Dar el nu mă asculta, ocupat cu mânia lui:

      — Este bine, spunea el, să se adâncească în penitenţă…

      — Desigur, i-am răspuns, căci lipsindu-se de hrană, în zilele de post, vor cunoaşte bucuria de a se întoarce la ea, sau vor fi solidari cu cei ce postesc prin forţă, sau îşi vor cultiva voinţa, sau pur şi simplu aceasta îi va ajuta să nu se îngraşe prea tare.

      Mânia atunci l-a copleşit:

      — Este bine ca, înainte de toate, să fie pedepsiţi. Şi am înţeles că el nu tolera omul decât înlănţuit pe un pat de suferinţă, lipsit de pâine şi lumină în fundul unei temniţi.

      — Căci trebuie, spunea el, ca răul să fie stârpit.

      — Rişti să stârpeşti totul, i-am răspuns. Nu e preferabil, decât să stârpeşti răul, să încurajezi binele? Să inventezi sărbători care să înnobileze omul? Şi să-l îmbraci în veşminte în care să fie mai puţin murdar? Şi să-i hrăneşti mai bine copiii, astfel încât ei să se poată înfrumuseţa învăţând să se roage fără a fi chinuiţi de suferinţa pântecelor lor?

      Căci nu este vorba de limite puse bunurilor datorate omului, ci de salvarea câmpurilor de forţă, care sunt singurele ce-i hotărăsc calitatea, şi de imaginile care vorbesc spiritului şi inimii lor.

      Pe cei care pot să construiască bărci îi voi trimite să navigheze pe bărcile lor şi să prindă peşte. Dar pe cei care pot să lanseze corăbii îi voi trimite să lanseze corăbii şi să cucerească lumea.

      — Vrei, deci, să-i faci să putrezească prin bogăţie!

      — Nimic din ceea ce e provizie strânsă nu mă interesează, iar tu n-ai înţeles nimic, i-am spus.

      CXL.

      CACI DACĂ-l CHEMI PE JANDARMII TAI ŞI LE porunceşti să-ţi construiască o lume, cât de frumoasă posibil, această lume nu se va naşte, căci nu este rolul, nici calitatea jandarmului de a însufleţi religia ta. Esenţa lui nu este aceea de a cântări oamenii, ci de a executa ordinele, care au un cod precis, ca de pildă de a plăti impozitele, sau de a nu-ţi fura aproapele, sau de a te supune unei reguli sau alteia. Iar riturile societăţii tale sunt imagine ce creează acest om, şi nu un altul, acest gust al mesei luată seara cu ai tăi, şi nu un altul, sunt linii ale câmpului de forţă care te animă. Iar jandarmul nu se vede. El este zid, cadru şi armătură. Nu trebuie să-l întâlneşti, oricât de nemilos ar fi lucrul acesta, căci la fel de nemilos e şi faptul că noaptea nu te poţi bucura de soare, sau că trebuie să aştepţi o corabie pentru a traversa marea sau că îţi este impus, în lipsa unei uşi în stânga, să ieşi prin dreapta. Pur şi simplu, aşa este.

      Dar dacă îi sporeşti rolul şi-i porunceşti să cântărească omul, ceea ce nimeni în lume n-ar şti să facă, şi să-ţi descopere răul după propria lui judecată – şi nu doar de a observa ce se întâmplă, ceea ce este de resortul lui – atunci, cum nimic nu e simplu, cum gândirea e schimbătoare şi dificil de formulat, şi cum în realitate nu există contrarii, vor rămâne liberi şi vor urca la putere cei pe care un puternic dezgust nu-i va îndepărta de caricatura de viaţă ce se va naşte. Căci logicienii pretind să construiască o ordine care să preceadă fervoarea unui arbore, şi nu un arbore născut dintr-o sămânţă. Ordinea este efectul vieţii, şi nu cauza lui. Ordinea este semn al unei cetăţi puternice, şi nu origine a puterii sale. Viaţa şi fervoarea creează ordinea. Dar viaţa nu creează nici viaţă, nici fervoare, nici entuziasm.

      Şi doar aceia se vor înălţa, care vor accepta, din josnicie, bazarul de idei al unui formular de jandarm şi-şi vor schimba sufletul pe un manual. Căci, chiar dacă imaginea ta despre om şi scopul tău sunt nobile, enunţate de un jandarm de vor deveni josnice şi stupide. Căci nu este rolul jandarmului de a crea o civilizaţie, ci de a interzice unele acte, fără să înţeleagă 288 pentru ce.

      Omul în întregime liber într-un câmp de forţă absolut şi între constrângeri absolute, care sunt jandarmi invizibili: iată dreptatea imperiului meu.

