Şi atunci când legiferezi ceremonialul oamenilor, iar el îi exaltă aşa cum focul îl încălzeşte pe orb, cu ce seamănă? Căci templele nu sunt toate frumoase şi există ceremonialuri care nu exaltă.

      Dar omizile nu cunosc soarele, orbii nu cunosc focul, iar tu nu cunoşti imaginea căi’eia îl faci’ să semene, atunci când clădeşti un templu ce mişcă inimile oamenilor.

      Exista o imagine care mă lumina dintr-o parte şi niciodată din cealaltă, căci mă făcea să-mi întorc faţa spre ea. Dar nu o cunosc încă…

      În acea clipă, Domnul s-a arătat geometrului meu.

      cxxvn.

      ACTELE JOSNICE AU CA SUPORT SUFLETE josnice.

      Actele nobile – suflete nobile.

      Actele josnice se formulează prin motive josnice. Actele nobile – prin motive nobile.

      Dacă trădez, mă voi folosi de trădători.

      Dacă clădesc, voi clădi cu zidari.

      Dacă fac pace, voi trimite laşi pentru a o semna.

      Dacă trimit oamenii la moarte, voi declara războiul prin eroi.

      Căci atunci când tendinţele sunt diferite, dacă una dintre de iese biruitoare, cel care a strigat mai tare în acea direcţie va fi conducător. Iar dacă direcţia necesară este umilitoare, vei fi condus de acela care a dorit-o chiar când ea nu era necesară, din simplă josnicie.

      E greu ca vitejii să te îndemne să te predai, iar laşii să te îndemne a accepta sacrificiul.

      Iar dacă un act este necesar, chiar dacă e umilitor dintr-un anumit punct de vedere, căci nimic nu e simplu, îl voi împinge înainte pe acela care, duhnind cel mai tare, e cel mai puţin dezgustat. Cei ce adună gunoiul nu trebuie să aibă mirosul delicat.

      Astfel, pentru negocierile cu duşmanul învingător, îl voi alege pe prietenul duşmanului. Şi să nu-mi reproşezi că-l stimez pe unul sau că mă supun de bună voie celuilalt.

      Căci, desigur, dacă vei cere gunoierilor să se definească, îţi vor spune că adună gunoaiele din plăcere pentru mirosul lor.

      Iar călăul meu îţi va spune că decapitează din dragoste pentru sânge.

      Dar te-ai înşela dacă m-ai judeca pe mine, care-i 208 folosesc, după limbajul lor. Căci oroarea mea pentru gunoaie şi dragostea mea pentru pragul lustruit m-au făcut să tocmesc gunoieri. Şi oroarea mea pentru sângele nevinovat m-a constrâns să inventez un călău.

      Nu asculta ce vorbesc oamenii dacă vrei să-i înţelegi. Căci am hotărât războiul şi sacrificiul vieţii pentru a salva hambarele imperiului, dar vitejii mei îţi vor predica moartea vorbindu-ţi doar despre onoarea şi gloria de a muri. Căci nimeni nu moare pentru un hambar.

      În acelaşi fel, dragostea de corabie devine, la făuritorul de cuie, dragoste faţă de cuie.

      Iar dacă am hotărât pacea pentru a salva de la jefuirea completă aceleaşi hambare, înainte ca focul să distrugă totul şi, deci, să nu mai fie probleme de pace sau război, ci doar somn al morţilor, se vor ivi în faţă, pentru a o semna, cei mai puţin înverşunaţi împotriva duşmanului şi îţi vor vorbi de frumuseţea acestor legi şi de dreptatea acestor hotărâri. Şi vor crede în ceea ce spun. Dar era vorba despre cu totul altceva.

      Căci imperiul este puternic şi greu şi nu poate fi conţinut în câteva cuvinte. În această noapte, de la înălţimea terasei mele, am privit acest pământ negru pe care mii şi mii de oameni dorm sau veghează, fericiţi sau nefericiţi, satisfăcuţi sau nesatisfăcuţi, încrezători sau desperaţi. Şi mi-am dat seama că imperiul nu avea glas, că este un uriaş lipsit de limbaj. Şi cum aş putea să transpun în tine imperiul cu dorinţele, fervorile, oboselile, chemările lui, şi nici măcar nu ştiu să aleg cuvintele ce ar transpune muntele în sufletul tău, care n-a cunoscut decât marea?

      Aceia vorbesc cu toţii în numele imperiului, dar ceea ce spun unii diferă de ce spun ceilalţi. Şi au dreptate când încearcă să vorbească în numele imperiului. Căci este bine ca acestui uriaş fără limbaj să-i aflăm un strigăt pe care să-l scoată.

      Ţi-am vorbit despre perfecţiune. Imnul frumos se naşte din imnurile ratate, căci dacă nimeni nu se exersează compunând imnuri, acestea nu vor apărea niciodată.

