Astfel vorbeau comentatorii geometrilor imperiului.
Iar tatăl meu le răspundea:
— Voi cunoaşteţi adevărul geometrilor…
— Şi ce dacă? Nu acesta e adevărul?
— Nu, răspundea tatăl meu.
— Ei cunosc, îmi spunea tatăl meu, adevărul triunghiurilor lor. Alţii cunosc adevărul pâinii. Dacă o frămânţi prost, nu creşte. Dacă e prea fierbinte cuptorul, se arde. Dacă e prea rece, aluatul se încleiază. Deşi din mâinile lor iese o pâine proaspătă, din care-ţi face plăcere să muşti, plămăditorii de pâine nu vin totuşi să-mi ceară să le încredinţez guvernarea imperiului’.
— Poate ai dreptate când vorbeşti despre comentatorii geometrilor. Dar există istorici şi critici. Aceştia au demonstrat acte ale oamenilor. Ei cunosc omul.
— Eu, mi-a spus tatăl meu, dau guvernarea imperiului în mâinile aceluia ce crede în diavol. Căci, de atâta timp de când se perfecţionează, el descurcă destul de bine comportamentul obscur al oamenilor. Dar, desigur, diavolul nu-ţi poate fi de nici un folos pentru a explica relaţiile între linii. Iată pentru ce nu aştept de la geometri să-l afle pe diavol în triunghiurile lor. Şi nimic din triunghiurile lor nu-i poate ajuta în a conduce oamenii.
— Eşti obscur, i-am spus eu, tu creezi, deci, în diavol? 219
— Nu, mi-a răspuns tatăl meu.
Dar a adăugat:
— Căci ce înseamnă a crede? Dacă eu cred că vara face orzul să se coacă, nu spun nimic care să fie fertil, nici criticabil, căci am numit vară anotimpul în care orzul se coace. Şi la fel despre celelalte anotimpuri. Dar dacă descopăr relaţii între anotimpuri, ca de pildă să aflu că orzul se coace înaintea ovăzului, voi crede în aceste relaţii, căci de există. Puţin îmi pasă de obiectele legate între de: m-am slujit de de ca de o plasă în care să-mi prind prada.
Şi tatăl meu adăuga:
— E acelaşi lucru ca la o statuie. Creezi, oare, că pentru creator este vorba de descrierea unei guri, a unui nas sau a unei bărbii? Nu, desigur. Ci doar de reflexul obiectelor unele într-altele, care reflex va fi, de pildă, durerea omenească. Şi pe care îţi este posibil s-o înţelegi, căci tu comunici nu cu obiectele, ci cu nodul care le leagă.
Doar sălbaticul crede că sunetul se află în tobă. Şi adoră toba. Un altul crede că sunetul se află în baghete, şi adoră baghetele. Ultimul, în sfârşit, crede că sunetul se află în puterea braţului său, şi-l vezi cum se împăunează, ridicându-şi braţul. Tu, care îţi dai seama că el nu se află nici în tobă, nici în beţe, nici în braţ, numeşti adevăr zgomotul pe care-l face toboşarul.
Refuz să pun în fruntea imperiului meu comentatori ai geometrilor care ar venera ca idol ceea ce a servit la construcţie şi, dintr-un templu, ceea ce-i emoţionează sunt pietrele. Aceştia ar conduce oamenii, cu adevărurile lor, ca pe nişte triunghiuri.
Şi, totuşi, m-am întristat:
— Deci nu există adevăr, i-am spus tatălui meu.
— Dacă reuşeşti să formulezi, mi-a explicat el surâzând, cărei dorinţe a cunoaşterii i se refuză răspunsul, aş plânge alături de tine infirmitatea noastră. Dar eu nu concep obiectul pe care tu doreai să-l surprinzi şi să-l înţelegi. Cel care citeşte o scrisoare de dragoste se crede fericit, indiferent cum ar arăta cerneala şi hârtia. El nu
220 caută dragostea nici în cerneală, nici în hârtie.
CV.
MI-AM DAT SEAMA, DECI, CA OAMENII, SUPUŞI iluziilor limbajului lor şi observând că este fertil să demonstrezi obiectul pentru a dobândi cunoştinţe, constatând eficacitatea fulgerătoare a acestei metode, şi-au ruinat patrimoniul. Căci ceea ce este adevărat, şi încă nu la modul absolut, pentru materie, e fals pentru spirit. Într-adevăr, tu, om, eşti altfel clădit, încât obiectele sunt pentru tine goale şi moarte dacă nu aparţin unui regat spiritual, şi chiar dacă eşti meschin şi avar, nu doreşti ca acest obiect să fie mai frumos decât celălalt decât din pricina înţelesului pe care îl are pentru tine, aşa cum pe om l-ai dori plin de comori invizibile, iar femeia ta, dacă doreşte o anume podoabă, nu pentru a-şi împovăra fruntea o doreşte, ci pentru că ea este convenţie într-un limbaj, şi ierarhie, şi mesaj secret, şi semn de dominaţie.
