Aşa cum nu-ţi dai seama de constrângerea mai simplă a limbajului.

      Orice cod este constrângere, dar invizibilă.

      CXLVII.

      AM STUDIAT, DECI, CĂRŢILE PRINŢILOR, ordonanţele publicate în mai multe imperii, riturile diverselor religii, ceremonialurile de înmormântare, de căsătorie şi de naştere ale poporului meu şi ale altor popoare, din prezent şi din trecut, căutând să leg raporturi simple între oameni, în calitatea sufletului lor, şi legile ce au fost edictate pentru a-i crea, a-i conduce şi a-i perpetua, şi nu am putut să le descopăr.

      Şi, totuşi, când aveam de-a face cu cei ce veneau din imperiul vecin, unde domneşte un anume ceremonial al sacrificiilor, îl descopeream cu aroma lui, cu felul lui de a iubi sau a urî, căci nu există nici iubiri, nici duşmănii care să fie la fel. Şi aveam dreptate să-mi pun întrebări despre geneza lui şi să-mi spun: „Cum se face că acel rit anume, care-mi pare fără raport, eficacitate sau acţiune, căci se referă la altceva decât la iubire, întemeiază o anume iubire, şi nu alta? Unde să caut legătura între act, şi zidurile ce guvernează actul, şi o anume claritate a surâsului, ce aparţine aceluia, şi nu vecinului său?”.

      Nu urmăream un lucru zadarnic, căci am ştiut bine, în tot cursul vieţii mele, că oamenii diferă unii de alţii, deşi diferenţele îţi sunt invizibile la început şi imposibil de exprimat discutând, căci te foloseşti de un interpret ce are ca misiune să-ţi traducă verbele celuilalt, adică să caute pentru tine, în limbajul tău, ceea ce ar semăna cel mai bine cu ceea ce a fost emis într-un alt limbaj.

      Şi astfel dragoste, dreptate, gelozie fiind traduse pentru tine în gelozie, dreptate şi dragoste, te vei extazia de asemănările voastre, deşi conţinutul cuvintelor nu este acelaşi. Şi dacă vei continua analiza cuvântului, din tra299 ducere în traducere, nu vei căuta şi nu vei afla decât asemănările şi-ţi va scăpa, ca totdeauna, din analiză, ceea ce pretindeai a surprinde.

      Căci dacă doreşti să înţelegi oamenii, nu trebuie să-i asculţi vorbind.

      Şi, totuşi, diferenţele sunt absolute. Căci nici dragostea, nici dreptatea, nici gelozia, nici moartea, nici imnul, nici transformarea prin creaţie, nici imaginea fericirii, nici interesul nu se aseamănă de la unul la celălalt, şi i-am cunoscut pe cei care se simţeau copleşiţi şi, strângându-şi buzele sau închizându-şi pe jumătate ochii, făceau o figură modestă dacă le creşteau unghii lungi, sau alţii care-ţi jucau aceeaşi mimică dacă-ţi puteau arăta bătături în palmă. Şi i-am cunoscut pe aceia care se apreciau după greutatea aurului din pivniţele lor, ceea ce-ţi pare avariţie sordidă, atâta timp cât nu i-ai descoperit pe ceilalţi, care au aceleaşi sentimente de mândrie şi se privesc cu complezenţă satisfăcută dacă au rostogolit pietre inutile din vârful muntelui.

      Dar mi-am dat seama că mă înşelam în tentativa mea, căci nu există deducţie pentru a trece de la un nivel la celălalt şi încercarea mea era la fel de absurdă ca aceea a flecarului care, admirând statuia împreună cu tine, pretinde să-ţi explice, prin linia nasului sau dimensiunea urechii, mesajul care, poate, era melancolia serii unei zile de sărbătoare şi pe care nu-l vei afla aici decât ca pe o captură, ce nu este niciodată de esenţa materialelor.

      De asemenea, mi-am dat seama că greşeala mea era de a căuta să explic arborele prin apa pe care o soarbe, liniştea – prin pietre, melancolia – prin linii şi calitatea sufletului – prin ceremonial, răsturnând astfel ordinea firească a creaţiei, în loc de a căuta să lămuresc ascensiunea mineralelor prin geneza arborelui, aşezarea pietrelor – prin dragostea de linişte, structura liniilor – prin melancolia ce le stăpâneşte şi ceremonialul – prin calitatea sufletului, care este unică şi nu s-ar putea defini în cuvinte, căci tocmai pentru a o surprinde, a o conduce şi a o perpetua mi-ai oferit această capcană, care este un anumit ceremonial, şi nu altul.

