Dar vei fi pierdut, astfel, pentru totdeauna, ceea ce doreai să favorizezi, căci nimănui nu-i pasă de creşterea în număr a vitelor de îngrăşat.
Eu construiesc sufletul omului, şi îi clădesc frontiere şi limite, şi îi desenez grădini – şi, pentru a exista un cult al copilului, pentru ca el să aibă un înţeles în inima omului, se poate să favorizez, în aparenţă, mai puţin numărul – căci eu nu cred în logica ta, ci în înclinaţiile iubirii.
Dacă exişti, vei clădi un arbore, şi dacă inventez şi creez arborele, nu fac decât să propun o sămânţă. Florile şi fructele dorm în toată puterea lor în acest pat. Dacă te dezvolţi, te dezvolţi după liniile mele nepreconcepute, căci niciodată nu m-am îngrijit să le concep. Şi existând, te poţi împlini. Iar iubirea ta devine copil al acestei iubiri.
LXXXVI.
MĂ LOVEAM DE UN PRAG, CACI SlNT EPOCI în care limbajul nu poate nici surprinde, nici prevedea nimic. Unii îmi descriu lumea ca pe un rebus şi îmi cer să le-o explic. Dar nu există explicaţie, iar lumea nu are sens.
„Trebuie să ne supunem sau să luptăm?”. Trebuie să te supui – ca să supravieţuieşti şi să lupţi – pentru a continua să fi. Lasă viaţa să treacă asupra lucrurilor. Căci mizeria prezentului este atât de mare, încât viaţa, care este unică, va lua forme contrarii pentru a se exprima. Dar nu-ţi face iluzii: aşa cum eşti, eşti mort. Contradicţiile, şi îndoielile, şi mizeria ta aparţin împlinirii tale. Te frămânţi şi suferi. Iar tăcerea ta este asemenea celei a bobului de grâu ce putrezeşte şi se transformă în pământ. Iar sterilitatea ta este sterilitatea crisalidei. Dar vei renaşte împodobit cu aripi.
Îţi vei spune, ajuns pe muntele de la înălţimea căruia problemele tale se rezolvă: „Cum de n-am înţeles de la început?”. Ca şi cum la început ar fi fost 192 ceva de înţeles.
LXXXVII.
NU VEI PRIMI NICI UN SEMN, CACI PECETEA divinităţii de la care aştepţi semn este tăcerea însăşi. Pietrele nu ştiu nimic despre templul pe care-l alcătuiesc şi nici nu pot să ştie ceva. Nici scoarţa – despre copacul pe care-l acoperă. Nici copacul însuşi – despre domeniul pe care-l alcătuieşte împreună cu alţi copaci şi alte lucruri. Nici tu – despre divinitate. Căci ar trebui ca templul să se arate pietrei sau arborele scoarţei, ceea ce n-ar avea sens, căci nu există limbaj în care piatra să-l poată primi. Limbajul aparţine înălţării arborelui, nu scoarţei sale.
Aceasta a fost descoperirea mea după acea călătorie înspre divin.
Mereu singur, închis în mine şi prezentându-mă mie. Şi nu am nici o speranţă să ies prin mine din singurătatea mea. Piatra nu are speranţă de a deveni altceva decât piatră. Dar, colaborând, se alătură celorlalte şi devine templu.
Nu mai am speranţa de a asista la apariţia arhanghelului, căci sau este invizibil, sau nu există. Iar cei ce aşteaptă un semn de la Domnul fac din divinitate un reflex de oglindă în care n-ar descoperi nimic în afara lor înşişi. Dar, îndrăgindu-mi poporul, simt năpădindu-mă o căldură ce mă transfigurează. Şi aceasta este pecete divină. Căci tăcerea, o dată ce s-a lăsat, este aceeaşi pentru toate pietrele.
Nu aş fi nimic şi nu aş putea mulţumi niciodată dacă n-aş aparţine nici unei comunităţi.
Lăsaţi-vă, deci, să fiţi grăunţe de grâu aşezate în hambar peste iarnă, şi dormiţi în liniştea voastră.
LXXXVIII.
ACEST REFUZ DE A FI LĂSAŢI ÎN URMA: „Eu”, spun ei.
Şi se lovesc cu pumnul în piept. Ca şi cum în ei şi prin ei ar exista cineva. Aşa cum pietrele templului ar spune: „Eu, eu, eu…
La fel cei pe care-i condamnam să extragă diamante. Sudoarea, truda, abrutizarea deveneau diamante şi lumină. Iar ei existau prin diamantele ce erau semnificaţia lor. Dar a venit ziua în care s-au revoltat. „Eu, eu, eu!” spuneau. Iată că refuzau să se mai supună diamantului. Nu mai voiau să se înalţe, transformându-se. Ci să fie onoraţi pentru ei înşişi. În locul diamantului, se propuneau ei înşişi ca model. Erau urâţi, căci numai prin diamant sunt frumoşi. Căci pietrele sunt frumoase în alcătuirea templului. Căci arborele este frumos în alcătuirea domeniului. Iar fluviul este frumos în alcătuirea imperiului. Cânţi despre fluviu: „Tu, cel care ne hrăneşti turmele, tu, sânge al câmpiilor noastre, tu, călăuză a corăbiilor noastre…”.