      Iată pentru ce am chemat jandarmii şi le-am spus: „Nu veţi judeca decât actele pe care le veţi găsi enumerate în manual. Şi accept nedreptatea voastră, căci într-adevăr poate să fie chinuitor ca acest zid, care în alte prilejuri apără hoţi, să nu poată fi trecut astăzi, când de dincolo se aud strigătele unei femei atacate. Dar zidul e zid şi legea e lege.

      Dar nu veţi face nici o judecată asupra omului. Căci am învăţat, în liniştea iubirii mele, că nu trebuie să-l asculţi pentru a-l înţelege. Şi fiindcă îmi este imposibil să cântăresc ce e bine şi ce e rău, şi risc, voind să stârpese răul, să nimicesc şi binele. Şi cum ai putea s-o faci tu, când tocmai ţie îţi cer să fi orb ca un zid?

      Căci deja am învăţat că cel pe care-l ard are o parte frumoasă, care nu se arată decât în incendiu. Dar accept acest sacrificiu pentru a salva armătura. Căci prin moartea sa întind arcuri pe care nu trebuie să le las să slăbească”.

      CXLI.

      ÎMI VOI ÎNCEPE, DECI, DISCURSUL, SPUNÂNDU-ŢI:

      — Omule, nemulţumit în dorinţele tale şi ţinut în frâu prin forţă, tu, care eşti mereu împiedicat să creşti de eătre un altul…

      Şi nu te vei ridica împotriva mea, căci este adevărat că eşti nemulţumit în dorinţele tale şi ţinut în frâu prin forţă, şi că un altul te împiedică mereu să te înalţi.

      Şi te voi face să lupţi împotriva stăpânului tău, în numele egalităţii.

      Sau îţi voi spune:

      — Omule, care ai nevoie de iubire, care nu exişti decât prin arborele pe care-l alcătuieşti împreună cu ceilalţi…

      Şi nu te vei ridica împotriva mea, căci este adevărat că îţi cunoşti dorinţa de a iubi şi că nu exişti decât prin opera căreia îi slujeşti.

      Şi te voi face să-ţi reinstalezi prinţul pe tron.

      Pot, deci, să-ţi spun orice, căci totul este adevărat. Iar dacă mă vei întreba cum poţi să recunoşti dinainte adevărul care va prinde viaţă şi va rodi, îţi voi răspunde că e acela care va fi temelie, limbaj simplu şi simplificare a problemelor tale. Puţin contează calitatea definiţiilor mele. Ceea ce este important în primul rând este de a te situa aici sau aiurea. Dacă acest punct de vedere îţi limpezeşte contradicţiile – care dispar – tu însuţi îţi vei enunţa observaţiile şi puţin contează dacă într-un loc sau mai multe m-am exprimat just sau m-am înşelat. Vei vedea aşa cum am vrut eu, căci ceea ce ţi-am adus este nu un raţionament, ci un punct de vedere din care să raţionezi.

      Desigur, e posibil ca mai multe limbaj un să-ţi explice lumea sau să te explice pe tine însuţi. Şi de să să opună. Fiecare fiind coerent şi solid. Şi fără să le despartă ceva. Fără a fi în puterea ta de a argumenta împotriva adversarului tău, căci el are la fel de multă dreptate ca şi tine. Căci luptaţi în numele Domnului.

      „Omul este cel care produce şi consumă…”.

      Şi este adevărat că el produce şi consumă.

      „Omul este cel care scrie poeme şi învaţă să citească în stele…”.

      Şi este adevărat că el scrie poeme şi studiază stelele.

      „Omul este acela care îşi află fericirea doar în credinţă…”.

      Şi este adevărat că el învaţă ce este bucuria în mănăstiri.

      Dar despre om trebuie să se spună ceva care să conţină toate aceste definiţii, care dau naştere urii între oameni. Câmpul conştiinţei este minuscul şi cel care a găsit o formulă crede că celelalte mint sau greşesc. Dar toţi au dreptate.

      Totuşi, învăţând cu o evidenţă suverană din viaţa mea de toate zilele că a produce şi a consuma este, ca şi bucătăriile palatului meu, lucrul nu cel mai important, ci doar cel mai urgent, vreau ca aceasta să se reflecte în principiul meu. Căci urgenţa nu-mi foloseşte la nimic şi aş putea spune la fel de bine: „Omul este acela care nu are valoare decât sănătos…” şi să clădesc o civilizaţie în care, sub pretextul acestei urgenţe, să aşez medicul 290 ca judecător al acţiunilor şi gândurilor omului. Dar în văţând din experienţa mea că sănătatea nu este decât un mijloc, şi nu un scop, vreau ca şi aceasta să se reflecte în principiul meu. Căci dacă principiul tău nu este absurd, el va antrena, probabil, necesitatea de a favoriza producţia şi consumul sau dorinţa disciplinei, pentru a te păstra sănătos. Căci aşa cum sămânţă, care este unică, se diversifică în creşterea ei, aşa cum civilizaţia imaginii, care este unică, te formează în mod diferit după cadrul şi starea ta, tot aşa nu există nimic care să nu fie guvernat de principiul meu.

