Şi mi-am dat seama că toţi oamenii trebuiau cuceriţi. Cei care vegheau şi cei care dormeau, cei care-şi făceau rondul pe ziduri şi cei care adăposteau acest rond. Cei care se bucurau pentru un nou-născut sau cei ce plângeau pentru un mort. Cei care se rugau şi cei care se îndoiau. Cucerirea înseamnă aţi clădi armătura şi aţi deschide sufletul înspre proviziile pline. Căci există lacuri în care-ţi vei putea potoli setea, dacă ţi se arată drumul. Şi-mi voî instala divinităţile în tine, ca să te lumineze.
Şi, desigur, în copilărie, trebuie să fi cucerit, căci altfel te vei afla deja plămădit şi înăsprit şi nu vei mai 23(î şti să înveţi un limbaj nou.
am înţeles, într-o zi, ca nu puteam sa mă înşel. Nu fiindcă m-aş fi crezut mai tare decât un altul sau judecând mai bine, ci pentru că, nemaicrezând în raţiunile ce se succed din propoziţie în propoziţie, după regulile logicii, ştiind că logica este guvernată de ceva mai presus de ea şi că nu face decât să traseze pe nisip urmele unui dans, care duc sau nu înspre puţul salvator, după geniul dansatorului, înţelegând cu certitudine că Istoria, o dată consumată, este tributară raţiunii, căci nici un pas nu va lipsi din succesiunea paşilor, dar că spiritul ce domină paşii nu se citeşte în viitor, înţelegând că o civilizaţie, asemenea unui arbore, naşte din puterea unei seminţe, care e unică, deşi se diversifică, şi se distribuie, şi se exprimă în organe diferite – rădăcini, trunchi, ramuri, frunze, flori şi fructe, care sunt putere a seminţei ce a luat formă. Înţelegând că, desigur, o civilizaţie, o dată clădită, se întoarce înspre origini, ceea ce arată logicienilor o pistă de urmat, dar pe care n-ar fi ştiut s-o coboare în sens invers, căci ei nu au legătură cu spiritul conducător. Ascultând oamenii certându-se, fără ca vreunul să aibă câştig cu adevărat, aplecând urechea înspre comentatorii geometrilor care, crezând că deţin adevărul, nu renunţau la el decât cu duşmănie sau acuzându-şi adversarii de sacrilegiu, agăţaţi cum erau de idolii lor tremurători, şi împărtăşindu-şi gloria singurului geometru veritabil, prietenul meu, care ştia că nu făcea decât să caute pentru oameni un limbaj, asemenea poetului, dacă vrea să-şi cânte dragostea, şi acest limbaj era simplu atât pentru pietre, cât şi pentru stele, care ştia, de asemenea, că va trebui, an de an, să schimbe limbajul, acesta fiind semn al ascensiunii. Descoperind, de asemenea, că nimic nu e fals pentru simplul motiv că nimic nu e adevărat (şi că e adevărat tot ce se împlineşte, asemenea arborelui), ascultând cu răbdare în tăcerea iubirii mele gângăveala, strigătele de mâme, râsetele şi plânsetele poporului meu. După ce, în tinereţea mea, atunci când alţii rezistau argumentelor prin care încercam nu să-mi clădesc, ci să-mi îmbrac gândirea, abandonaserăm lupta, în lipsa unui limbaj eficace, împotriva unui avocat mai bun decât mine, dar fără ca vreodată să renunţ la permanenţa mea, ştiind că ceea ce îmi 237 demonstra el era pur şi simplu faptul că eu mă exprimam prost şi că, mai târziu, mă voi folosi de arme mai puternice, căci există nenumărate, dacă în tine se află garanţii veritabile. Renunţând să ascult înţelesul incoerent al cuvintelor confuze ale oamenilor, căci mi s-a părut mai fertil ca ei să încerce să mă înţeleagă, preferind să mă desfăşor asemenea arborelui, pornind de la sămânţă, până la perfecţiunea rădăcinilor, a trunchiului şi a ramurilor, căci atunci nu mai este subiect de controversă, de vreme ce arborele există – şi, de asemenea, nu ai pentru ce să alegi între acest arbore şi un altul, de vreme ce el singur are un frunziş destul de întins pentru a oferi adăpost.
