Numesc adevăr doar ceea ce te însufleţeşte. Căci nimic nu se poate demonstra, nici pentru, nici contra. Dar nu te îndoieşti de frumuseţe dacă te însufleţeşti de o imagine anume. Îmi vei spune atunci că, într-adevăr, e frumoasă. Despre domeniu sau imperiu, de asemenea, dacă, după ce-l vei fi descoperit, vei accepta să mori pentru el. Cum mi-ai putea spune că sunt adevărate pietrele, şi nu templul?

      Şi, dinăuntrul mănăstirii în care te însufleţesc cu cea mai impresionantă imagine, după ce am clădit-o pentru a ţi se arăta, cum ai putea s-o refuzi? Cum ai putea să-mi spui că este adevărată frumuseţea unui chip, şi nu divinitatea în lume?

      Căci creezi, oare, că frumuseţea unui chip e naturală? Eu îţi spun că e doar fruct al uceniciei tale. Căci nu am cunoscut orb-născut care, după ce s-a vindecat, să fie mişcat de la început de un surâs. Trebuie să-l înveţi surâsul. Din copilărie, un anumit surâs îţi pregăteşte bucuriile, surâsul unei surprize care ţi se ascunde încă. Sau un anumit fel de-a încrunta sprâncenele îţi pregăteşte suferinţele, sau un anumit tremur al buzelor anunţă lacrimi, sau o anumită strălucire a ochilor anunţă un proiect, sau o anumită înclinare anunţă pacea şi împăcarea în braţele ei.

      Şi din miile de experienţe clădeşti o imagine a patriei perfecte care poate să te primească, să te copleşească şi să te însufleţească în întregime. Şi iată că o recunoşti în mulţime şi, ca să n-o pierzi, ai accepta să mori.

      Fulgerul te-a lovit în inimă, dar inima ta era pregătită pentru a-l primi.

      Nu dragostea este aceea despre care îţi spun că are nevoie demult timp pentru a se naşte, căci ea poate fi revelaţie a pâinii de care te-am învăţat să-ţi fie foame. Am pregătit astfel în tine ecourile ce vor răsuna ascultând poemul. Iar poemul, care pe altul l-ar lăsa rece, pe tine te iluminează. Ţi-am pregătit o foame care se ignoră şi o dorinţă ce nu are încă pentru tine un nume. Este asamblu de drumuri, structură şi arhitectură. Zeul care sălăşluieşte în ea o va trezi dintr-odată şi în întregime, şi toate aceste căi se vor face lumină. Desigur nu-ţi dai seama de nimic: căci dacă ai cunoaşte-o şi ai căuta-o, ar însemna că deja ea poartă un nume. Ar însemna că deja ai găsit-o.

      CXXI.

      NOTA PENTRU MAI TÂRZIU: DIN CAUZA UNEI false algebre, aceşti imbecili au crezut că există contrarii. Şi contrariul dragostei este cruzimea. Când, de fapt, reţeaua relaţiilor în viaţă este astfel, încât, dacă nimiceşti unul dintre cele două contrarii ale tale, mori.

      Căci contrariul oricărui lucru, spun eu, este şi nu este decât moartea.

      Cel care aleargă după contrariul perfecţiunii, din ştersătură în ştersătură, îţi nenoroceşte tot textul. Căci nimic nu e perfect. Dar cel ce iubeşte perfecţiunea înfrumuseţează mereu.

      La fel, cel ce urmăreşte contrariul nobleţei va nimici 256 toţi oamenii, căci niciunul nu e perfect.

      Acelaşi lucru, despre cel care-şi nimiceşte duşmanul. Trăia de pe urma duşmanului, şi deci va muri. Contrariul corăbiei este marea. Dar ea a desenat şi finisat etrava şi carena. Contrariul focului este cenuşa, dar ea veghează asupra focului.

      La fel, cel care luptă împotriva sclaviei, făcând apel la ură, în loc să lupte pentru libertate, făcând apel la dragoste. Şi cum peste tot, în orice ierarhie, există urme de sclavie şi poţi numi sclavie rolul fundaţiei templului, pe care se sprijină pietrele nobile care, doar de, se înalţă spre cer, iată că eşti obligat, din consecinţă în consecinţă, să desfiinţezi templul.