Dar în proprii-i ochi, ei deveniseră scop, nu mijloc, şi nu se mai îngrijeau decât de ceea ce le-ar fi putut fi de folos, nu de acea imagine mai presus de ei, căreia ei înşişi i-ar fi putut sluji.
Iată pentru ce şi-au masacrat prinţii, au zdrobit până la pulbere diamantele pentru a le împărţi între ei toţi, i-au înfundat în temniţe pe aceia care, căutători de adevăruri, i-ar fi putut domina într-o zi: „A venit timpul, spuneau ei, ca templul să slujească pietrelor”.
Şi îşi închipuiau cu toţii că părticica lor de templu i-a făcut bogaţi, nedându-şi seama că, deposedaţi de ceea ce-i făcea construcţie divină, s-au transformat în moloz spulberat.
LXXXIX.
ŞI, TOTUŞI, ÎNTREBI:
— Unde începe sclavia, unde se sfârşeşte, unde începe universalul, unde se sfârşeşte? Iar drepturile omului unde încep? Căci eu cunosc drepturile templului, care este înţeles al pietrelor, şi drepturile imperiului, care este înţeles al oamenilor, şi drepturile poemului, care este înţeles al cuvintelor. Dar nu recunosc drepturile pietrelor împotriva templului, nici drepturile cuvintelor împotriva poemului, nici drepturile omului împotriva imperiului.
Nu există egoism adevărat, ci mutilare. Iar cel ce se plimbă singur spunând: „Eu, eu, eu…” poate lipsi din regat. La fel piatra în afara templului, sau cuvântul sec în afara poemului, sau o bucată de carne ce nu face parte dintr-un trup.
— Dar, i se spune, eu pot să suprim imperiile şi să unesc oamenii într-un singur templu, iar ei îşi vor primi înţelesul dintr-un templu mai vast…
— Asta înseamnă că nu înţelegi nimic, răspunde tatăl meu. Căci pietrele acelea le vezi la început alcătuind un braţ şi primind astfel un înţeles. Pe altele le vezi compunând un gât, altele o aripă. Dar împreună alcătuiesc un înger de piatră. Şi altele, împreună, compun o ogivă. Altele – o coloană. Iar dacă vei aduna aceşti îngeri de piatră, aceste coloane şi ogive împreună, vor forma un templu. Iar dacă vei lua toate aceste temple la un loc, de alcătuiesc oraşul sfânt ce guvernează mersul tău prin deşert. Şi ai putea pretinde că, în loc să supui pietrele braţului, gâtului şi aripii unei statui, iar apoi, prin braţ, gât şi aripă – statuii, şi prin statuie – templului, iar prin templu – oraşului sfânt, ar fi mai bine să supui dintr-odată pietrele acestui oraş sfânt, făcând din de un morman uniform, ca şi cum lumina oraşului sfânt, care este unică, nu ar lua naştere din această diversitate? Ca şi cum lumina coloanei, care este unică, nu ar lua naştere din capitel, din trunchi şi din soclu, care sunt deosebite. Căci cu cât adevărul se află mai sus, cu atât mai mult trebuie să te înalţi pentru a pune stăpânire pe el. Viaţa este una, ca şi panta ce duce către mare, şi totuşi, din etaj în etaj se diversifică, trimiţându-şi puterea din fiinţă în fiinţă, ca din treaptă în treaptă. Această corabie, deşi amestec divers, este unică. Apropiindu-te, descoperi pânze, catarge, o provă, pereţi, o etravă. Apropiindu-te şi mai mult, îi descoperi fiecăruia funiile, scoabele, scândurile şi cuiele. Şi fiecare dintre acestea se descompune în continuare.
Dar imperiul meu nu are semnificaţie, nici viaţă adevărată, dacă nu este decât aliniere perfectă de pietre.
El trebuie să fie mai întâi căminul tău. Apoi – căminul unei familii. Apoi – familiile unui trib. Apoi – triburile unei provincii. Apoi – provinciile imperiului meu. Şi îl vei vedea fervent şi însufleţit de la apus la răsărit, asemenea unei corăbii în larg ce se hrăneşte cu vânt şi-l orânduieşte după o direcţie ce nu se schimbă, 195 deşi vintul e schimbător, iar corabia nu este decât mulţime de lucruri strânse laolaltă.