Şi aveau, astfel, certitudinea că obscurităţile stilului meu, ca şi contradicţia afirmaţiilor mele nu erau consecinţe ale unui fond nesigur, sau contradictoriu, sau confuz, ci ale unei proaste întrebuinţări a cuvintelor, căci nu putea fi nici confuză, nici contradictorie, nici nesigură o atitudine lăuntrică, o direcţie, o greutate, o înclinaţie ce nu trebuia să se justifice, ea existând, pur şi simplu, aşa cum există în mintea sculptorului, atunci când îşi frământă lutul, o anume nevoie ce încă nu are formă, dar va deveni imagine în lutul gata frământat.
cxn.
NAŞTERE A VANITĂŢII ATUNCI CÂND OAMENII nu sunt supuşi unei ierarhii (exemplu: general, guvernator). Atunci când apare fiinţa care să-i supună unul altuia, vanitatea dispare. Căci vanitatea vine din aceea că, bile amestecate, dacă niciunul dintre voi nu vă domină, iar voi să-i daţi un sens, deveniţi bănuitori şi geloşi pe locul ocupat de alţii.
Marea luptă împotriva obiectelor: a venit ora să-ţi vorbesc despre marea ta greşeală. Căci i-am crezut fervenţi şi i-am văzut fericiţi, amestecând fără contenire pietrişul în goliciunea pământului uscat, loviţi de soare asemenea unui fruct trecut, zgâriaţi de pietre, scurmând în adâncimea pământului pentru a se întoarce la suprafaţă şi a dormi goi sub pânza cortului, pe aceia care trăiau din diamantul pur pe care-l extrăgeau o dată pe 238 an. Şi i-am văzut nefericiţi, acri la inimă şi dezbinaţi pe aceia care, primind diamante în luxul lor, nu posedau decât o sticlărie inutilă. Căci nu ai nevoie de un obiect, ci de o divinitate.
Posesia obiectului este, desigur, permanentă, dar nu şi hrana pe care o primeşte de la el. Căci obiectul nu are alt sens decât de a te înălţa, dar te înalţi prin cucerirea, nu prin posesia lui. Iată pentru ce îl venerez pe acela care provoacă, aşa cum te-ar provoca la o cucerire grea, această ascensiune a muntelui, această educaţie pentru a putea înţelege un poem, această seducţie a sufletului inaccesibil, obligându-te, astfel, să te împlineşti. Dar îl dispreţuiesc pe celălalt, care e provizie strânsă, căci de la el nu mai ai nimic de primit. O dată ce ai smuls diamantul din pământ, ce mai e de făcut cu el?
Eu aduc înţelesul purtat al sărbătorii. Sărbătoarea este încoronare a pregătirilor de sărbătoare, sărbătoarea este pisc de munte la capătul ascensiunii, sărbătoarea este captură a diamantului atunci când îţi este permis să-l extragi din pământ, sărbătoarea este victorie încoronând războiul, sărbătoarea este primul prânz al bolnavului în prima zi a vindecării sale, sărbătoarea este promisiunea dragostei în ochii ei plecaţi când îi vorbeşti…
Iată de ce am inventat pentru tine această imagine:
Dacă aş dori, aş putea să creez o civilizaţie ferventă, plină de bucurie şi de râsetele clare ale muncitorilor ce se. Întorc de la muncă, şi de o dragoste puternică de viaţă, şi de aşteptare fierbinte a miracolelor zilei de mâine şi ale poemului ce te va face să simţi stelele având răsunet în tine, şi în care, totuşi, nu ai face nimic altceva decât ai scurma pământul pentru a extrage acele diamante ce vor deveni, în sfârşit, lumină, după ce, îndelung şi în linişte, s-au purificat în măruntaiele pământului (Căci venite din soare, devenite apoi ferigă, apoi noapte opacă, iată-le redevenite lumină). Deci, ţi-am spus, îţi asigur o viaţă patetică dacă te condamn la această muncă şi, o zi pe an, te chem la sărbătoarea capitală, ce va consta în ofrandă a diamantelor, care, în faţa poporului asudat, vor fi arse şi transformate în lumină. Căci mişcările tale lăuntrice nu sunt guvernate de folosirea obiectelor cucerite, iar sufletul tău se hrăneşte cu înţelesul lucrurilor, nu cu lucrurile.