      Desigur, am vânat jaguarul în tinereţe. Şi m-am folosit de gropi în care puneam un miel, le umpleam cu 300 ţăruşi şi le acopeream cu iarbă. Şi când, în zori, mergeam să le văd, găseam în de trupul jaguarului. Dacă vei cunoaşte obiceiurile jaguarului, vei inventa groapa de prins jaguari, cu ţăruşii ei, cu mielul şi iarba ei. Dar dacă te rog să studiezi groapa de prins jaguari, şi nu cunoşti nimic despre jaguari, nu vei şti s-o inventezi.

      Iată pentru ce ţi-am spus despre geometrul veritabil, prietenul meu, că este acela care simte jaguarul şi inventează groapa. Deşi nu l-a văzut niciodată. Iar comentatorii geometrului au înţeles bine, fiindcă jaguarul le-a fost arătat, după ce-a fost prins, şi ei privesc lumea cu aceşti ţăruşi, aceşti mi’ei, aceste ierburi şi alte elemente ale construcţiei ei şi speră, prin logica lor, să-i afle adevărurile. Dar de nu li se arată. Şi rămân sterpi până în ziua în care vine acela care simte jaguarul fără să-l fi văzut încă şi, simţindu-l, îl capturează şi ţi-l arată, făcând astfel, pentru a te conduce la el, un drum ce este asemenea unui drum de întoarcere.

      Iar tatăl meu a fost geometru, care a creat ceremonialul pentru a captura omul. Şi cei care în alte părţi sau altădată au creat alte ceremonialuri şi au capturat alţi oameni. Dar au venit vremurile stupidităţii logicienilor, a istoricilor şi a criticilor. Iar ei privesc ceremonialul tău şi nu deduc în el imaginea omului, căci ea nu poate fi dedusă şi, în numele zarvei de cuvinte pe care o numesc raţiune, risipesc după bunul plac al fiecăruia elementele capcanei, îţi ruinează ceremonialul şi lasă captura să fugă.

      CXLVIII.

      AM ŞTIUT SA DESCOPĂR DIGURILE CARE creau omul, în timpul plimbărilor mele într-o câmpie străină. Intraserăm, cu pasul încet al calului meu, pe un drum ce lega un sat de altul. Ar fi’ putut să treacă de-a dreptul peste câmp, dar luase conturul unui lan şi am pierdut câteva clipe cu acest ocol, şi mă apăsa acel pătrat de ovăz, căci instinctul meu, lăsat în voia lui, m-ar fi dus de-a dreptul, dar greutatea unui lan de ovăz mă făcea să mă aplec. Şi îmi măcina viaţa existenţa unui lan de ovăz, căci i-au fost consacrate minute întregi’, pe care le-aş fi putut folosi altfel. Şi acest câmp mă coloniza, căci eram de acord să ocolesc şi, deşi aş 301 fi putut să dau drumul calului în ovăz, l-am respectat ca pe un templu. Apoi drumul m-a purtat de-a lungul unui domeniu închis de ziduri. Şi drumul respecta domeniul şi devia în curbe leneşe, din cauza proeminenţelor şi a intrândurilor zidului de piatră. Şi vedeam, dincolo de ziduri, arbori mai deşi decât cei din oazele noastre şi un iaz cu apă dulce care arunca sclipiri printre ramuri. Şi nu auzeam decât liniştea. Apoi am trecut de-a lungul unui portal sub frunziş. Şi drumul meu aici se despărţea, şi o ramură a lui servea acel domeniu. Şi puţin câte puţin, de-a lungul pelerinajului, în timp ce calul meu se poticnea în urmele căruţelor sau trăgea de frâu pentru a paşte iarba de pe lângă ziduri, am avut simţământul că drumul meu, cu inflexiunile sale subtile, cu respectele lui şi libertăţile lui, cu timpul pierdut ca efect, parcă, al unui rit sau al unei anticamere regale, desena chipul unui prinţ, şi că toţi cei care mergeau pe el, scuturaţi în căruţele lor sau legănaţi pe spinarea măgarilor, erau, fără a şti’, formaţi pentru dragoste.

