XEVIII.

      DACA DRAGOSTEA TA NU ARE SPERANŢA SA fie împărtăşită, trebuie s-o păstrezi în tăcere. Ea poate să mocnească în tine, dacă e linişte. Căci ea creează o direcţie în lume, şi orice direcţie care-ţi permite să te apropii, să te îndepărtezi, să intri, să ieşi, să găseşti, să pierzi, te înalţă. Căci tu eşti cel ce trebuie să trăiască. Dar nu există viaţă dacă nici un zeu n-a creat pentru tine linii de forţă.

      Dacă dragostea ta nu este împărtăşită şi devine im212 plorare zadarnică pentru o răsplată a fidelităţii tale, şi 12” dacă nu ai forţa sufletească de a păstra tăcere, atunci, dacă există vreun medic, mergi la el să te vindece. Căci nu trebuie să confunzi dragostea cu sclavia inimii. Dragostea care se roagă este frumoasă, dar cea care imploră este a unei slugi.

      Dacă dragostea ta se loveşte de absolutul lucrurilor, ca de pildă exilul sau zidul de netrecut al unei mănăstiri, mulţumeşte Domnului dacă aceea pe care-o iubeşti te iubeşte şi ea, deşi este, în aparenţă, surdă şi oarbă. Căci există, pentru tine, o lumină aprinsă în lume. Puţin contează că nu te poţi folosi de ea. Căci cel ce moare în deşert, deşi moare, este bogat cu casa sa îndepărtată.

      Dacă voi clădi suflete mari şi îl voi alege pe cel mai perfect dintre de pentru a-l închide în zidurile tăcerii, vei spune că nimeni nu va primi nimic de la el. Şi, totuşi, el înnobilează întregul imperiu. Oricine trece în depărtare se prosternează. Şi astfel iau naştere semnele şi miracolele.

      Dacă există dragoste pentru tine, deşi inutilă, şi dragoste din partea ta în schimb, vei păşi în lumină. Căci doar ruga căreia tăcerea îi este răspuns e grandioasă, atunci când divinitatea există.

      Iar dacă dragostea ta e împărtăşită şi braţe se deschid pentru tine, roagă-te ca această dragoste să fie salvată de la putreziciune, căci mă tem pentru inimile prea fericite.

      XEIX.

      ŞI, TOTUŞI, FIINDCĂ IUBIserăm LIBERTATEA CARE mi-a făcut inima să răsune, şi mi-aş fi vărsat sângele pentru a o cuceri, şi fiindcă am văzut că privirile oamenilor ce luptau pentru această cucerire erau luminoase (aşa cum, în alte părţi, i-am văzut siniştri, şi îndobitociţi asemenea unor animale, şi vulgari în sufletul lor, pe aceia cărora li se atârna în staul porţia de hrană şi care, cu râtul ridicat, deveneau porci la troacă).

      Fiindcă, de asemenea, am văzut flacăra libertăţii înfrumuseţând oamenii, şi tirania abrutizându-i.

      Şi fiindcă nu abandonez nimic din ceea ce-mi aparţine şi dispreţuiesc bazarurile de idei, ştiind că, dacă vorbele nu dau o imagine a vieţii, de sunt cele care trebuie schimbate, iar dacă te înşeli, prins într-o contradicţie fără ieşire, fraza este aceea care trebuie ruptă, şi trebuie să descoperi muntele de la înălţimea căruia câmpia se va vedea limpede.

      Descoperind în acelaşi timp că sunt mari doar acele suflete care au fost întemeiate, şi plămădite, şi clădite asemenea unor fortăreţe prin constrângere, prin cult şi prin ceremonial, care este tradiţie, şi rugăciune, şi obligaţie nepusă în discuţie.

      Şi că frumoase sunt doar sufletele mândre ce nu acceptă să se încovoaie, care ţin oamenii drepţi în faţa supliciilor, liberi de ei înşişi şi de a nu abjura, deci liberi de ei înşişi în a alege şi a hotărî, şi legându-şi viaţa de cea pe care o iubesc, împotriva murmurelor mulţimii sau dizgraţiei regelui.

      Mi-am dat seama că nici libertatea, nici constrângerea nu au vreun sens. Căci niciuna dintre mişcările mele nu trebuie respinsă, deşi cuvintele prin care’le semnific se opun unul altuia.

      e.