Desigur, aş putea ca acest diamant să nu-l ard, ci să înfloresc cu el o prinţesă. Sau, închizându-l într-un cofret în secretul unui templu, să-l fac să strălucească mai tare, nu pentru ochi, ci pentru spirit (care se hrăneşte dincolo de ziduri). Dar nu aş face nimic esenţial pentru tine, dacă ţi l-aş da.
Am înţeles sensul profund al sacrificiului, care nu este de a te amputa, ci de a te îmbogăţi. Căci te înşeli întinzând mâna înspre obiect, când, de fapt, îi căutai sensul. Dacă inventez un imperiu în care, în fiecare seară, să ţi se distribuie diamante recoltate aiurea, la fel de bine te-aş putea îmbogăţi cu pietre, căci nu vei găsi în de nimic din ceea ce doreai să obţii. Mai bogat e acela care trudeşte un an întreg izbindu-se de stâncă şi, o dată pe an, arde fructul muncii sale pentru a-i elibera lumina ascunsă, decât acela care primeşte în fiecare zi fructe venite din altă parte, fără ca lui să i se pretindă ceva. (Ca şi în jocul de popice: plăcerea ta e să le răstorni. Şi e sărbătoare. Dar nu mai poţi aştepta nimic de la nişte popice căzute).
Iată pentru ce sacrificiile şi sărbătorile se confundă. Căci astfel arăţi sensul actului tău. Dar ai putea, oare, să spui că sărbătoarea este altceva decât bucuria de a da foc lemnului, după ce l-ai strâns, oboseala plăcută şi ameţeala întinderii, după ce ai urcat muntele, apariţia la lumină a diamantului, după ce l-ai extras, culesul, după ce via s-a copt? Cum ai putea să te foloseşti de o sărbătoare ca de o provizie? O sărbătoare este, după marş, sosirea şi încununarea, în acest fel, a marşului, dar să nu aştepţi nimic de la schimbarea ta în sedentar. Iată pentru ce nu te instalezi nici în muzică, nici în poem, nici în femeia cucerită, nici în priveliştea zărită din înaltul munţilor. Te pierd, dacă te distribui în egalitatea zilelor mele. Dacă nu le ordonez ca pe o corabie ce merge într-o direcţie anume. Poemul este o sărbătoare, cu condiţia să urci până la el. Templul este o sărbătoare, aceea de a te elibera în el de grijile mărunte. În fiecare zi ai suferit de corvezile la care te-a supus oraşul. În fiecare zi ai simţit acea febră născută din urgenţa pâinii ce trebuie câştigată, a bolilor de vindecat, a problemelor de dezlegat, mergând aici, mergând din240 colo, aici plângând, dincolo râzând. Apoi vine ora acordată liniştii şi împăcării sufleteşti. Şi urci treptele, şi împingi uşa, şi nu mai există pentru tine decât mare întinsă, şi contemplare a Căii Lactee, şi provizie de tăcere, şi victorie împotriva obişnuitului, şi aveai nevoie de toate acestea ca de hrană, căci te făcuseră să suferi obiectele şi lucrurile, dar de pentru tine nu există. Şi trebuie să vii aici, pentru ca o imagine să se nască din lucruri, şi să se stabilească o structură care să le dea un sens dincolo de spectacolul dezordonat de fiecare zi. Dar ce vei putea să faci în templul meu, dacă n-ai trăit în oraş, nu ai luptat, şi urcat, şi suferit, dacă nu aduci cu tine rezerva de pietre ce trebuie clădită în tine? Ţi-am vorbit despre războinicii mei şi despre dragoste. Dacă nu eşti decât amant, femeia cască lângă tine. Numai războinicul poate să facă dragoste. Dacă nu eşti decât războinic, nu există nimeni care să moară, decât o insectă cu solzi de metal. Doar bărbatul care a iubit poate să moară ca un bărbat. Şi nu există nici o contradicţie aici, decât de limbaj. Fructele şi rădăcinile au aceeaşi măsură comună – arborele.
