CACI EU VA TRANSFIGUREZ LUMEA, ASEMENEA celor trei pietre ale copilului dacă le atribui valori diferite şi un alt rol în cadrul jocului. Realitatea pentru copil nu se află nici în pietre, nici în reguli, care nu sunt decât o capcană favorabilă, ci doar în fervoarea ce se naşte din joc. Şi din aceasta, pietrele ies transfigurate.

      Şi la ce ţi-ar folosi obiectele tale, casa ta, iubirile tale, şi zgomotele ce sunt pentru urechile tale, şi imaginile ce sunt pentru ochii tăi, dacă de nu vor deveni materiale ale palatului meu invizibil, care le transfigurează?

      Dar cei care nu află nici o plăcere în obiectele lor, în lipsa imperiului care să-i anime, se irită chiar împotriva acestor obiecte. „Cum de se întâmplă că bogăţia nu mă îmbogăţeşte deloc?” se lamentează ei şi socotesc că trebuie s-o sporească, fiindcă nu era suficientă. Şi acaparează alte obiecte, care-i încurcă şi mai mult. Şi iată că devin cruzi în ireparabilul lor plictis. Căci nu ştiu că altceva caută, fiindcă nu l-au întâlnit niciodată. L-am văzut pe acela care părea atât de fericit citind o scrisoare de dragoste. Se apleacă peste umărul lui şi, observând că el îşi află fericirea în nişte litere negre pe o pagină albă, ordonă sclavilor lor să încerce pe pagini albe o mie de aranjamente de semne negre. Şi îi biciuiese apoi că nu au reuşit să obţină talismanul care aduce fericirea.

      Căci nu există nimic pentru ei care să facă obiectele să aibă răsunet unele în altele. Ei trăiesc în pustiul pietrelor lor adunate în vrac.

      Dar eu vin şi din de clădesc un templu. Şi aceleaşi pietre le revarsă în suflet fericire.

      CXXXII.

      Îl FĂCEAM SENSIBILI LA MOARTE. FARA, de altfel, să-mi pară rău de aceasta. Căci astfel erau sensibili la viaţă. Dar dacă aş stabili dreptul primului născut, vei găsi în el mai multe motive de aţi urî, dar, în acelaşi timp, de aţi iubi şi plânge fratele. Chiar 272 dacă el ar fi acela care, după legea mea, te-ar frustra.

      Căci, astfel, moare fratele mai vârstnic, ceea ce are un sens, şi căpetenia, conducătorul, călăuza tribului. Iar el, dacă tu mori, îşi plânge oaia, pe cel pe care-l ajuta, cel pe care-i făcea plăcere să-l iubească, cel pe care-l sfătuia la lumina lămpii de seară.

      Dar dacă v-am făcut, unul faţă de celălalt, egali şi liberi, nimic nu se va schimba prin moarte şi voi nu veţi plânge. Am văzut aceasta la războinicii mei în luptă. Comandantul tău a murit şi, totuşi, nimic nu s-a schimbat prea mult. Este înlocuit imediat de un altul. Şi numeşti demnitate de soldat, sacrificiu consimţit, nobleţe masculină rezerva ta în faţa morţii. Şi refuzul tău de a vărsa lacrimi. Dar cu riscul de a te scandaliza, îţi voi spune: nu plângi, căci îţi lipsesc motivele pentru a plânge. Fiindcă despre cel care a murit nu ştii dacă a murit. Va muri, poate, mai târziu, după încheierea păcii. Astăzi se află unul la stânga ta şi altul la dreapta, potrivindu-şi puştile. Nu ai posibilitatea de a cere omului ceea ce el singur era capabil să dea. Precum protecţia fratelui mai mare. Căci ceea ce-ţi dădea unul îţi va da şi celălalt. Bilele dintr-un sac nu plâng absenţa uneia dintre de, căci sacul e plin de bile asemănătoare. Despre cel care moare nu spui decât: „Nu am timp…

      Va muri mai târziu”. Dar nu va mai muri deloc, căci după terminarea războiului şi supravieţuitorii se vor împrăştia. Şi astfel se va dezmembra figura pe care, cu toţii, o formaţi. Vii şi morţi, vă veţi asemăna. Absenţii vor fi ca morţi, iar morţii – ca absenţi.

      Dar dacă toţi aparţineţi unui arbore, atunci fiecare depinde de toţi ceilalţi şi toţi depind de fiecare. Şi veţi plânge, dacă unul dispare.

      Căci dacă sunteţi supuşi vreunei figuri, între voi există ierarhie. Şi atunci importanţa voastră, unul pentru celălalt, se arată. Căci dacă nu există o ierarhie, nu există fraţi. Şi întotdeauna am auzit spunându-se „fratele meu” atunci când exista o anume dependenţă.

