Iată pentru ce am spus o dată: libertate a sclavului sau a omului, respect al putreziciunii sau al cărnii sănătoase? Dreptate pentru om sau pentru pleava umană? împotriva ta, prin tine, pentru tine sunt drept. Şi, desigur, sunt nedrept pentru netrebnic, sau pentru neghiob, sau pentru omida ce nu s-a transformat, căci îi oblig să renunţe la ceea ce sunt şi să se împlinească.
CVII.
CACI INSTRUINDU-TE, TE CONSTRÂNG. DAR astfel este constrângerea, încât, atunci când e absolută, devine invizibilă, aşa cum te-aş obliga să rătăceşti pipăind peretele în căutarea uşii, şi nici nu-mi vei reproşa aceasta, nici nu te vei lamenta.
Căci regulile jocului de copii sunt constrângeri. Dar copilul le doreşte. Pe notabilii mei îi vezi uneltind pen tru a primi sarcinile şi datoriile notabililor, care sunt constrângeri. Iar femeile ascultă de modă în alegerea podoabelor lor, care se schimbă în fiecare an, şi aici, de asemenea, este vorba de un limbaj, iar limbajul e constrângere. Căci nimeni nu cere libertarea de a nu fi înţeles.
Dacă eu numesc casă un anume aranjament al pietrelor, nu eşti liber să schimbi cuvântul, căci altfel vei fi singur, neştiind a te face înţeles.
Dacă eu spun că o anume zi din an e sărbătoare, nu eşti liber să nu ţii seama de aceasta, căci altfel vei fi singur, neştiind să comunici cu poporul din care ai ieşit.
Dacă eu formez un domeniu dintr-o anume aranjare a animalelor, a caselor, a munţilor mei, nu eşti liber să-l părăseşti, căci altfel vei fi singur, neştiind să colaborezi atunci când munceşti la înfrumuseţarea domeniului.
Libertatea ta, atunci când te-a topit, făcându-te din gheţar mlaştină, te Iasă singur, căci nu mai eşti gheţar, urcând pe razele soarelui sub mantaua de zăpadă, ci egal altora şi la acelaşi nivel, urându-vă din pricina diferenţelor voastre, şi aflând starea de repaus pe care o află curând bilele amestecate, nemaifiind supuşi nici unui lucru care să vă domine, nici măcar absolutului limbajului, iată că orice comunicare între voi e de acum interzisă şi, inventând fiecare un limbaj propriu, alegându-vă fiecare zilele de sărbătoare, sunteţi despărţiţi unii de alţii şi mai singuri decât astrele în solitudinea lor rece.
Căci ce aţi putea aştepta de la fraternitatea voastră, dacă ea nu este fraternitate în arbore, ale cărei elemente sunteţi voi, arbore care vă vine din exterior, căci eu numesc cedru constrângerea pământului stâncos, dar ea nu este fruct al pământului, ci al seminţei.
Cum aţi putea deveni cedru dacă fiecare îşi alege arborele de clădit, sau nu pretinde a sluji unui arbore, sau chiar se opune înălţării unui arbore pe care îl va numi tiranie, şi-i râvneşte locul pentru el; trebuie să fiţi împărţiţi şi să slujiţi arborelui, nu să-i pretindeţi să vă slujească.
Iată pentru ce am aruncat sămânţa şi vă supun puterii ei. Iar dacă dreptatea este egalitate, eu recunosc că sunt nedrept. Căci eu creez linii de forţă, şi tensiuni, şi figuri. Dar datorită mie, care v-am transformat în ramuri, voi vă veţi hrăni cu soare.
cvra.
DESPRE VIZITA MEA LA SANTINELA ADORMITA.