      Deci se contrazic cu toţii, căci încă nu există limbaj pentru a descrie imperiul. Lasă-i şi ascultă-i pe toţi. Toţi au dreptate. Dar nu au urcat îndeajuns de sus pe muntele lor pentru a înţelege fiecare că şi ceilalţi au dreptate.

      Iar dacă încep să se sfâşie, să se arunce unul pe altul în închisoare şi să se ucidă, înseamnă că simt dorinţa unui cuvânt căruia nu ştiu încă să-i dea formă.

      Şi eu îi iert dacă rătăcesc căutând.

      CXXVIII.

      MA ÎNTREBI: „PENTRU CE ACEST POPOR acceptă să fie ţinut în robie şi nu luptă până la ultimul?”.

      Dar trebuie să deosebeşti sacrificiul din dragoste, care e nobil, de sinuciderea din desperare, care e josnică şi vulgară. Pentru sacrificiu ai nevoie de o divinitate, ca de pildă domeniul, sau comunitatea, sau templul, care te primeşte şi în care te transformi.

      Unii pot accepta să moară pentru toţi ceilalţi, chiar dacă moartea e inutilă. Dar nu este niciodată. Căci ceilalţi vor fi înfrumuseţaţi prin această moarte şi vor avea privirea mai limpede şi spiritul mai cuprinzător.

      Care tată nu s-ar smulge din strânsoarea braţelor tale pentru a se arunca în torentul în care se îneacă fiul său? Nu îl vei putea opri. Dar ai dori, oare, să se arunce împreună? Cine se va îmbogăţi cu vieţile lor?

      Onoarea este strălucire nu a sinuciderii, ci a sacrificiului.

      CXXIX.

      DACA JUDECI OPERA MEA, AŞ VREA SĂ-MI vorbeşti despre ea fără a mă include în judecata ta. Căci dacă sculptez un chip, mă transpun în el şi îl slujesc. Şi nu el mă slujeşte pe mine. Şi, într-adevăr, accept până şi riscul morţii pentru a-mi termina creaţia.

      Deci nu-ţi cruţa criticile din teama de a-mi răni vanitatea, căci nu există în mine vanitate. Vanitatea nu are sens, căci e vorba nu de mine, ci de acest chip.

      Dar dacă opera mea te-a schimbat, aducându-ţi ceva nou, nu-ţi cruţa laudele, din teama de a-mi ofensa modestia. Căci nu există în mine modestie. Era vorba de o tragere la ţintă al cărei sens ne domină, dar la care e 270 bine să colaborăm. Eu – ca săgeată, tu – ca ţintă.

      cxxx.

      CÂND AM MURIT: „Doamne, ajung la tine, căci am arat în locul tău. Tu trebuie să semeni.

      Am înălţat această lumânare. Tu trebuie s-o aprinzi.

      Am clădit acest templu. Tu trebuie să-i populezi liniştea.

      Căci captura nu mi se cuvine mie: eu nu am făcut decât să construiesc capcana. Am clădit un om după divinele tale linii de forţă, aşa încât să poată merge. Tu se cuvine să te foloseşti de el ca vehicul, dacă-ţi vei afla în el gloria44.

      Astfel, de pe culmea zidurilor, am lăsat să-mi scape un suspin. „Rămâi cu bine, poporul meu, mă gândeam. M-am golit de dragoste şi voi muri. Şi, totuşi, sunt invincibil, aşa cum sămânţă e invincibilă. Nu ţi-am arătat toate aspectele imaginii mele. Dar a crea nu înseamnă a enunţa. M-am exprimat în întregime dacă am dat drumul unui sunet care e acela, şi nu altul. Dacă am surprins o atitudine care e aceea, şi nu alta. Dacă am introdus în aluat un ferment care e acela, şi nu altul. Voi toţi v-aţi născut din mine, căci dacă va trebui să alegeţi un act de dus la capăt, printre mai multe altele, veţi întâlni invizibila forţă ce vă face să dezvoltaţi arborele meu şi, astfel, să vă împliniţi după dorinţa mea.

      Desigur, vă veţi simţi liberi, după ce voi fi mort. Dar veţi fi liberi aşa cum e fluviul de a coborî spre mare sau piatra lăsată din mână de a cădea.

      Transformaţi-vă în ramuri. Transformaţi-vă în flori şi transformaţi-vă în fructe. Veţi fi cântăriţi la cules.

      Poporul meu iubit, fi credincios din generaţie în generaţie moştenirii pe care ţi-am sporit-o44.

      Şi pe când mă rugam, santinela îşi făcea cei o sută de paşi. Şi meditam: „Imperiul meu îmi trimite santinele care veghează. Deci am aprins acel foc care devine pentru santinelă flacără de vigilenţă.

      E frumos soldatul meu atunci când priveşte44.

      CXXXI.