      Nu vreau să vă înăspresc inimile în faţa morţii. Căci n-ar fi vorba de a vă înăspri împotriva unei slăbiciuni umilitoare, cum ar fi frica de sânge sau teama de lovituri, ceea ce v-ar face să sporiţi în măreţie, ci de a suporta moartea cu mai puţină asprime şi, astfel, ar muri mai puţine lucruri. Şi, desigur, cu cât fratele vos273 tru va deveni pentru inimile voastre provizie mai săracă, cu atât mai puţin îi veţi plânge moartea.

      Eu doresc să vă îmbogăţesc şi să fac ca fratele vostru să răsune în voi. Să fac ca iubirea voastră, dacă iubiţi, să fie descoperire a unui imperiu, şi nu pornire bruscă, asemenea celei a unui ţap. Căci, desigur, ţapul nu plânge. Dar dacă cea pe care o îndrăgiţi moare, sunteţi ca exilaţi. Iar cel ce spune că primeşte moartea ei ca un bărbat, înseamnă că o privea ca pe un animal al casei. Şi la fel va privi şi ea moartea lui şi va spune: „E bine oa bărbaţii să moară la război…”. Eu vreau ca voi să muriţi în război. Căci cine va iubi, dacă nu războinicul? Dar nu vreau ca din laşitate să vă distrugeţi comorile din dorinţa de a le regreta mai puţin, căci atunci cel ce va muri va fi un abandonat morocănos, care nu sacrifică nimic imperiului.

      Cer să mi se dea ce este mai bun în voi. Căci numai atunci vă veţi înălţa.

      Deci nu e vorba de a vă face să dispreţuiţi dragostea, ci, dimpotrivă, de a vă face s-o iubiţi.

      Şi a vă face, de asemenea, să iubiţi moartea, dacă ea înseamnă dar făcut imperiului.

      Căci nimic nu se opune. Credinţa vă sporeşte dragostea pentru imperiu. Dragostea pentru imperiu – pe cea pentru domeniu. Dragostea pentru domeniu – pe cea pentru soţie. Şi dragostea pentru soţie – pe cea faţă de simpla tavă de argint care înseamnă ceaiul băut împreună cu ea după clipele de dragoste.

      Dar fiindcă am făcut ca moartea să fâe dureroasă, vreau să vă consolez. Iată de ce, pentru cei ce plâng, am încetat această rugă: Rugă împotriva morţii.

      CXXXIII

      „AM SCRIS POEMUL. NU-MI RĂMÂNE DECÂT să-l corectez”.

      Tatăl meu s-a enervat: „Scrii un poem, după care îl corectezi! Ce înseamnă a scrie dacă nu a corecta?! Ce înseamnă a sculpta, dacă nu a corecta! Ai văzut cum se frământă lutul?

      274 Din corectare în corectare iese chipul, şi prima apăsare de deget deja era corectare a blocului de argilă. Când îmi întemeiez oraşul, corectez nisipul. Apoi corectez oraşul. Şi astfel mă îndrept spre Domnul”.

      CXXXIV.

      CACI, DESIGUR, TE EXPRIMI PRIN RELAŢII. ŞI faci să răsune clopotele izbindu-se unele în altele. Şi nu au importanţă obiectele pe care le faci să răsune. De sunt materiale ale capcanei pentru a face capturi, care nu sunt niciodată de esenţa capcanei. Şi ţi-am spus că era nevoie de obiecte legate.

      Dar în dans sau în muzică există o desfăşurare în timp care nu-mi permite să mă înşel asupra mesajului tău. Lungeşti aici, încetineşti acolo, urci acolo şi coborî aici. Şi te faci ecou faţă de tine însuţi.

      Dar acolo unde îmi prezinţi totul într-un asamblu, am nevoie de un cod. Căci dacă nu există nici nas, nici gură, nici ureche, nici bărbie, cum aş putea şti ce lungeşti sau scurtezi, îngroşi sau subţiezi, îndrepţi sau deviezi, adânceşti sau bombezi? Cum ţi-aş putea cunoaşte mişcările şi distinge repetiţiile şi ecourile? Şi cum ţi-aş putea citi mesajul? întregul chip va fi codul meu, căci cunosc unul care e perfect şi altul banal.

      Şi, desigur, nu-mi vei exprima nimic, dacă-mi vei furniza chipul perfect banal, decât simplul dar al codului, obiect de referinţă şi model de Academie. Am nevoie de el nu pentru a mă emoţiona, ci pentru a citi ceea ce porţi în direcţia mea. Iar dacă-mi livrezi modelul însuşi, desigur nu vei purta nimic. Accept ca tu să te îndepărtezi de model, să deformezi şi să amesteci, însă doar atâta timp cât eu păstrez cheia. Şi nu-ţi voi reproşa nimic dacă-ţi va place să-mi aşezi ochiul în frunte.

