Dacă te-am clădit, deci, asemenea celorlalţi în copilărie, vei descoperi aceleaşi imagini ca tot poporul tău, vei încerca aceleaşi iubiri şi veţi putea comunica. Căci comunicaţi nu unul către celălalt, ci prin nodurile divine ce leagă lucrurile, şi este important ca de să fie asemănătoare pentru toţi.
Şi când spun asemănătoare, nu înseamnă că trebuie creată acea ordine care nu este decât absenţă şi moarte, asemenea celei a pietrelor aliniate sau a soldaţilor ce bat acelaşi pas. Înseamnă că v-am învăţat să recunoaşteţi aceleaşi imagini şi să încercaţi, astfel, aceleaşi iubiri.
Căci ştiu acum că a iubi înseamnă a recunoaşte şi a cunoaşte imaginea citită dincolo de lucruri. Dragostea nu este decât cunoaştere a zeilor.
Atunci când domeniul, sculptura, poemul, imperiul, femeia sau Domnul, prin mila oamenilor, îţi sunt date pentru un moment să le percepi în unitatea lor, numesc dragoste această fereastră ce s-a deschis în tine. Şi numesc moarte a dragostei clipa în care de nu mai sunt pentru tine decât un amestec. Şi, totuşi, ceea ce-ţi este dat prin simţuri nu s-a schimbat cu nimic.
Iată pentru ce spun, de asemenea, că aceia ce au renunţat la zei nu mai pot comunica decât asemenea animalelor: turmă strânsă laolaltă.
Iată pentru ce aceia care vin la mine, privind fără a vedea, trebuie convertiţi. Căci numai atunci se vor lumina şi se vor îmbogăţi. Şi doar atunci vor fi goi. Căci, în afară de a căuta satisfacţii pentru pântece, ce ai mai putea dori şi de unde s-ar putea naşte focul plăcerilor tale?
A te converti înseamnă a te întoarce cu faţa spre zei, ca să-i poţi vedea. Dar nu există puncte care să-mi permită să mă explic faţă de tine. Dacă priveşti câmpul şi, cu bastonul întins, îţi desenez pe el domeniul meu, nu pot să-ţi transmit dragostea mea printr-o mişcare atât de oarecare, căci ţi-ar fi prea lesne să te emoţionezi. Iar în zilele de plictiseală, ai merge în vârful muntelui şi ai învârti un baston, pentru a te însufleţi.
Nu pot decât să-mi încerc domeniul asupra ta. Şi iată de ce cred în acte. Căci întotdeauna mi s-au părut puerili sau orbi cei ce deosebesc gândirea de acţiune. Se deosebesc doar ideile, care sunt gânduri transformate 254 în obiecte de bazar îţi voi încredinţa, deci, o căruţă, şi boi, şi poate un îmblăciu pentru grâne. Sau supravegherea fântânarilor. Sau recolta de măsline. Sau oficierea căsătoriilor. Sau înmormântarea morţilor. Sau orice ar putea să te facă să intri în invizibila construcţie şi să te supui liniilor sale de forţă, iar aceste linii de forţă vor face ca o anume mişcare să-ţi fie la îndemână, pe când o alta – nu.
Vei întâlni, deci, obligaţii şi interdicţii. Căci acest câmp este impropriu pentru plugărit, dar nu şi celălalt. Acest preţ va salva satul, pe când celălalt îl va îmbolnăvi. Această fată trebuie măritată şi satul său cântă de bucurie. Dar celălalt sat îşi plânge un mort. Şi dacă tragi de o margine, vei avea în faţă tot desenul. Căci plugarul bea. Iar fântânarul îşi mărită fata. Iar mireasa mănâncă pâinea celui dintâi şi bea apa celui de-al doilea, şi toţi sărbătoresc aceleaşi sărbători, se roagă aceloraşi zei, plâng aceiaşi morţi. Iar tu devii ceea ce trebuie să devii în acest sat. Îmi vei spune după aceea cine e cel ce s-a născut în tine. Şi numai dacă acela nu-ţi place, vei putea să-mi renegi satul.
Căci nu există trecător leneş căruia să-i fie dat să vadă. Amestecul nu e nimic, însă e singurul lucru care se arată, şi cum ai putea dintr-odată să vezi divinitatea care-l guvernează, când aceasta nu este decât exerciţiu al inimii tale?
Numesc adevăr doar ceea ce te însufleţeşte. Căci nimic nu se poate demonstra, nici pentru, nici contra. Dar nu te îndoieşti de frumuseţe dacă te însufleţeşti de o imagine anume. Îmi vei spune atunci că, într-adevăr, e frumoasă. Despre domeniu sau imperiu, de asemenea, dacă, după ce-l vei fi descoperit, vei accepta să mori pentru el. Cum mi-ai putea spune că sunt adevărate pietrele, şi nu templul?
Şi, dinăuntrul mănăstirii în care te însufleţesc cu cea mai impresionantă imagine, după ce am clădit-o pentru a ţi se arăta, cum ai putea s-o refuzi? Cum ai putea să-mi spui că este adevărată frumuseţea unui chip, şi nu divinitatea în lume?