      CXLIX.

      TATĂL MEU SPUNEA: „Ei se cred îmbogăţiţi sporindu-şi vocabularul. Şi, desigur, pot să mă folosesc de un cuvânt în plus, care ar însemna pentru mine „soare de octombrie”, prin opoziţie cu un alt soare. Dar nu văd ce aş câştiga. Descopăr, dimpotrivă, că pierd astfel expresia dependenţei ce leagă octombrie, şi fructele lui octombrie, şi răcoarea lui de acest soare cu puteri vlăguite. Rare sunt cuvintele care-mi aduc un câştig, exprimând dintr-odată un sistem de dependenţe de care mă voi folosi în altă parte, ca de pildă „gelozia”. Căci gelozia îmi va permite să identific, fără a trebui să-ţi desfăşor întreg sistemul de dependenţe, ce cu ce anume compar. Astfel, îţi voi spune: „Setea este gelozie faţă de apă”. Căci cei pe care i-am văzut murind de sete nu erau chinuiţi de o boală cumplită precum ciuma, oare te abrutizează şi scoate din tine gemete slabe. Apa te face să urli, căci o doreşti. Şi îi vezi în vis pe ceilalţi bând. Şi eşti trădat de apa 302 care curge în alte părţi. Asemenea femeii care surâde duşmanului tău. Şi suferinţa nu-ţi vine dintr-o boală, ci din religie, din dragoste, din imagini, care au altă eficacitate asupra ta. Căci trăieşti într-un imperiu care nu este al lucrurilor, ci al înţelesului lucrurilor.

      Dar „soare de octombrie” îmi va fi de puţin ajutor, căci e prea specific.

      Dimpotrivă, te voi îmbogăţi dacă te obişnuiesc ca, folosindu-te de aceleaşi cuvinte, să construieşti capcane diferite, bune pentru toate capturile. Asemenea nodurilor funiei mele, dacă vei putea desprinde dintre de pe cele care sunt bune pentru vulpi sau pentru aţi păstra pânzele în vânt. Dar jocul incidentelor mele, şi inflexiunile verbelor mele, şi suflul perioadelor mele, şi acţiunea asupra complementelor, şi ecourile, şi revenirile, tot acest dans pe care-l vei dansa şi care va purta în mintea celuilalt ceea ce doreai să-i transmiţi sau va surprinde în cartea ta ceea ce doreai să surprinzi.

      A înţelege, spunea altădată tatăl meu, înseamnă înainte de toate a dobândi un stil.

      A înţelege, mai afirma el, nu înseamnă a primi bazarul de idei ce va dormi în tine. Puţin îmi pasă de cunoştinţele tale, aici de nu-ţi folosesc la nimic, decât ca obiecte şi mijloace ale meseriei tale, care este aceea de a-mi construi un pod, sau de a-mi extrage aurul, sau de a mă informa, dacă voi avea nevoie, despre distanţa dintre capitale. Dar acest formular nu se numeşte om. A înţelege nu înseamnă nici aţi spori vocabularul. Căci sporirea lui nu are alt obiect decât de aţi permite să mergi mai departe, comparându-ţi geloziile, dar calitatea stilului tău este singura care va garanta calitatea încercărilor tale. Altfel nu am ce face cu aceste rezumate ale gândirii tale. Prefer să aud „soare de octombrie”, pe care îl simt mai aproape decât cuvântul tău cel nou, şi vorbeşte ochilor şi inimii. Pietrele tale sunt pietre, asamblate sunt coloane, şi coloanele, o dată asamblate, sunt catedrale. Dar nu ţi-am oferit aceste asambluri din ce în ce mai vaste decât din cauza geniului arhitectului meu, care le prefera pentru operaţiile din ce în ce mai vaste ale stilului său, adică a expansiunii liniilor sale de forţă în pietre. În frază, de asemenea, faci o operaţie. Şi ea este cea care contează în primul rând.

      Ia acest sălbatic, spunea tatăl meu. Îi poţi spori vocabularul, iar el se va transforma într-un flecar inepuizabil. Poţi să-i umpli creierul cu totalitatea cunoştinţelor tale, şi acest flecar va deveni fals şi pretenţios. Şi nu-l vei mai putea opri. Şi se va îmbăta cu vorbărie goală. Şi tu, orb, îţi vei spune: „Cum se face că, departe de a-l înălţa, cultura mea l-a alterat pe acest sălbatic şi, în locul înţeleptului pe care-l speram, am obţinut un rebut cu care nu am ce să fac? Cum trebuie să recunosc că era măreţ, şi nobil, şi pur în ignoranţă!”.