      Deşi atunci ai să-mi pari stângaci, asemenea celui care, pentru a-şi face auzită muzica, ar pricinui mult zgomot, sau celui care ar face mult prea vizibilă o imagine a poemului său, astfel încât să fie remarcată.

      Căci eu spun că e demn să înlături schelele atunci când ţi-ai terminat templul. Nu am nevoie să-ţi desluşesc mijloacele. Iar dacă nu le descopăr, opera ta e perfectă.

      Căci nu nasul e acela care mă interesează şi nu trebuie să mi-l arăţi cu prea multă ostentaţie, plasându-l în frunte, nici cuvântul, şi nu trebuie să-l alegi prea viguros, ca să nu-ţi distrugă imaginea. Nici chiar imaginea, căci ţi-ar putea distruge stilul.

      Ceea ce-ţi cer este de o altă esenţă decât capcana. Precum tăcerea ta în catedrala de piatră. Tu însă, care pretindeai că dispreţuieşti materia şi cauţi esenţa, care te-ai sprijinit pe această frumoasă ambiţie pentru a-mi transmite indescifrabilele tale mesaje, tocmai tu îmi construieşti o capcană enormă, în culori stridente, care mă zdrobeşte ascunzându-mi şoarecele născut mort pe care l-ai prins.

      Căci atâta timp cât te recunosc ca fiind pitoresc, sau strălucitor, sau paradoxal, înseamnă că n-am primit nimic de la tine, căci te expui ca într-un târg. Dar te-ai înşelat asupra obiectului creaţiei. Căci el nu este de a mi te arăta pe tine însuţi, ci de a mă ajuta să mă împlinesc. Iar dacă agiţi în faţa mea o sperietoare de vrăbii, am să plec să mă aşez în altă parte.

      Dar cel care m-a condus acolo unde a vrut şi apoi s-a retras, mă face să cred că am descoperit lumea şi, aşa cum şi el dorea, să mă împlinesc.

      Dar să nu creezi că această discreţie constă în a-mi şlefui o sferă în care să onduleze vag un nas, o gură şi o bărbie, ca un bloc de ceară uitat lângă foc, căci dacă dispreţuieşti atât de tare mijloacele de care te foloseşti, începe prin a suprima marmura însăşi, sau argila, sau bronzul, care sunt mai materiale decât forma unei buze.

      Discreţia constă în a nu insista asupra a ceea ce vrei să mă faci să văd. Or, eu voi remarca de la început, căci văd numeroase chipuri de-a lungul zilei, că vrei să înlături nasul şi, de asemenea, nu voi numi discreţie dorinţa ta de a aşeza blocul de marmură într-o cameră obscură.

      Chipul cu adevărat invizibil şi de la care nu vei avea nimic de primit este chipul banal.

      Dar voi aţi devenit brute şi trebuie să strig pentru a vă face să auziţi.

      Desigur, poţi să-mi desenezi un covor bălţat, dar el nu are decât două dimensiuni şi, chiar dacă vorbeşte 276 simţurilor mele, nu vorbeşte nici spiritului, nici inimii.

      cxxxv.

      VREAU SĂ-ŢI DESCHID OCHII ASUPRA miracolului insulei. Căci tu creezi că în libertatea arborilor, şi a preriilor, şi a turmelor, în exaltarea singurătăţii marilor spaţii, în fervoarea iubirii fără oprelişti, te vei înălţa drept ca un arbore. Dar arborii pe care i-am văzut crescând cel mai drept nu sunt cei ce cresc liberi. Căci aceia nu se grăbesc să crească, şovăie în ascensiunea lor şi urcă încovoiaţi. În timp ce acela din pădurea virgină, prins între duşmanii ce-i fură partea sa de soare, escaladează cerul într-un jet vertical, cu urgenţa unei chemări.

      Căci nu vei găsi în insula ta nici libertate, nici exaltare, nici dragoste.

      Iar dacă te adânceşti prea mult timp în deşert, (căci e cu totul altceva să te odihneşti în el de corvezile oraşului), nu cunosc decât un mijloc de a-l anima pentru tine, anume de aţi păstra răsuflarea şi de a-l transforma în teren prielnic exaltării tale. Şi astfel întinzi o structură de linii de forţă. Fie că de aparţin naturii sau imperiului.

      Şi voi instala reţeaua de fântâni cu destulă zgârcenie, ca tu să lupţi să ajungi la de. Căci înspre a şaptea/i trebuie să economiseşti apă din burdufuri. Şi să tinzi înspre acest puţ din toate puterile tale. Şi să-l câştigi prin izbânda ta. Şi, desigur, să pierzi animale forţând acest spaţiu şi această singurătate, căci preţul sacrificiilor consimţite va fi meritat. Iar caravanele împotmolite în nisip care nu l-au găsit vorbesc despre gloria lui. Iar el străluceşte asupra osemintelor lor, sub soare.