cxra.
CACI NU NE ÎNŢELEGEAM ASUPRA REALITĂŢII.
Eu numesc realitate nu ceea ce e măsurabil într-o balanţă (de care îmi bat joc, căci eu nu sunt o balanţă şi puţin îmi pasă de realităţile văzute în felul acesta), ci ceea ce apasă asupra mea. Şi apasă asupra mea acest chip trist, sau această cantată, sau această fervoare în a sluji imperiul, sau această milă faţă de oameni, sau această dragoste de viaţă, sau această injurie, sau acest regret, sau această despărţire, sau această comuniune la cules de vii (cu mult mai mult decât ciorchinii culeşi, căci chiar dacă vor fi aduşi aiurea pentru a fi vânduţi, am primit deja de la ei esenţialul. Îmi amintesc de cel care trebuia să fie decorat de către rege, şi care a participat la sărbătoare – s-a bucurat de strălucirea sa, a primit felicitările prietenilor şi a cunoscut astfel mândria triumfului, dar regele a murit căzând de pe cal, înainte de a-i fi agăţat obiectul de metal pe piept îmi vei spune că acela n-a primit nimic?). 241
Realitatea, pentru dinele tău, este un os. Realitatea, pentru balanţa ta, este o greutate de fontă. Dar realitatea, pentru tine, este de o altă natură.
Acesta e motivul pentru care spun că financiarii sunt inconştienţi, iar dansatoarele – rezonabile. Nu fiindcă aş dispreţui munca celor dintâi, dar fiindcă dispreţuiesc morga lor, siguranţa şi satisfacţia de sine, căci ei se cred a fi scopul şi esenţa lucrurilor, când, de fapt, nu sunt decât valeţi şi se află în slujba dansatoarelor.
Căci să nu te înşeli asupra înţelesului muncii. Există munci care sunt urgente. Bucătăria palatului meu, de pildă. Căci dacă nu există hrană, nu vor exista oameni. Şi trebuie ca oamenii să fie, înainte de toate, hrăniţi, îmbrăcaţi şi adăpostiţi. Şi aceste servicii sunt urgente. Dar ceea ce este important nu stă în aceasta, ci în calitatea lor. Dansurile, şi poemele, şi meşterii în aur, şi geometrul, şi cel ce urmăreşte stelele, a căror viaţă munca bucătăriilor o permite, sunt singurii care onorează omul şi îi dau un sens.
Şi, deci, dacă vine la mine cel care nu cunoaşte decât bucătăriile, din care, într-adevăr, sunt scoase realităţi pentru balanţă şi oase pentru câini, îi interzic să vorbească despre om, căci va neglija esenţialul, asemenea adjutantului, care nu apreciază nimic în om în afara aptitudinilor sale de a mânui armele.