      Voi spune, deci, despre om: „Omul fiind acela care nu are valoare decât într-un câmp de forţă, omul fiind acela care nu comunică decât prin divinităţile pe care le concepe şi care-l conduc pe el şi pe ceilalţi, omul fiind acela care nu află bucurie decât în a se transforma prin creaţia sa, omul fiind acela care nu moare fericit decât dacă-ţi transmite moştenirea, omul fiind acela pe care-l epuizează proviziile şi pentru care orice asamblu văzut este impresionant, omul fiind acela care caută să cunoască şi este îmbătat de ceea ce află, omul fiind, de asemenea, acela care…”.

      Trebuie să-l formulez astfel, încât să nu fie supuse şi tulburate aspiraţiile sale esenţiale. Căci dacă trebuie să ruinez spiritul de creaţie pentru a crea ordinea, această ordine nu mă interesează. Dacă trebuie înlăturat câmpul de forţă pentru a spori circumferinţa pântecelui, acest pântece nu mă interezează. Aşa cum, dacă trebuie să-l fac să putrezească în dezordine, pentru a încuraja în el spiritul de creaţie, acest spirit care se ruinează pe sine nu mă interezează. Sau dacă trebuie să-l fac să piară pentru a exalta acest câmp de forţă, căci trebuie să existe un câmp de forţă, dar nu mai există om, şi acest câmp de forţă nu mă interesează.

      Deci eu, căpitan ce veghez asupra oraşului, în seara aceasta trebuie să vorbesc despre om, şi din pornirea pe care-o voi crea se va naşte calitatea călătoriei.

      CXLII.

      ŞTIIND DE LA ÎNCEPUT ŞI ÎNAINTE DE TOATE că nu voi atinge astfel un adevăr absolut, demonstrabil şi susceptibil de a convinge pe adversarii mei, ci o ima2’ji gine conţinând un om în putere şi favorizând ceea ce în om îmi pare nobil, supunând acestui principiu pe toate celelalte.

      Şi este evident că nu mă interesează a supune, făcând ca omul să fie acela ce produce şi consumă, calitatea iubirilor lui, valoarea cunoştinţelor lui, căldura bucuriilor lui creşterii pântecelui lui, deşi vreau să-i dau cât mai mult posibil fără a exista în aceasta nici contradicţie, nici subterfugiu, aşa cum cei ce se ocupă de pântece pretind că nu dispreţuiesc spiritul.

      Căci imaginea mea, dacă e puternică, se va dezvolta ca o sămânţă şi, deci, este capital s-o alegi. Unde ai cunoscut înclinaţie spre mare care să nu se transforme în corabie?

      Aşa cum mi se pare că cea mai mare importanţă trebuie s-o aibă cunoştinţele, căci altceva este să instruieşti şi să educi, şi n-am remarcat ca în suma ideilor să stea calitatea omului, ci în calitatea instrumentului ce-ţi permite să le obţii.

      Căci materialele tale vor fi mereu aceleaşi şi niciunul nu trebuie neglijat, şi din aceleaşi materiale poţi construi toate imaginile.

      În ceea ce-i priveşte pe aceia care vor reproşa imaginii alese că e gratuită şi că supune oamenii arbitrariului, aşa cum i-ai chema să moară pentru cucerirea vreunei oaze inutile, sub pretextul frumuseţii cuceririi, voi răspunde că orice justificare este inutilă, căci imaginea mea poate să coexiste împreună cu toate celelalte la fel de adevărate şi că, de fapt, luptăm pentru divinităţi care sunt alegere a unei structuri dincolo de aceleaşi obiecte.

      Şi doar revelaţia şi apariţia arhanghelilor ne-ar putea departaja. Ceea ce ar fi joc ieftin, căci dacă Domnul îmi seamănă şi mi se arată, el nu există, iar dacă există, nu-l pot desluşi decât prin spiritul, nu prin simţurile mele. Iar dacă spiritul meu e cel care trebuie să-l desluşească, nu-l voi recunoaşte, asemenea frumuseţii templului, decât prin răsunetul ce-l va avea în mine. Îl voi căuta şi-l voi afla asemenea orbului care se îndreaptă spre foc cu palmele întinse, căci nu poate recunoaşte focul decât prin mulţumirea lui (Dacă mă înde292 părtez de Domnul, gravitaţia lui mă va conduce înapoi).

      Iar dacă cedrul prosperă, este pentru că se scaldă în soare, deşi soarele nu are semnificaţie pentru cedru.