie iubit şi să-ţi surâdă, şi întoarce în direcţia ta podoabele chipului’ său. De fiecare dată când cuceream oraşe, ni se părea, atât de bine fuseseră clădite pentru a primi vizitatori, că ni se dăruiau. Porţi monumentale şi bulevarde regeşti, fie că eşti drumeţ sau cuceritor, eşti primit întotdeauna ca un prinţ.

      Dar tulburarea a pus stăpânire pe oamenii mei atunci când zidurile, crescând pe măsură ce ne apropiam, atât de vizibil ne întorceau spatele cu un calm de faleză, ca şi cum n-ar fi existat nimic în afara oraşului.

      Am folosit prima zi dându-i înconjur, iară grabă, căutând o breşă, un defect sau, cel puţin, o ieşire zidită.

      Nu existau. Păşeam în bătaia puştii, dar nici o ripostă nu spărgea tăcerea, deşi se întâmplă ca vreunul dintre oamenii mei, pe care tulburarea îl cuprinsese cu mai multă putere, să tragă el însuşi o salvă de sfidare. Dar acest oraş, în spatele zidurilor sale, era asemenea caimanului care nu binevoieşte, sub carapacea lui, să se trezească dintr-un vis.

      Dar pe o colină îndepărtată care, fără a se ridica deasupra zidurilor, permitea o privire în interior, am zărit o verdeaţă deasă, ca de creson. Or, în exteriorul zidurilor, n-ai fi descoperit un smoc de iarbă. Nu se vedeau, la nesfârşit, decât nisip şi bolovăniş, măcinat de soare, atât demult izvoarele oazei fuseseră drenate cu răbdare doar pentru folosinţa celor din interior. Aceste ziduri reţineau orice vegetaţie, precum o cască părul. Rătăceam, stupizi, la câţiva paşi de un paradis prea dens, de o erupţie de arbori, de păsări, de flori, sugrumată de centura zidurilor ca de bazaltul unui crater.

      Când oamenii şi-au dat bine seama că zidurile sunt fără fisură, unii dintre ei au fost cuprinşi de teamă. 319

      Căci acest oraş, niciodată, din câte ţineau minte oamenii, nu trimisese sau primise vreo caravană. Nici un călător nu adusese în bagajul său infecţia obiceiurilor îndepărtate. Nici o fată capturată undeva, departe, nu-şi vărsase rasa în a lor. Oamenilor mei li se părea că palpează carapacea unui monstru informulabil, care nu avea nimic comun cu popoarele pământului. Căci cele mai pierdute insule au fost fecundate de naufragiul vreunei corăbii, şi găseşti întotdeauna ceva care să stabilească înrudirea ta ca om şi să-ţi smulgă un surâs. Dar acest monstru, dacă s-ar arăta, n-ar avea chip.

      Alţii dintre oamenii mei, dimpotrivă, au fost zbuciumaţi de o iubire deosebită şi informulabilă. Căci eşti emoţionat doar de aceea care este statornică şi bine întemeiată, nici pângărită în carnea ei de vreun amestec străin, nici putredă în limbaj, în religia sau obiceiurile ei, şi care nu iese din această leşie a popoarelor în care totul s-a amestecat şi care e gheţar schimbat în mlaştină. Cât de frumoasă era acea iubită, cultivată cu gelozie în parfumurile, în grădinile şi obiceiurile ei!

      Dar şi unii, şi ceilalţi, şi eu însumi, o dată deşertul trecut, ne poticneam de impenetrabil. Căci cel care ţi se opune îţi deschide căile inimii sale, aşa cum le deschide spadei tale pe cele ale cărnii sale, şi poţi să nădăjduieşti să-l învingi, să-l iubeşti sau să mori de mâna lui, dar ce poţi să faci împotriva aceluia care te ignoră? Şi tocmai în momentul în care am simţit această nelinişte, am descoperit că peste tot, în jurul zidului surd şi orb, nisipul arăta o zonă mai albă, albă de oseminte, care erau, desigur, martori ai sorţii delegaţiilor îndepărtate, asemănătoare fâşiei de spumă în care se pierde, de-a lungul unei faleze, hula pe care, val după val, o trimite marea.

      La venirea serii am privit din pragul cortului meu acest monument impenetrabil ce dăinuia în mijlocul nostru, am meditat şi mi s-a părut că, mai mult decât oraşul ce trebuia cucerit, noi eram supuşi unui asediu. Dacă înfigi o sămânţă tare într-un pământ fertil, nu pământul este acela care, înconjurând-o, asaltează sămânţa. Căci ea, când se va sparge, îşi va impune domnia pe pământ. „Dacă există, de pildă, în spatele zidurilor, îmi spuneam, un anumit instrument muzical neştiut de noi, 320 şi dacă din el ies melodii aspre sau melancolice şi de un gust încă necunoscut nouă, experienţa îmi spune că, o dată forţată această rezervă misterioasă şi răspândiţi oamenii printre bunurile ei, îi vor găsi mai târziu, în serile taberelor mele, încercând să scoată din aceste instrumente puţin obişnuite o anumită melodie cu un gust nou pentru inimile lor. Şi inimile lor se vor schimba prin aceasta.