Este bine ca acela să fie pedepsit cu moartea. Căci pe vigilenţa lui se reazemă atâta somn cu răsuflarea înceată, atunci când viaţa te hrăneşte şi se perpetuează prin tine, asemenea palpitaţiei mării în adăpostul unui liman neştiut şi templele închise, cu bogăţii sacerdotale încet strânse, asemenea mierii, atâta sudoare, şi lovituri de ciocan, şi pietre cărate, şi ochi istoviţi de jocurile acului în vălurile de aur, ca să le înflorească, şi de angajamente delicate inventate de mâini pioase. Şi hambarele cu provizii, pentru ca iarna să treacă uşor. Şi cărţile sfinte în hambarele înţelepciunii, unde se află depozitată cauţiunea pentru viitor a omului. Şi bolnavii a căror moarte o ajut, făcând-o liniştită, printre ai lor, şi după tradiţie, aproape neobservată, o simplă transmitere a moştenirii. Santinelă, tu eşti înţeles al zidurilor, care sunt înveliş pentru trupul fragil al oraşelor, împiedicându-l să se risipească, căci dacă vreo breşă le străpunge, trupul este lipsit de sânge. Tu mergi din lung în lat, la început deschis către rumoarea unui deşert ce-şi pregăteşte armele şi, fără contenire, revine să lovească asemenea hulei, să te plămădească şi să te întărească în acelaşi timp în care te ameninţă. Căci nu trebuie deosebit ceea ce te răvăşeşte de ceea ce te înalţă, căci acelaşi vânt sculptează dunele şi le împrăştie, acelaşi val sculptează faleza şi o surpă, aceeaşi constrângere îţi sculptează sufletul sau îl abrutizează, aceeaşi muncă îţi permite să trăieşti şi te împiedică să trăieşti, aceeaşi iubire care te copleşeşte cu fericire şi-ţi goleşte sufletul. Duşmanul tău e cel ce-ţi dă formă, căci te obligă să te clădeşti în interiorul zidurilor tale, aşa cum s-ar putea spune despre mare că este duşmană a corăbiei, căci ea este oricând pregătită să o înghită şi, corabia fiind înainte de toate luptă împotriva mării, marea este zid, şi limită, şi formă a aceleiaşi corăbii, căci de-a lungul generaţiilor mulţimea valurilor zdrobindu-se în etravă este aceea care a sculptat carena, făcând-o mai armonioasă pentru a pluti, întemeind-o şi înfrumuseţând-o. Fiindcă se poate spune că vântul care sfâşie pânzele este cel care le-a desenat, aşa cum a desenat şi aripa, şi că fără duşman nu ai nici formă, nici măsură.
Ce ar fi zidurile tale dacă n-ar exista santinelele?
Iată pentru ce aceea care doarme face ca oraşul tău să fie gol. În clipa aceea duşmanul vine să pună stăpânire pe oraş, pentru a-l îneca în somnul lui.
Şi iată că dormea cu capul sprijinit de piatra netedă şi cu gura întredeschisă. Iar obrazul său era obrazul unui copil. Îşi ţinea încă puşca strânsă la piept, asemenea unei jucării pe care o iei cu tine în vis. Privind-o, mi-a fost milă. Căci mi-e milă, în nopţile fierbinţi, de slăbiciunea oamenilor.
Slăbiciune a santinelelor, barbarul este cel ce vă adoarme. Cuceriţi de către deşert, lăsând porţile libere să se mişte în linişte pe balamalele lor, pentru ca oraşul să fie fecundat atunci când este epuizat şi are nevoie de barbar.
Santinelă adormită, avangardă a duşmanului. Deja cucerită, căci somnul tău este de a nu mai aparţine oraşului, bine legat şi imuabil, ci de a aştepta transformarea şi de a te deschide seminţei.
Şi am avut imaginea oraşului înfrânt din cauza somnului tău, căci totul se leagă şi se dezleagă în tine. Cât de frumoasă eşti atunci când veghezi, ureche şi ochi al oraşului… Şi atât de nobilă atunci când înţelegi, dominând prin dragostea ta simplă inteligenţa logicienilor, căci ei nu înţeleg oraşul, ci îl divid. Pentru ei, el este aici o închisoare, acolo un spital, dincolo o casă a prietenilor lor, şi chiar pe aceea o descompun în inima lor, văzând în ea acea cameră, apoi alta, apoi alta. Şi nu numai camerele, ci în fiecare acel obiect, celălalt, şi celălalt obiect încă. Apoi de obiectul însuşi fac abstracţie. Şi ce vor face cu aceste materiale din care nu vor să construiască nimic?
Dar tu, santinelă, dacă veghezi, tu eşti în legătură cu oraşul deschis înspre stele. Nu această casă, sau cealaltă, sau acest spital, sau acest palat. Ci oraşul. Nu 226 acest vaiet al muribundului, nici acest strigăt al femeii lăuze, nici acest geamăt de dragoste, nici această chemare a noului născut, ci această răsuflare diversă a unui trup unic. Oraşul. Nici veghea aceluia, nici acea căutare a celuilalt, ci’acest amestec de fervoare şi somn, acest foc sub cenuşa Căii Lactee. Oraşul. Santinelă, ureche lipită de pieptul iubitei, ascultând această linişte, această odihnă şi aceste răsuflări pe care nu trebuie să le divizi, pentru a le auzi, căci toate împreună sunt bătaia unei inimi. Ceea ce înseamnă bătaia inimii. Şi nimic altceva.