      Căci cedrul nu este refuz şi ură faţă de tot ceea ce nu este cedru, ci pământ drenat de cedru şi devenit arbore.

      Dacă lupţi împotriva a orice ar fi, lumea întreagă îţi va deveni suspectă, căci totul este adăpost posibil, şi rezervă posibilă, şi hrană posibilă pentru duşmanul tău. Dacă lupţi împotriva a orice, trebuie să te nimiceşti pe tine însuţi, căci şi în tine se află o parte care-ţi este duşmană, oricât de sclavă ar fi.

      Singura nedreptate pe care o concep este aceea a creaţiei. N-ai distrus apa ce ar fi putut să hrănească mărăcinii, ci ai edificat un cedru care a sorbit-o pentru sine, iar mărăcinii nu se vor mai naşte.

      Dacă devii un anume arbore, nu vei mai deveni un altul. Şi ai fost nedrept pentru ceilalţi.

      Atunci când fervoarea ta se stinge, faci ca imperiul să dăinuie prin jandarmii tăi. Dar dacă numai jandarmii îl mai pot salva, înseamnă că imperiul e deja mort. Căci constrângerea mea este aceea a puterii cedrului ce leagă în nodurile sale apa pământului, nu sterila exterminare a mărăcinilor şi a apei, care se oferea, desigur, mărăcinilor, dar s-ar fi oferit, de asemenea, cedrului.

      Unde vezi că se face război împotriva vreunui lucru? Cedrul care prosperă şi nimiceşte tufărişul nu-l ia în seamă pe acesta. Nici nu ştie de existenţa lui. El face războiul pentru cedru şi transformă tufărişul în cedru.

      Vrei să faci oamenii să moară împotrivă? Cine va dori să moară? Accepţi să ucizi, dar nu să mori. Iar acceptarea morţii nu este posibilă decât dacă, prin ea, te transformi în ceva mai presus decât tine. Deci numai în dragoste. 257

      Aceia urăsc oamenii. Iar dacă au închisori, îngrămădesc în de prizonieri. Dar astfel îţi clădeşti duşmanul, căci închisorile strălucesc mai puternic decât mănăstirile.

      Cel care aruncă în închisori sau execută se îndoieşte, înainte de toate, de el însuşi. El extermină martorii şi judecătorii. Dar pentru a spori în măreţie nu îţi este de ajuns să-i extermini pe cei care te vedeau josnic.

      Cel care aruncă în închisori şi execută aruncă greşelile asupra altora. Deci este slab. Căci cu cât eşti mai puternic, cu atât mai mult iei greşelile asupra ta. De devin învăţăminte pentru victoria ta. Tatăl meu, atunci când unul dintre generali fusese bătut şi se scuza, l-a întrerupt: „Nu fi pretenţios până acolo, încât să te flatezi închipuindu-ţi că ai putut comite o greşeală. Atunci când încalec un măgar, iar el se rătăceşte, nu măgarul e acela care se înşală, ci eu”.

      „Scuza trădătorilor, spunea altădată tatăl meu, este în primul rând că au putut să trădeze”.

      CXXII.

      ATUNCI CÂND ADEVĂRURILE DEVIN EVIDENTE şi absolut contradictorii, nu ai nimic de făcut, decât să-ţi schimbi limbajul.

      Logica nu muşcă pentru a te face să treci de la un nivel la celălalt. Nu poţi prevedea reculegerea plecând de la pietre. Iar dacă vorbeşti despre reculegere în limbajul pietrelor, eşuezi. Trebuie să inventezi acel cuvânt nou care să dea o anume arhitectură a pietrelor tale. Căci s-a născut o fiinţă nouă, ce nu e divizibilă, nici explicabilă, căci a explica înseamnă a demonstra. Şi o botezi, deci, cu un nume.

      Cum ai putea să faci raţionamente asupra reculegerii? Sau asupra dragostei? Sau asupra domeniului? De sunt nu obiecte, ci divinităţi.