      Căci un singur cadou trebuia să-i faci, dar din ce în ce mai mult îl uiţi şi-l nesocoteşti. Şi anume – folosirea unui stil. Căci în loc să se joace cu obiectele cunoştinţelor tale, aşa cum s-ar juca cu baloane colorate, să se amuze de sunetele pe care le scot şi să se îmbete de jongleria aceasta, îl vei vedea dintr-odată cum, folosindu-se de mai puţine obiecte, poate, se va orienta înspre acele căutări ale spiritului care sunt ascensiune a omului. Şi va deveni tăcut şi rezervat, asemenea copilului care, primind o jucărie de la tine, a făcut la început zgomot. Apoi i-ai arătat că jucăria poate fi aranjată în mai multe feluri. Şi atunci devine g’ânditor şi tăcut. Se retrage în colţul său, îşi încreţeşte fruntea şi începe să se înalţe la starea de om.

      Învaţ-o, deci, înainte de toate, pe bruta ta, gramatica şi folosirea verbelor. Şi a complementelor. Învaţă-l să acţioneze înainte de a-i arăta asupra cărui lucru trebuie să acţioneze. Iar pe cei care fac prea mult zgomot, răscolesc, cum spui, prea multe idei şi te obosesc, îi vei vedea descoperind tăcerea.

      Care este singurul semn al calităţii”.

      CL.

      CA ŞI ADEVĂRUL, ATUNCI CÂND E FĂCUT după folosul meu.

      Şi te miri. Dar nu te miri, după câte ştiu, că apa pe care o bei, pâinea pe care o mănânci se transformă în lumină a ochilor, nici când soarele devine rămuriş, fruct şi sămânţă. Şi, desigur, nu vei găsi în fruct nimic care să se asemene soarelui sau, mai simplu, nimic în cedru care să se asemene seminţei de cedru.

      Căci a te naşte din ceva nu înseamnă a te asemăna acelui lucru.

      Sau, mai degrabă, eu numesc „asemănare” ceva care nu este nici pentru ochii tăi, nici pentru inteligenţa ta, ci doar pentru spiritul tău. Şi aceasta vreau să exprim atunci când spun că creaţia se aseamănă divinităţii, fructul – soarelui, poemul – obiectului poemului şi omul pe care l-am făcut să crească din tine – ceremonialului imperiului.

      Aceasta este foarte important, căci, nerecunoscând cu ochii o filiaţie care nu are sens decât pentru suflet, refuzi condiţiile măreţiei tale. Eşti asemenea arborelui care, neregăsind semnele soarelui în fruct, ar refuza soarele. Sau, mai degrabă, asemenea profesorului care, neregăsind în operă mişcarea informulabilă din care a luat naştere, o studiază, îi descoperă planul, desprinde legi interne şi fabrică apoi o operă care le aplică şi de care fugi pentru a nu o auzi.

      Păstoriţa, sau tâmplarul, sau cerşetorul au mai mult geniu decât toţi logicienii, istoricii şi criticii imperiului meu. Căci nu le place ca drumul lor şerpuit să-şi piardă contururile. Pentru ce? îi întrebi. Pentru că-l iubesc. Iar această iubire este calea misterioasă prin care ei sunt hrăniţi. Căci, iubindu-l, trebuie să primească ceva de la el. Puţin contează dacă ştii să formulezi ceea ce primesc. Logicienii, istoricii şi criticii sunt aceia care nu acceptă decât ceea ce poate fi cuprins în fraze. Căci eu gândesc că tu, pui de om, abia începi să înveţi un limbaj, şi pipăi, şi încerci, şi nu înţelegi, din lume, decât o peliculă subţire. Căci lumea e greu de transportat.

      Dar aceia nu ştiu să creadă decât în săracul conţinut al bazarului lor de idei.