Santinelă, atunci când veghezi eşti egalul meu. Căci oraşul se reazemă pe tine, şi pe oraş se reazemă imperiul. Desigur, sunt de acord ca, dacă trec, să îngenunchezi, căci aşa se mişcă lucrurile, ca şi seva, dinspre rădăcină înspre frunziş. Şi este bine ca omagiul tău să urce înspre mine, căci aceasta este circulaţia sângelui în imperiu, asemenea iubirii mirelui înspre mireasă, asemenea laptelui mamei înspre copil, asemenea respectului celor tineri înspre cei bătrâni, dar poţi să spui că unul dintre ei primeşte ceva? Căci eu sunt primul care te slujesc.
Iată pentru ce, atunci când te privesc cum te sprijini în armă, egalul meu întru Domnul, căci cine poate distinge pietrele din temelie de cele din cheia de boltă, şi cine ar putea fi gelos pe una sau pe cealaltă… Iată pentru ce inima îmi bate din dragoste de a te privi, şi totuşi îmi voi trimite oamenii pentru a te ridica.
Căci tu dormi. Santinelă adormită. Santinelă moartă. Şi te privesc cu spaimă, căci în tine doarme şi moare imperiul. Îl văd bolnav, văzându-te pe tine, căci e semn rău, ca ei să-mi trimită santinele ce dorm.
„Desigur, mi-am spus, călăul îşi va face datoria şi-l va îneca în propriul lui somn…”. Dar, în mila mea, mi-a apărut o contradicţie nouă şi neaşteptată. Căci numai imperiile puternice taie capul santinelelor adormite, dar cei care trimit santinele pentru ca de să doarmă nu mai au dreptul să taie nimic. Căci vigoarea trebuie înţeleasă bine. Nu tăind capetele santinelelor adormite vei deştepta imperiile, ci atunci când imperiile sunt treze, capetele santinelelor adormite sunt retezate. Şi aici confunzi efectul şi cauza. Văzând că imperiile puternice retează capete, vrei să-ţi creezi forţa retezând, dar nu eşti decât bufon sângeros.
Creează dragostea şi vei fonda astfel vigilenţa santinelelor şi condamnarea celor care dorm, căci de s-au rupt deja prin de însele de imperiu.
Nu ai nimic pentru a te domina decât disciplina, care-ţi vine de la caporalul ce te supraveghează. Iar caporalii nu au, dacă se îndoiesc de ei înşişi, decât disciplina care le vine de la sergenţii lor, care-i supraveghează. Iar sergenţii de la căpitani, care-i supraveghează. Şi astfel până la mine, care nu-l am, pentru a mă conduce, decât pe Domnul şi, dacă am îndoieli, rămân în mijlocul pustiului, alăturându-mă.
Dar am să-ţi spun un secret, cel al permanenţei. Căci dacă dormi, viaţa ta e suspendată. Dar ea e suspendată şi atunci’ când îţi vin acele eclipse ale inimii care sunt secret al slăbiciunii tale. Căci nimic nu s-a schimbat în jurul tău şi totul s-a schimbat în tine însuţi. Şi iată-te în faţa oraşului, tu, santinelă, dar fără a te mai sprijini de pieptul iubitei tale pentru a-i asculta bătăile inimii, pe care nu le deosebeşti de tăcerea ei, sau de răsuflarea ei, căci totul nu este decât semn al iubitei, şi ea e una singură, dar pierdut între obiectele risipite pe care nu ştii să le strângi laolaltă, supus cântecelor nocturne care se contrazic unele pe celelalte, acestui cântec de beţiv ce neagă plânsetul bolnavului, acestei lamentări în jurul vreunui mort care neagă strigătul noului născut, acestui templu care neagă mulţimea de bâlci. Şi îţi spun: „Ce pot să fac din toată această dezordine şi acest spectacol incoerent?”, căci dacă nu ştii că există uu arbore, atunci rădăcini, trunchi, ramuri şi frunziş nu mai au o măsură comună. Şi cum ai putea să fi fidel dacă nu mai există nimeni pentru a primi? Ştiu că nu ai dormi dacă ai veghea un bolnav pe care-l iubeşti. Dar cel pe care l-ai fi putut iubi s-a stins şi s-a transformat în materiale risipite.
Căci s-a desfăcut nodul divin ce leagă lucrurile.