Căci creezi, oare, că frumuseţea unui chip e naturală? Eu îţi spun că e doar fruct al uceniciei tale. Căci nu am cunoscut orb-născut care, după ce s-a vindecat, să fie mişcat de la început de un surâs. Trebuie să-l înveţi surâsul. Din copilărie, un anumit surâs îţi pregăteşte bucuriile, surâsul unei surprize care ţi se ascunde încă. Sau un anumit fel de-a încrunta sprâncenele îţi pregăteşte suferinţele, sau un anumit tremur al buzelor anunţă lacrimi, sau o anumită strălucire a ochilor anunţă un proiect, sau o anumită înclinare anunţă pacea şi împăcarea în braţele ei.
Şi din miile de experienţe clădeşti o imagine a patriei perfecte care poate să te primească, să te copleşească şi să te însufleţească în întregime. Şi iată că o recunoşti în mulţime şi, ca să n-o pierzi, ai accepta să mori.
Fulgerul te-a lovit în inimă, dar inima ta era pregătită pentru a-l primi.
Nu dragostea este aceea despre care îţi spun că are nevoie demult timp pentru a se naşte, căci ea poate fi revelaţie a pâinii de care te-am învăţat să-ţi fie foame. Am pregătit astfel în tine ecourile ce vor răsuna ascultând poemul. Iar poemul, care pe altul l-ar lăsa rece, pe tine te iluminează. Ţi-am pregătit o foame care se ignoră şi o dorinţă ce nu are încă pentru tine un nume. Este asamblu de drumuri, structură şi arhitectură. Zeul care sălăşluieşte în ea o va trezi dintr-odată şi în întregime, şi toate aceste căi se vor face lumină. Desigur nu-ţi dai seama de nimic: căci dacă ai cunoaşte-o şi ai căuta-o, ar însemna că deja ea poartă un nume. Ar însemna că deja ai găsit-o.
CXXI.
NOTA PENTRU MAI TÂRZIU: DIN CAUZA UNEI false algebre, aceşti imbecili au crezut că există contrarii. Şi contrariul dragostei este cruzimea. Când, de fapt, reţeaua relaţiilor în viaţă este astfel, încât, dacă nimiceşti unul dintre cele două contrarii ale tale, mori.
Căci contrariul oricărui lucru, spun eu, este şi nu este decât moartea.
Cel care aleargă după contrariul perfecţiunii, din ştersătură în ştersătură, îţi nenoroceşte tot textul. Căci nimic nu e perfect. Dar cel ce iubeşte perfecţiunea înfrumuseţează mereu.
La fel, cel ce urmăreşte contrariul nobleţei va nimici 256 toţi oamenii, căci niciunul nu e perfect.
Acelaşi lucru, despre cel care-şi nimiceşte duşmanul. Trăia de pe urma duşmanului, şi deci va muri. Contrariul corăbiei este marea. Dar ea a desenat şi finisat etrava şi carena. Contrariul focului este cenuşa, dar ea veghează asupra focului.
La fel, cel care luptă împotriva sclaviei, făcând apel la ură, în loc să lupte pentru libertate, făcând apel la dragoste. Şi cum peste tot, în orice ierarhie, există urme de sclavie şi poţi numi sclavie rolul fundaţiei templului, pe care se sprijină pietrele nobile care, doar de, se înalţă spre cer, iată că eşti obligat, din consecinţă în consecinţă, să desfiinţezi templul.
Căci cedrul nu este refuz şi ură faţă de tot ceea ce nu este cedru, ci pământ drenat de cedru şi devenit arbore.
Dacă lupţi împotriva a orice ar fi, lumea întreagă îţi va deveni suspectă, căci totul este adăpost posibil, şi rezervă posibilă, şi hrană posibilă pentru duşmanul tău. Dacă lupţi împotriva a orice, trebuie să te nimiceşti pe tine însuţi, căci şi în tine se află o parte care-ţi este duşmană, oricât de sclavă ar fi.
Singura nedreptate pe care o concep este aceea a creaţiei. N-ai distrus apa ce ar fi putut să hrănească mărăcinii, ci ai edificat un cedru care a sorbit-o pentru sine, iar mărăcinii nu se vor mai naşte.
Dacă devii un anume arbore, nu vei mai deveni un altul. Şi ai fost nedrept pentru ceilalţi.
Atunci când fervoarea ta se stinge, faci ca imperiul să dăinuie prin jandarmii tăi. Dar dacă numai jandarmii îl mai pot salva, înseamnă că imperiul e deja mort. Căci constrângerea mea este aceea a puterii cedrului ce leagă în nodurile sale apa pământului, nu sterila exterminare a mărăcinilor şi a apei, care se oferea, desigur, mărăcinilor, dar s-ar fi oferit, de asemenea, cedrului.