Mi-am dat seama, de asemenea, de unica fântână la care se pot adăpa sufletul şi inima. Singura hrană care ţi se potriveşte. Singurul patrimoniu ce trebuie salvat. Şi că trebuia să reclădeşti acolo unde ai risipit. Căci iată-te aşezat printre ruinele tale de obiecte împrăştiate, iar dacă animalul e satisfăcut, omul din tine e ameninţat de foame şi, neştiind de ce îi este foame, căci eşti astfel clădit încât nevoia ta de hrană este fruct al hranei, iar dacă o parte din tine e păstrată slabă şi vlăguită, în lipsă de aliment şi exerciţiu, nu vei cere nici acest exerciţiu, nici acest aliment.
Iată pentru ce nu vei şti niciodată, dacă nimeni nu coboară înspre tine de la înălţimea sa, pentru a te lumina, ce drum de urmat te va salva. Aşa cum nu vei crede, în mod la fel de savant precum ţi se fac raţionamente, ce fel de om se va naşte din tine sau se va trezi în tine, căci el încă nu se află acolo.
Iată pentru ce constrângerea mea este putere a arborelui şi, prin ea, eliberare a stâncii.
Eu pot, din etaj în etaj, să te pun în comunicare cu comori din ce în ce mai întinse. Desigur, deja este frumoasă aceea a iubirii, şi a casei, şi a domeniului, şi a imperiului, şi a templului, şi a bazilicii, dar dacă-mi îngădui să te călăuzesc pentru a te ajuta să urci muntele cel mai înalt, am pentru tine comori atât de greu de cucerit, încât mulţi vor renunţa în ascensiunea lor, căci pentru a clădi o imagine nouă, le fur pietrele celorlalte temple la care se închină.
Reuşind, pentru unii, eu sunt atât de patetic, încât sufletul’ li se încinge. Căci există structuri atât de fierbinţi, încât sunt asemenea unui foc pentru suflete. Pe aceia îi voi numi pârjoliţi de dragoste.
Vino la mine să te clădesc, şi vei ieşi strălucitor din mâinile mele.
Dar cele divine se pierd. Căci ţi-am spus despre poem. Cât de frumos ar fi, nu te poate hrăni în fiecare zi… Santinela mea, care patrulează în lung şi-n lat, nu poate nici ea să fie zi şi noapte credincioasă imperiului. Deseori se desface în suflete nodul divin ce leagă lucrurile. Priveşte-l pe sculptor. Astăzi este trist. Clatină din cap în faţa blocului de marmură. „Pentru ce, îşi spune el, acest nas, această bărbie, această ureche… Căci nu mai reuşeşte să distingă ceea ce a reuşit să surprindă. Iar îndoiala este răscumpărare plătită divinităţii, căci ea îţi lipseşte atunci, iar lipsa ei te doare.
CVI.
DAR TU NU COMUNICI DECÂT PRINTR-UN ceremonial. Căci dacă, distrat, asculţi această muzică şi priveşti acest templu, nimic nu se va naşte în tine şi nu vei fi hrănit. Iată pentru ce nu am alt mijloc de aţi explica viaţa către care te chem decât angajându-te cu forţa în ea şi hrănindu-te cu ea. Cum ţi-aş putea explica această muzică, fiindcă nu e de ajuns s-o asculţi, dacă nu eşti pregătit a fi copleşit de ea? Atât de aproape de a muri în tine este imaginea domeniului, pentru a nu lăsa în urmă decât moloz. Un cuvânt ironic, un somn agitat, un zgomot care să te jeneze, şi iată-te privat de credinţă. Iată-te refuzat. Iată-te aşezat pe prag, cu uşa închisă în spatele tău, cu totul separat de lume, care nu mai e decât sumă de obiecte goale. Căci nu comunici cu obiectele, ci cu nodurile care le leagă.
Cum te-aş putea face să te înalţi, când tu te desprinzi 222 cu atâta uşurinţă?
De aici vine importanţa ceremonialului meu, căci trebuie să te salvez de la a distruge tot atunci când rămâi singur la poarta casei tale.
Iată pentru ce îl condamn pe cel ce tulbură cărţile şi le amestecă.
Eu te clădesc şi te păstrez aşa cum eşti, nu hrănindu-te mereu, căci nu aceasta este slăbiciunea inimii tale, ci făcând să fi mereu drum bine croit, poartă larg deschisă, templu bine construit pentru a primi. Vreau să fi instrument ce aşteaptă muzicianul.
Iată pentru ce ţi-am spus că poemul pe care ţi l-am rezervat este însăşi ascensiunea ta.
Doar cei care refac drumul pierdut şi regăsesc fiinţele pe care le-au risipit în ruină ajung la adevărata cunoaştere.
Vreau să-ţi arăt patria ta, singura în care spiritul tău se poate mişca.
Iată pentru ce îţi spun că eşti eliberat prin constrângerea mea şi ea îţi aduce singura libertate care contează. Căci tu numeai libertate acea putere pe care o ai de aţi demola templul, de a amesteca cuvintele poemului, de a egaliza zilele pe care ceremonialul meu le clădise în bazilică. Libertate de a face pustiu. Şi unde te vei afla?
Eu numesc libertate eliberarea ta.