Dar doresc să fi fidel ţie însuţi, ştiind că vei reveni. Nu-ţi cer să înţelegi sau să simţi în fiecare clipă, ştiind că până şi cea mai pătimaşă dragoste e alcătuită din traversări ale atâtor pustiuri lăuntrice. În faţa iubitei te întrebi: „Fruntea ei e numai o frunte. Cum de o pot iubi? Vocea ei e doar o voce. A spus acea prostie. A făcut acel pas greşit…”. Ea este sumă ce se descom228 pune şi nu mai poate să te hrănească şi, curând, îţi închipui că o urăşti. Dar cum ai’ putea s-o urăşti? Nu eşti nici măcar capabil să iubeşti.
Taci, căci ştii, într-un mod obscur, că nu e vorba decât de un somn. Ceea ce, în acest moment, e adevărat despre femeie, este adevărat despre poemul pe care-l citeai, sau despre domeniu, sau despre imperiu. Îţi lipseşte puterea de a fi alăptat şi chiar de a descoperi – putere care, de asemenea, este dragoste şi cunoaştere – nodurile divine ce leagă lucrurile. Tu, sentinela mea adormită, îţi vei regăsi iubirile ca pe un tribut ce ţi se cuvine, şi nu doar una sau cealaltă, ci toate, şi, atunci când îţi vine plictiseala de a fi infidel, trebuie respectată în sine această casă părăsită.
Atunci când santinelele mele îşi fac rondul, nu pretind ca toate să fie fervente. Multe se plictisesc şi visează la supă, căci dacă toţi zeii dorm în tine, îţi rămâne chemarea animalică a satisfacţiilor pântecelui, iar cel care se plictiseşte se gândeşte la mâncare. Nu pretind ca sufletul tuturor să fie treaz. Căci eu numesc suflet ceea ce, în tine, comunică cu acele asambluri ce sunt noduri divine ce leagă lucrurile, fără a se împiedica de ziduri.
Ci doar ca, din timp în timp, unul dintre sufletele lor să ardă. Să existe o santinelă a cărei inimă să bată. Să existe una care să cunoască iubirea şi, deodată, să se simtă plină de greutatea şi zgomotele oraşului. Una care să respire stelele şi să cuprindă orizontul, asemenea acelor cochilii ce păstrează cântul mării.
Îmi este de ajuns ca tu să fi cunoscut această plenitudine de a fi om şi să fi bine pregătit pentru a o primi, căci ea este asemenea somnului, sau foamei, sau dorinţei ce-ţi revin la intervale de timp, şi îndoiala ta este a unui suflet pur, şi aş vrea să te consolez pentru ea.
Îţi va reveni, dacă eşti sculptor, înţelesul imaginii.
Îţi va reveni, dacă eşti preot, înţelesul credinţei, îţi va reveni, dacă ai iubit, înţelesul iubirii, îţi va reveni, dacă eşti santinelă, înţelesul imperiului, îţi va reveni, dacă eşti fidel ţie însuţi şi-ţi ţii casa curată, chiar dacă ea pare părăsită, ceea ce-ţi poate hrăni inima.
Iată pentru ce te clădesc astfel, prin aspre ore de studiu, încât poemul, prin miracol, să te poată înflăcăra, şi prin rituri şi obiceiuri ale imperiului, pentru ca acest imperiu să-ţi cucerească inima. Căci nu există dar pe 229 care să nu-l fi pregătit. Şi vizita nu va veni dacă nu există casa înălţată spre a o primi.
Santinelă, mergând de-a lungul zidurilor în plictiseala îndoielii ce se naşte din nopţile fierbinţi, ascultând zgomotele oraşului, atunci când oraşul nu-ţi vorbeşte, supraveghind adăposturile oamenilor, atunci când de sunt pentru tine asamblu mohorât, respirând deşertul în jurul tău atunci când el nu este decât vid, străduindu-te să iubeşti fără a iubi, să creezi fără a crede, să fi fidel atunci când nu mai ai cui să fi fidel, pregăteşti în tine iluminarea santinelei, care-ţi va veni câteodată ca răsplată şi dar al iubirii.
Fidel ţie însuţi nu e greu să fi, atunci când ai cui să fi fidel, dar eu vreau ca amintirea ta să fie chemare de fiecare clipă şi să spui: „Casa mea să fie vizitată. Am înălţat-o şi o păstrez pură… Iar constrângerea mea te va ajuta. Pe preoţii mei îi oblig la sacrificiu chiar dacă aceste sacrificii nu mai au sens. Pe sculptorii mei îi oblig să sculpteze chiar dacă se îndoiesc de ei înşişi. Îmi oblig santinelele să facă cei o sută de paşi sub ameninţarea pedepsei cu moartea, căci altfel vor muri de la sine, despărţindu-se de imperiu.
Îi salvez prin rigoarea mea.