Munca aceasta de înălţare o poţi continua şi poţi lua imperiile pentru a face din de un vas mai încăpător, care să cuprindă în el toate corăbiile şi să le poarte într-o direcţie ce va fi unică, hrănită de vânturi diverse şi schimbătoare, dar păstrând capul etravei înfipt neclintit în stele. A uni înseamnă a lega mai bine diversităţile şi nu a le şterge în numele unei ordini goale de sens.
XE
— ŞI, TOTUŞI, ŢI SE ÎNTÂMPLĂ SA TE NELINIŞTEŞTI, căci ai văzut tirani ce strivesc oamenii, şi cămătari ce-i ţin legaţi în robia lor şi, câteodată, constructori de temple ce uită să slujească divinitatea, storcind în folosul lor sudoarea supuşilor. Şi nu ţi s-a părut că oamenii ar fi câştigat în acest fel în grandoare.
Aceasta înseamnă că trudesc pentru un scop nevrednic. Căci nu trebuie să realizezi ascensiunea extrăgând braţul din hazardul pietrelor care-l compun. Şi îngerul de piatră
— Din hazardul membrelor. Şi templul – din hazardul îngerilor, coloanelor sau ogivelor. Căci eşti liber să te opreşti la etajul la care doreşti. Nu e cu nimic mai bine să supui oamenii templului mai degrabă decât braţului de piatră. Căci nici tiranul, nici cămătarul, nici braţul, nici templul nu sunt vrednice de a absorbi oamenii şi a-i îmbogăţi în schimbul propriei lor îmbogăţiri.
Căci nu materialele pământului sunt acelea care se orânduiesc la întâmplare şi-şi află ascensiunea în arbore. Pentru a crea arborele, ai aruncat înainte de toate sămânţa în care dormea. El a venit de sus, şi nu de jos.
Piramida ta nu are sens dacă nu se desăvârşeşte în divinitate. Căci ea se împrăştie asupra oamenilor, după ce i-a transfigurat. Poţi să te sacrifici prinţului, dacă el se prosternează Domnului. Căci atunci ceea ce dăruieşti se va reîntoarce la tine, schimbat în gust şi esenţă. Şi cămătarul nu va mai fi, nici braţul singur, nici templul singur, nici statuia. Căci de unde ar veni acest braţ, dacă nu s-a născut dintr-un timp? Trupul nu este mulţimea organelor puse unul lângă celălalt. Aşa cum corabia nu este, în hazardul punerii lor laolaltă, un efect de elemente diverse, ci, dimpotrivă, decurge, prin deosebiri şi contradicţii aparente; din înclinarea comună şi unică, înspre mare, aşa trupul, deşi se diversifică în organe şi membre, nu este o sumă a lor, căci nu mergi dinspre materiale înspre asamblu, ci, aşa cum îţi va spune orice creator, orice grădinar sau poet, de la asamblu înspre materiale. Şi îmi este de ajuns să înaripez oamenii cu iubirea faţă de turnurile ce domină nisipurile, pentru ca sclavii sclavilor arhitecţilor mei să inventeze căruciorul de dus pietre şi multe altele.
XEI.
MARE GREŞEALA ESTE DE A NU CUNOAŞTE că legea este semnificaţie a lucrurilor, nu rit, mai mult sau mai puţin steril, prilejuit de aceste lucruri. Legiferând dragostea, fac să se nască o anumită formă de dragoste. Dragostea mea e desenată tocmai de constrângerile pe care i le impun. Legea poate, deci, să fie obicei, la fel de bine ca jandarm.
XEII.
NOAPTEA ACEEA DE LA ÎNĂLŢIMEA ZIDURILOR prin care ţin oraşul în puterea mea, prin care garnizoanele ţin oraşele imperiului şi comunică una cu cealaltă cu ajutorul focurilor de pe munţi – aşa cum se cheamă, câteodată, una pe cealaltă santinelele ce se plimbă de-a lungul zidurilor şi fiecare se plictiseşte (şi, totuşi, îşi va da seama mai târziu că-şi afla sensul în această plimbare, căci nu există limbaj oferit santinelei pentru ca paşii să-i răsune în inimi, şi niciunul nu-şi dă seama de ceea ce face, şi fiecare se crede plictisit şi aşteaptă ora supei. Dar eu ştiu bine că nu trebuie să acorzi interes limbajului oamenilor, iar santinelele mele, care visează la supă şi cască de plictiseala gărzii se înşală. Căci apoi, la ora mesei, cel care se hrăneşte şi dă un brânci vecinului este o santinelă, şi asta înseamnă mult, căci dacă i-aş bloca în jurul jgheabului pe unde le curge hrana, n-ar fi cu nimic mai presus de o turmă de vite) …