Pentru ce s-ar mai dansa în palatul tău, când dansatoarele trimise la bucătărie te-ar îmbogăţi cu un supliment de hrană? Şi pentru ce s-ar cizela tăvi de aur, când, dacă ai expedia cizelării la şantierul de tăvi de cositor, ai avea tăvi mai multe? Şi pentru ce s-ar mai tăia diamante, pentru ce s-ar mai scrie poeme, pentru ce s-ar mai urmări mersul stelelor, când ai putea să-i trimiţi pe toţi aceştia să treiere grâul, pentru a avea un supliment de pâine?
Dar cum în cetatea ta va lipsi ceva care să fie pentru spirit, nu pentru ochi şi nu pentru simţuri, vei fi constrâns să inventezi pentru ei o hrană falsă, care nu va valora nimic. Vei căuta fabricanţi care le vor fabrica poeme, automate care le vor fabrica dansuri, scamatori care din sticlă şlefuită le vor fabrica diamante. Şi iată că ei vor avea iluzia de a trăi. Deci nu se mai mai află în ei decât o caricatură a vieţii. Căci vor con242 funda înţelesul adevărat al dansului’, al diamantului şi al poemului – care nu te hrănesc cu partea lor invizibilă, decât dacă vei urca până la de – cu un furaj pentru iesle. Dansul este război, seducţie, asasinat şi căinţă. Poemul este ascensiune a unui munte. Diamantul este an de muncă transformat în stea. Esenţialul le va lipsi.
Ca şi jocul de popice: de vreme ce bucuria ta este de a face popicele să cadă, vei afla multă plăcere înşirând câteva sute şi construindu-ţi o maşină care să le doboare…
CXIV.
DAR SA NU CREEZI CA EU DISPREŢUIESC nevoile tale. Nici nu-mi închipui că de se opun semnificaţiei tale. Căci vreau să mă tălmăcesc, pentru aţi demonstra adevărul meu, în cuvinte care se opun unul altuia, ca de pildă necesar şi superfluu, cauză şi efect, bucătărie şi sală de dans. Dar eu nu cred în aceste diviziuni’ ce aparţin unui limbaj nefericit şi înseamnă că nu s-a ales muntele cel bun, spre a se desluşi de la înălţimea lui mişcările oamenilor.
Căci la înţelesul oraşului, santinela mea nu va ajunge decât atunci când Domnul îl va îmbogăţi cu limpezimea privirii şi auzului, şi atunci strigătul noului născut nu se va mai opune plânsetelor din jurul mortului, nici târgul – templului, nici cartierul rezervat – fidelităţii în dragoste din altă parte a oraşului, ci din toată această diversitate se naşte oraşul, care absoarbe, îmbrăţişează şi unifică, aşa cum arborele ţâşneşte unul singur din elementele diverse ce-l compun, aşa cum templul domină prin calitatea liniştii sale acest amestec de statui, stâlpi, altare şi bolţi, aşa cum eu nu întâlnesc omul decât la nivelul la care el nu-mi mai apare ca fiind cel ce cântă împotriva celui ce treieră grâul, cel care dansează împotriva celui ce presară grâul în brazdă sau cel care urmăreşte stelele împotriva celui ce făureşte cuie, căci dacă te divid, nu voi înţelege nimic şi te voi pierde.