      Astfel, la ora plecării, atunci când verifici încărcătura, Iragi de funii pentru a vedea dacă mărfurile se clatină, controlezi starea rezervelor de apă, faci apel la ce e mai bun în tine însuţi. Şi iată-te din nou în mers înspre tărâmul îndepărtat pe care, dincolo de nisipuri, apele îl binecuvântează, străbătând întinderea de la o fântână la cealaltă, asemenea treptelor unei scări, prins, fiindcă există un dans de dansat şi un duşman de învins, în ceremonialul deşertului. Şi, o dată cu trupul, eu îţi clădesc un suflet. 27

      Dar, dacă vreau să ţi-l îmbogăţesc şi mai mult, dacă vreau ca fintânile, asemenea polilor, să atragă sau să respingă cu mai multă forţă şi astfel deşertul să fie construcţie pentru spiritul şi pentru inima ta, îl voi popula cu duşmani. Aceia vor stăpâni fântânile şi, pentru a bea, va trebui să foloseşti’ şiretlicuri, să lupţi şi să învingi. Şi după cum triburile care se vor aşeza aici şi aiurea vor fi mai crude sau mai puţin crude, mai apropiate ca spirit sau vorbind o limbă de neînţeles, mai bine sau mai prost înarmate – paşii tăi vor fi mai agili sau mai puţin agili, mai discreţi sau mai zgomotoşi, iar distanţele măsurate în urmă în zilele de mers vor fi diferite, deşi întinderea este în toate punctele aceeaşi pentru ochi. Şi astfel se va magnetiza, se va diversifica şi se va colora diferit o imensitate care la început era palidă şi monotonă, dar care, pentru spiritul tău şi inima ta, va primi mai mult relief decât acele ţări fericite în care se află văile răcoroase, munţii albaştri, lacurile de apă dulce şi preriile.

      Căci pasul tău este aici cel al unui condamnat la moarte, dincolo de cel al unui om eliberat, aici va arăta surprize, dincolo surpriza va fi rezolvată. Aici o urmărire, dincolo o atenţie discretă, ca în camera în care ea doarme şi nu vrei s-o trezeşti.

      Şi, desigur, nu se va întâmpla nimic în timpul celor mai multe din călătoriile tale, căci e de ajuns să accepţi aceste diferenţe, iar ceremonialul ce se va naşte din de să-ţi pară motivat, necesar şi absolut, pentru a se îmbogăţi calitatea dansului tău. Miracolul atunci va fi că acela pe care-l voi lipi caravanei tale, dacă-ţi ignoră limbajul şi nu participă la temerile tale, la speranţe şi bucurii, dacă pur şi simplu este redus la aceleaşi mişcări ca un conducător al animalelor sale, nu va întâlni nimic, decât un deşert gol şi va căsca în tot timpul traversării unei întinderi interminabile de la care nu va primi decât plictiseală, şi nimic în deşertul meu nu-l va schimba pe acest călător. Fântâna nu va fi pentru el decât o gaură de dimensiuni modeste care a trebuit să fie dezvelită de nisip. Şi ce ar fi putut să ştie despre duşman, de vreme ce prin esenţa lui acesta este invizibil: căci nu e vorba aici decât de un pumn de grăunţe de nisip plimbate de vânturi, deşi de sunt de ajuns pen278 tru a-i transfigura totul celui care este legat de de, aşa cum sarea transfigurează un ospăţ. Iar deşertul meu, dacă-ţi arăt regulile jocului, va avea o asemenea putere asupra ta, încât pot să le aleg banal, egoist, morocănos şi sceptic în mahalalele oraşului meu sau în trândăvia oastei mele şi să-ţi impun o singură traversare a deşertului, pentru a face să izbucnească în tine omul, asemenea unei seminţe ce-şi sparge coaja, şi să înfloreşti în sufletul şi inima ta. Şi vei reveni transformat, magnific, clădit pentru a trăi viaţa celor puternici. Iar dacă eu m-am mărginit să-ţi împărtăşesc limbajul lui, căci esenţialul nu aparţine lucrurilor, ci sensului lucrurilor, deşertul te-a făcut să răsări şi să creşti ca soarele.

      Îl vei traversa ca pe un bazin miraculos. Şi când vei urca pe cealaltă margine, râzând, viril şi impresionant, femeile vor recunoaşte în tine pe cel pe care-l căutau şi nu va trebui decât să le dispreţuieşti pentru a le avea.

      Cât de nebun e acela care pretinde să caute fericirea oamenilor în satisfacerea dorinţelor lor, crezând, atunci când îi priveşte mergând, că ceea ce contează în primul rând pentru om este accesul la scopul propus.