      Dacă refuzi templul meu, ceremonialul meu şi umilul meu drum de ţară din cauză că nu ştii să-mi enunţi obiectul şi sensul imaginii, îţi voi înfunda nasul în propria ta murdărie. Căci acolo unde nu există cuvinte cu al căror zgomot să mă poţi uimi sau imagini propuse pe care să mi le poţi agita ca pe nişte dovezi palpabile, accepţi totuşi să primeşti’ o vizită al cărei nume nu-l cunoşti. Ai ascultat vreodată muzica? Pentru ce o asculţi?

      Accepţi, ca fiind frumoasă, ceremonia apusului de soare în mare. Vrei să-mi spui pentru ce?

      Iar eu îţi spun că, dacă-ţi vei călări măgarul de-a lungul drumului de ţară despre care ţi-am vorbit, te vei schimba. Şi puţin îmi pasă că nu ştii încă să-mi spui pentru ce.

      Iată pentru ce nu toate riturile, toate sacrificiile, toate ceremonialurile, toate drumurile sunt la fel de bune. Aşa cum există şi muzică vulgară. Dar nu pot să le departajez prin raţiune. Nu doresc decât un semn pentru aceasta, şi acel semn eşti tu.

      Dacă vreau să judec drumul, ceremonialul sau poemul, privesc omul care se naşte din de. Sau îi ascult bătăile inimii.

      CLI.

      ESTE CA ŞI CUM FĂURITORII DE CUIE SAU tăietorii de scânduri, pretextând că o corabie este îmbinare de scânduri cu ajutorul cuielor, ar pretinde să prezideze la construcţia ei şi la conducerea ei pe mare.

      Greşeala este aceeaşi. Nu corabia se naşte din făurirea cuielor şi tăierea scândurilor, ci cuiele şi scândurile se nasc din dragostea de mare şi din creşterea corăbiei. Corabia se împlineşte prin de şi le absoarbe aşa cum cedrul absoarbe apa pământului.

      Tăietorii de scânduri şi făuritorii de cuie trebuie să privească înspre scânduri şi cuie. Trebuie să cunoască scândurile şi cuiele. Dragostea pentru corabie în limbajul lor trebuie să devină dragoste faţă de scânduri şi cuie. Şi n-am să le pun întrebări despre corabie.

      Ca şi aceia pe care i-am însărcinat să-mi perceapă impozitele. Nu am să-i întreb despre mersul unei civilizaţii. Ei doar să mă asculte cu sfinţenie.

      Căci dacă inventez un vas mai rapid şi schimb forma scândurilor şi lungimea cuielor, iată că tehnicienii mei murmură şi se revoltă. După ei, distrug esenţa corăbiei, care se sprijinea, înainte de toate, pe scândurile şi cuiele lor.

      Dar ea se baza pe dorinţa mea.

      Iar ceilalţi, dacă vei schimba ceva în finanţe şi, deci, în strângerea impozitelor, murmură şi se revoltă, căci ruinez imperiul care se sprijinea pe rutina lor.

      Cu toţii să tacă.

      Şi, în schimb, îi voi respecta. Nu voi merge, o dată ce divinitatea a coborât până la ei, să le dau sfaturi asupra făuririi cuielor sau tăierii scândurilor. Nu vreau să aud despre asta. Constructorul de catedrale îl însufleţeşte pe sculptor în a-şi revărsa entuziasmul. Dar nu se va amesteca niciodată în a-i da sfaturi despre cum ar trebui realizat un anumit surâs. Căci aceasta este o utopie şi construcţie a lumii de-a-ndoaselea. A te ocupa de cuie înseamnă a inventa lumea viitoare. Ceea ce este absurd. Sau să supui disciplinei ceea ce nu aparţine disciplinei. Aici se arată ordinea profesorului, care nu este şi ordinea vieţii. Va veni, atunci când va trebui, şi vremea scândurilor şi a cuielor. Căci dacă mă ocup de de înainte de vreme, voi obosi să clădesc o lume care nu se va naşte niciodată. Căci forma cuielor şi a scândurilor se va desprinde din lupta cu realităţile vieţii, care sunt singurele ce se vor arăta făuritorilor de cuie şi tăietorilor de scânduri.

      Şi cu cât constrângerea mea, care este pornire înspre mare dată oamenilor, va fi mai puternică, cu atât mai puţin se va arăta tirania mea. Căci nu există tiranie în arbore. Tirania se arată atunci când vrei, cu ajutorul sucurilor minerale, să construieşti arborele. Nu dacă arborele şi le trage singur.