Iată pentru ce, închizându-mă în liniştea iubirii mele, am plecat să privesc oamenii oraşului meu. Cu dorinţa de a-l înţelege. (Notează pentru mai târziu: nu cred că este o idee preconcepută de a alege raportul între activităţi. Raţiunea nu are nimic de-a face cu aceasta. Căci nu construieşti un corp plecând de la o sumă. Ci plantezi’ o sămânţă şi-ţi va apărea o sumă anume. Şi numai din calitatea iubirii se va naşte proporţia, care îţi va fi invizibilă până atunci, apărând doar în limbajul stupid al logicienilor, al istoricilor şi al criticilor, care-ţi vor arăta părţile şi-ţi vor spune cum ai putea face să crească una diminuându-le pe celelalte, demonstrând cu limpezime că mai degrabă aceea trebuie să crească şi nu cealaltă, când la fel de bine ar fi putut stabili contrariul, căci dacă inventezi imaginea bucătăriilor şi cea a sălii’ de dans, nu există balanţă pentru a cântări importanţa uneia sau alteia. Limbajul tău devine gol de sens atunci când prevezi viitorul. A construi viitorul înseamnă a construi prezentul. Înseamnă a crea o dorinţă pentru ziua de astăzi. Care este astăzi înspre mâine. Şi nu o realitate a actelor care nu vor avea sens decât mâine. Căci dacă organismul tău se smulge din prezent, moare. Viaţa, care este adaptare la prezent şi permanenţă în prezent, se reazemă pe legăturile nenumărate pe care limbajul nu le poate surprinde. Echilibrul este iăcut din mii de echilibre. Şi dacă vei dărâma unul singur, în urma unei demonstraţii abstracte, se va nărui în întregime, asemenea elefantului, construcţie enormă care moare dacă-i tai un singur vas de sânge. Nu e vorba aici de a dori ca nimic să nu se schimbe. Căci poţi să schimbi totul. Dintr-o câmpie aspră să faci o plantaţie de cedri. Dar important nu este să clădeşti’ cedri, ci să semeni seminţe. Şi, în fiecare moment, sămânţa însăşi sau ceea ce se va naşte din sămânţă va fi în echilibru în prezent).
Dar există mai multe unghiuri sub care poţi să vezi lucrurile. Dacă aleg muntele care-mi împarte oamenii după dreptul lor la provizii, probabil că, judecând după dreptatea mea, aceasta m-ar irita. Dar e la fel de probabil că dragostea mea ar fi alta pe un munte care ar împărţi oamenii altfel. Şi vreau ca orice dreptate să fie făcută. Iată pentru ce am cerut ca oamenii să fie studiaţi. (Căci nu există o anumită dreptate, ci un număr 244 infinit. Şi pot să-mi împart generalii după vârstă, pentru a-i răsplăti, făcându-i să crească în onoruri şi în îndatoriri. Dar pot, de asemenea, să le permit o odihnă care să sporească cu anii, descărcându-i de îndatoririle lor şi împovărând umerii tineri. Şi pot să judec gândindu-mă la imperiu. Şi pot să judec având în vedere drepturile individului sau, prin el şi împotriva lui, având în vedere omul).
Şi dacă, gândindu-mă la ierarhia armatei mele, ţin să judec echitatea ei, iată-mă prins într-o reţea de contradicţii ireductibile. Căci există serviciile făcute, capacităţile, binele imperiului. Şi voi găsi mereu o seară a calităţilor indiscutabilă, care va demonstra greşeala mea, privind din punctul de vedere al unei alte greşeli. Decâ’ nu mă tulbur atunci când mi se arată că există un cod evident după care deciziile mele sunt monstruoase, ştiind dinainte că, orice-aş face, aşa va fi mereu şi că ceea ce contează este să cumpăneşti puţin, să coci puţin adevărul pentru a-l primi, nu prin cuvinte, ci în greutatea sa. (Aici se poate vorbi despre liniile de forţă).
cxv.
MI SE PĂREA, DECI, ZADARNIC SĂ-MI CITESC oraşul din punctul de vedere al beneficiarilor. Căci toţi sunt criticabili. Dar problema mea nu stă în asta. Sau, mai bine spus, nu în primul rând. Căci doresc, desigur, ca beneficiarii mei să fie înnobilaţi, şi nu degradaţi prin uzul beneficiului. Dar ceea ce mă preocupă în primul rând este imaginea cetăţii mele.
Am plecat, deci, să mă plimb, însoţit de un locotenent care punea întrebări trecătorilor.
— Cu ce te ocupi? întreba el, la întâmplare, pe unul şi pe altul.
— Eu sunt dulgher, spunea unul.
— Eu sunt plugar, spunea altul.
— Eu sunt fierar, spunea al treilea.