      L-am cunoscut pe acela care voia să moară fiindcă auzise cântându-se legenda unei ţări din Nord şi ştia, vag, că acolo, într-o anumită noapte a anului, oamenii merg prin zăpada îngheţată, sub stele, înspre casele de lemn ce-şi aruncă lumina în jur. Iar dacă intri în lumina lor, după ce ai ostenit mergând, şi-ţi lipeşti obrazul de 258 ferestre, descoperi că ea vine de la un arbore. Şi ţi se spune că aceasta este o noapte care are gustul jucăriilor de lemn vopsit şi miros de ceară. Iar despre chipurile acelei nopţi ţi se spune că sunt extraordinare. Căci sunt în aşteptarea unui miracol. Şi pe toţi bătrânii îi vezi ţinându-şi răsuflarea, şi privind în ochii copiilor, şi pregătindu-se pentru bătăile de inimă ce vor veni. Căci în aceşti ochi de copii va trece ceva insesizabil, nepreţuit. Noaptea aceasta ai pregătit-o tot anul, prin aşteptare, şi prin promisiuni, şi mai ales prin cântecele auzite, şi prin aluziile tale secrete, şi prin imensitatea iubirii tale. Iar acum vei desprinde din pom un umil obiect de lemn vopsit şi-l vei întinde copilului, aşa cum vrea ceremonialul. Aceasta e clipa. Nimeni nu respiră. Iar copilul bate din pleoape, căci tocmai a fost trezit din somn. E acolo, pe genunchii tăi, cu acel miros de copil fraged trezit din somn, şi, în clipa în care te îmbrăţişează, îţi face în jurul gâtului ceva asemenea unei fântâni pentru inimă (Şi marele necaz al copiilor este acela de a fi jefuiţi de un izvor ce se află în ei, pe care nu-l cunosc şi la care vin să bea toţi cei ale căror inimi au îmbătrânit, pentru a întineri). Dar săruturile se opresc aici. Iar copilul priveşte arborele, şi tu priveşti copilul. Căci trebuie să culegi o surpriză ca în faţa unei minuni, ca la o floare rară ce ar înflori o dată pe an, în zăpadă.

      Şi iată-te copleşit de o anumită culoare a ochilor care se întunecă. Căci copilul, într-o clipă, aşa cum fac anemonele de mare, de îndată ce a atins cadoul, se apleacă asupra comorii lui, pentru ca ea să-l ilumineze. Şi ar fugi, dacă l-ai lăsa să fugă. Şi nu există speranţă de a ajunge la el. Nu-i vorbi, nu te aude.

      Să nu-mi spui că această culoare, abia schimbată, mai uşoară decât un nor deasupra preriei, nu are greutate. Căci, chiar dacă ea va fi singura răsplată a anului tău, şi a sudorii muncii tale, şi a piciorului tău pierdut în război, şi a nopţilor tale de meditaţie, şi a insultelor şi a suferinţelor îndurate, te-ar răsplăti îndeajuns. În acest schimb câştigi.

      Căci nu există raţionament pentru a raţiona asupra iubirii faţă de domeniu, asupra liniştii templului, ca şi asupra acestei secunde incomparabile.

      Deci soldatul meu voia să moară – el, care nu trăise decât în soare şi nisip, el, care nu cunoscuse arborele de lumină, el, care abia ştia încotro se află Nordul – fiindcă i se spusese că undeva sunt ameninţate un anumit miros de ceară şi o anumită culoare a ochilor, pe care poemele i le aduseseră o dată, aşa cum vântul poartă aroma insulelor. Şi nu cunosc motiv mai bun pentru a muri.

      Căci eşti hrănit doar de nodul divin ce leagă lucrurile. Căruia nu-i pasă de mări şi ziduri. Şi iată că eşti copleşit în deşertul tău de existenţa, undeva, într-o direcţie pe care o ignori, la nişte străini despre care nu ştii nimic, într-o ţară despre care nu-ţi poţi închipui nimic, a aşteptării unei anumite imagini a unui obiect sărac din lemn vopsit, care se adânceşte în ochii unui copil asemenea unei pietre într-o apă stătătoare.

      Iar hrana pe care o primeşti merită să mori pentru ea. Iar eu aş ridica armate, dacă aş dori, pentru a salva, undeva în lume, un miros de ceară.

      Dar nu aş ridica armate pentru a apăra proviziile. Căci de sunt deja strânse şi nu ai nimic de aşteptat de la de, decât să te transforme în animal de grajd.