Unde vezi că se face război împotriva vreunui lucru? Cedrul care prosperă şi nimiceşte tufărişul nu-l ia în seamă pe acesta. Nici nu ştie de existenţa lui. El face războiul pentru cedru şi transformă tufărişul în cedru.
Vrei să faci oamenii să moară împotrivă? Cine va dori să moară? Accepţi să ucizi, dar nu să mori. Iar acceptarea morţii nu este posibilă decât dacă, prin ea, te transformi în ceva mai presus decât tine. Deci numai în dragoste. 257
Aceia urăsc oamenii. Iar dacă au închisori, îngrămădesc în de prizonieri. Dar astfel îţi clădeşti duşmanul, căci închisorile strălucesc mai puternic decât mănăstirile.
Cel care aruncă în închisori sau execută se îndoieşte, înainte de toate, de el însuşi. El extermină martorii şi judecătorii. Dar pentru a spori în măreţie nu îţi este de ajuns să-i extermini pe cei care te vedeau josnic.
Cel care aruncă în închisori şi execută aruncă greşelile asupra altora. Deci este slab. Căci cu cât eşti mai puternic, cu atât mai mult iei greşelile asupra ta. De devin învăţăminte pentru victoria ta. Tatăl meu, atunci când unul dintre generali fusese bătut şi se scuza, l-a întrerupt: „Nu fi pretenţios până acolo, încât să te flatezi închipuindu-ţi că ai putut comite o greşeală. Atunci când încalec un măgar, iar el se rătăceşte, nu măgarul e acela care se înşală, ci eu”.
„Scuza trădătorilor, spunea altădată tatăl meu, este în primul rând că au putut să trădeze”.
CXXII.
ATUNCI CÂND ADEVĂRURILE DEVIN EVIDENTE şi absolut contradictorii, nu ai nimic de făcut, decât să-ţi schimbi limbajul.
Logica nu muşcă pentru a te face să treci de la un nivel la celălalt. Nu poţi prevedea reculegerea plecând de la pietre. Iar dacă vorbeşti despre reculegere în limbajul pietrelor, eşuezi. Trebuie să inventezi acel cuvânt nou care să dea o anume arhitectură a pietrelor tale. Căci s-a născut o fiinţă nouă, ce nu e divizibilă, nici explicabilă, căci a explica înseamnă a demonstra. Şi o botezi, deci, cu un nume.
Cum ai putea să faci raţionamente asupra reculegerii? Sau asupra dragostei? Sau asupra domeniului? De sunt nu obiecte, ci divinităţi.
L-am cunoscut pe acela care voia să moară fiindcă auzise cântându-se legenda unei ţări din Nord şi ştia, vag, că acolo, într-o anumită noapte a anului, oamenii merg prin zăpada îngheţată, sub stele, înspre casele de lemn ce-şi aruncă lumina în jur. Iar dacă intri în lumina lor, după ce ai ostenit mergând, şi-ţi lipeşti obrazul de 258 ferestre, descoperi că ea vine de la un arbore. Şi ţi se spune că aceasta este o noapte care are gustul jucăriilor de lemn vopsit şi miros de ceară. Iar despre chipurile acelei nopţi ţi se spune că sunt extraordinare. Căci sunt în aşteptarea unui miracol. Şi pe toţi bătrânii îi vezi ţinându-şi răsuflarea, şi privind în ochii copiilor, şi pregătindu-se pentru bătăile de inimă ce vor veni. Căci în aceşti ochi de copii va trece ceva insesizabil, nepreţuit. Noaptea aceasta ai pregătit-o tot anul, prin aşteptare, şi prin promisiuni, şi mai ales prin cântecele auzite, şi prin aluziile tale secrete, şi prin imensitatea iubirii tale. Iar acum vei desprinde din pom un umil obiect de lemn vopsit şi-l vei întinde copilului, aşa cum vrea ceremonialul. Aceasta e clipa. Nimeni nu respiră. Iar copilul bate din pleoape, căci tocmai a fost trezit din somn. E acolo, pe genunchii tăi, cu acel miros de copil fraged trezit din somn, şi, în clipa în care te îmbrăţişează, îţi face în jurul gâtului ceva asemenea unei fântâni pentru inimă (Şi marele necaz al copiilor este acela de a fi jefuiţi de un izvor ce se află în ei, pe care nu-l cunosc şi la care vin să bea toţi cei ale căror inimi au îmbătrânit, pentru a întineri). Dar săruturile se opresc aici. Iar copilul priveşte arborele, şi tu priveşti copilul. Căci trebuie să culegi o surpriză ca în faţa unei minuni, ca la o floare rară ce ar înflori o dată pe an, în zăpadă.
Şi iată-te copleşit de o anumită culoare a ochilor care se întunecă. Căci copilul, într-o clipă, aşa cum fac anemonele de mare, de îndată ce a atins cadoul, se apleacă asupra comorii lui, pentru ca ea să-l ilumineze. Şi ar fugi, dacă l-ai lăsa să fugă. Şi nu există speranţă de a ajunge la el. Nu-i vorbi, nu te aude.