— Eu sunt păstor, spunea un altul.
Sau sap puţuri. Sau îngrijesc bolnavi. Sau scriu pentru cei ce nu ştiu să scrie. Sau sunt măcelar. Sau ţes pânze. Sau cos haine. Sau…
Şi mi se părea că ei munceau pentru toată lumea. Căci toţi consumă carne, apă, leacuri, scânduri, ceai sau haine. Şi niciunul nu consumă prea mult pentru el însuşi, căci mănânci o dată, şi te îngrijeşti o dată, şi te îmbraci o dată, o dată bei ceaiul, o dată scrii! scrisori şi dormi într-un pat al unei case.
Dar se întâmpla ca unul dintre ei să-mi răspundă:
— Eu construiesc palate, eu şlefuiesc diamante, eu sculptez statui de piatră…
Şi aceştia, desigur, nu munceau pentru toţi, ci doar pentru unii, căci produsul muncii lor nu era divizibil.
Într-adevăr, dacă te gândeşti la cel ce munceşte un an pentru a picta un vas, cum ai putea distribui asemenea vase tuturor? Căci un om munceşte pentru mai mulţi, într-o cetate. Există femeile, bolnavii, infirmii, copiii, bătrânii şi cei care astăzi se odihnesc. Există, de asemenea, servitori ai imperiului meu, care nu produc obiecte: soldaţii, jandarmii, poeţii, dansatorii, guvernatorii. Iar aceştia consumă la fel demult ca şi ceilalţi, se îmbracă, se încalţă, mănâncă, beau şi dorm într-un pat al unei case. Şi fiindcă ei nu dau obiecte în schimbul celor pe care le consumă, trebuie ca undeva să furi aceste obiecte celor care le produc, pentru a-i înzestra şi pe cei ce nu produc. Nici un om instalat în atelierul său nu poate pretinde că tot ceea ce produce, consumă. Dar există obiecte pe care nu poţi pretinde că le oferi tuturor, căci nu ar fi cine să le lucreze.
Şi, totuşi, nu e important ca asemenea obiecte să fie concepute şi fabricate, căci de sunt luxul, şi floarea, şi sensul civilizaţiei tale? Obiectul care are valoare şi care este demn de om e tocmai acela care a costat mult timp. Este sensul însuşi al diamantului, care înseamnă un an de muncă pentru a stoarce lacrima nu mai mare decât o unghie. Sau picătura de parfum extrasă dintr-un coş de flori. Ce-mi pasă de soarta lacrimii sau a picăturii de parfum, de vreme ce ştiu dinainte că de nu pot fi distribuite tuturor şi mai ştiu că o civilizaţie se întemeiază nu pe destinul obiectelor, ci pe cunoaşterea lor?
Eu, stăpânul, fur pâine şi haine muncitorilor, pentru a le da soldaţilor, femeilor şi bătrânilor mei.
Şi de ce m-aş tulbura atunci când fur pâine şi haine 246 pentru a le da sculptorilor, şi şlefuitorilor de diamante, şi poeţilor care, deşi scriu poeme, trebuie să se hrănească?
Căci altfel nu vor mai exista nici diamante, nici palate, şi nimic din ceea ce ţi-ai putea dori.
Poporul meu se îmbogăţeşte doar din transmiterea în celelalte activităţi a activităţilor de civilizaţie care, desigur, îi costă mult timp pe cei care le practică, dar ocupă puţini oameni în oraş, aşa cum mi-am dat seama din întâlnirile noastre.
Şi, de altfel, mă gândeam, dacă destinatarul obiectului nu avea importanţă, de vreme ce, oricum, acel obiect nu putea fi distribuit tuturor şi, deci, nu puteam pretinde că el îi fura pe ceilalţi, era evident că urzeala destinatarilor este un lucru delicat de atins, care cere multă precauţiune, căci este structură a unei civilizaţii. Şi puţin contează calitatea lor sau justificările lor morale.