      Iată pentru ce, dacă ţi se sting zeii, nu vei mai accepta să mori. Dar nici nu vei mai trăi. Căci contrariile nu există. Chiar dacă viaţă şi moarte sunt cuvinte ce se opun unul altuia, nu poţi să trăieşti decât prin ceea ce te-ar putea face să mori. Cine refuză moartea, refuză viaţa.

      Căci dacă nu există nimic mai presus de tine, nu mai ai nimic de primit. Decât de la tine însuţi. Dar ce vei putea scoate dintr-o oglindă goală?

      CXXIII.

      VOI VORBI PENTRU TINE, CARE EŞTI SINGURA. Căci simt dorinţa de a revărsa în tine această lumină.

      Descoperind că, în tăcerea şi în singurătatea ta, îmi era posibil să te alimentez. Căci zeii nu ţin seama de ziduri şi mări. Şi tu eşti îmbogăţită, ca şi alţii, de existenţa, undeva, a unui miros de ceară. Chiar dacă nu speri să-l simţi vreodată.

      Nu am alt mijloc de a aprecia calitatea hranei pe care ţi-o aduc, decât să te judeci tu însăţi. Ce se întâmplă cu tine după ce ai primit-o? Vreau să-ţi îm260 preunezi mâinile în linişte, cu ochii întunecaţi, asemenea celor ai copilului căruia i-am dat comoara ce începe să-l devoreze. Căci nici darul pe care l-am făcut copilului nu era obiect. Cel care ştie din trei pietre să clădească o flotă de război pe care s-o ameninţe cu o furtună, dacă-i voi da un soldat de plumb, va face din el armată, şi căpitani, şi credinţă faţă de imperiu, şi asprime a disciplinei, şi moarte de sete în deşert. Instrumentul de muzică este cu totul altceva decât instrument

      — E materie pentru capcana viitoarelor tale capturi. Care nu ţin de esenţa capcanei. Te voi ilumina şi pe tine, pentru ca mansarda ta să fie strălucitoare şi inima plină. Căci oraşul adormit pe care-l priveşti de la fereastra ta este altul după ce ţi-am vorbit despre focul de sub cenuşă. Iar drumul de rond nu e acelaşi pentru santinela mea, dacă e promontoriu al imperiului.

      Atunci când te dăruieşti, primeşti mai mult decât dai. Căci nu erai nimic şi te împlineşti. Şi puţin îmi pasă dacă vorbele se contrazic.

      Voi vorbi pentru tine, care eşti singură, căci vreau să te populez. Poate îţi este greu, din cauza unui umăr scrintit sau a unei infirmităţi a ochiului, să-ţi primeşti soţul în casă. Dar există prezenţe mai puternice şi am observat că, pe patul lui mizer, cancerosul nu mai era acelaşi într-o dimineaţa de victorie şi, deşi grosimea zidurilor oprea sunetul trâmbiţelor, camera sa părea plină.

      Şi, totuşi, ce a trecut dinafară înăuntru dacă nu nodul lucrurilor, care este victorie şi nu poate fi stăvilit de ziduri şi mări? Şi pentru ce n-ar exista o divinitate şi mai arzătoare încă? Care te va plămădi fierbinte în inimă, credincioasă şi minunată.

      Căci dragostea adevărată nu se cheltuie. Cu cât dai mai mult, cu atât mai mult îţi rămâne. Iar dacă te adapi din fântâna adevărată, cu cât scoţi mai mult din ea, cu atât e mai generoasă.

      Dar soţul tău, dacă surâde în altă parte, te jefuieşte şi tu vei fi obosită de a iubi.

      Iată pentru ce te voi vizita. Şi nu am nevoie să mă fac cunoscut de către tine. Eu sunt nod al imperiului şi ţi-am inventat o rugă. Şi sunt temelie a unui anume gust al lucrurilor. Şi te înlănţuiesc. Şi singurătatea ta se va sfârşL.

      Şi cum ai putea să nu mă urmezi? Nu mai sunt nimic’altceva decât tu însăţi. Ca şi muzica ce clădeşte în tine o anumită structură care te pârjoleşte. Şi muzica nu e nici adevărată, nici falsă. Tu eşti cea care te-ai împlinit.