      DACA ARUNCI OAMENII ÎN ÎNCHISOARE DUPĂ O idee preconcepută, şi dacă închizi mulţi (şi i-ai putea închide pe toţi, căci toţi poartă o parte din ceea ce tu condamni, cum ar fi să închizi dorinţele nelegiuite, şi atunci chiar şi sfinţii ar merge la închisoare), înseamnă că ideea ta preconcepută este un punct de vedere nepotrivit pentru a judeca oamenii, munte interzis şi sângeros, care împarte fără dreptate şi te forţează să acţionezi împotriva omului însuşi. Căci cel pe care-l condamni are, poate, multe părţi frumoase. Iar tu îl striveşti.

      Iar dacă jandarmii tăi, care, în mod necesar, sunt stupizi, agenţi orbi ai poruncilor tale, tocmai prin funcţia lor, de la care tu nu ceri intuiţie, ci, dimpotrivă, îi refuzi acest drept, căd ei trebuie nu să înţeleagă şi să judece, ci să distingă semnele tale, dacă jandarmii tăi primesc consemn să claseze în negru şi nu în alb – căci, pentru ei, nu va fi vorba decât de două culori – pe cel care, de pildă, fredonează atunci când e singur, sau se îndoieşte, câteodată, de Domnul, sau cască mun când pământul, sau, într-un fel sau altul, gândeşte, acţionează, iubeşte, urăşte, admiră sau dispreţuieşte vreun lucru oarecare, atunci se va deschide secolul abominabil în care te vei vedea aruncat în mijlocul unui popor al trădării, unde nu vei putea reteza capete de-ajuns, iar mulţimea ta va fi mulţime de suspecţi, iar poporul tău – popor de spioni, căd ai ales ua fel de a-i împărţi care nu se opreşte în afara lor, ceea ce ţi-ar permite să-i aşezi pe unii la dreapta şi pe alţii la stingă, făcând astfel operă de limpezire, ci trece înăuntrul sufletului oamenilor, despărţindu-i de ei înşişi, făcând din om spion faţă de sine, suspect faţă de sine, trădător faţă de sine însuşi, căci fiecare se îndoieşte de Domnul în nopţile fierbinţi.

      Căci fiecare fredonează în singurătate, sau cască muncind pământul, sau, vreodată, gândeşte, acţionează, iubeşte urăşte, admiră sau dispreţuieşte vreun lucru anume. Căci omul trăieşte. Şi doar acela ale cărei idei ar veni dintr-un bazar ridicol, şi nu din îndemnurile inimii lui, îţi va apărea ca sfânt.

      Şi fiindcă tu ceri jandarmilor tăi să depâsteze în om ceea ce-i aparţine lui însuşi, şi nu unuia sau altuia, vor pune în aceasta tot zelul lor, vo.’ descoperi ceea ce se află în fiecare, se vor înspăimânta de progresele răului, te vor înspăimânta prin rapoartele lor, te vor face să împărtăşeşti credinţa lor în urgenţa represiunii şi, după ce te vor fi convertit, te vor face să construieşti temniţe în care să-ţi închizi poporul întreg. Până în ziua în care vei fi obligat să-i închizi şi pe ei, căci şi eî sunt oameni.

      Iar dacă vrei ca ţăranii să lucreze pământul în bunătatea soarelui lor, ca sculptorii să cioplească piatra, ca geometrii să-şi inventeze figurile, va trebui să schimbi muntele de pe care-i priveşti. Şi, după muntele ales, ocnaşii tăi vor deveni sfinţi, iar tu vei ridica statui celui pe care-l condamni să spargă piatră.

      CI.

      M-AM GlNDIT LA CUVÂNTUL JAF, LA CARE mă gândiserăm mereu, fără să fi fost luminat asupra înţelesului lui. Ştiam, desigur, că e jefuitor acela care sfarmă stilul în profunzime, pentru a extrage efecte care 215 să-i fie de folos, efecte lăudabile în sine, căci stilul este acela care ţi le permite, el fiind creat pentru ca oamenii să-şi poată exprima mişcările lăuntrice. Dar tu îţi sfarmi vehiculul sub pretext de a vehicula, asemenea celui care-şi ucide măgarul sub poveri pe care nu le poate duce. Pe când prin poveri bine măsurate, îl înveţi cu munca, iar el va munci şi mai bine decât munceşte deja. Deci, îl expulzez pe cel care scrie împotriva regulilor. Să încerce să se exprime după reguli, căci numai astfel iau naştere regulile.

      Exerciţiul libertăţii, atunci când ea este libertate a frumuseţii omului, este asemenea jafului unei rezerve. Desigur, nu foloseşte la nimic o rezervă care doarme şi o frumuseţe ce se datoreşte calităţii cadrului de reguli, fără ca tu să ieşi vreodată din tipar pentru a o expune la vedere. Este frumos să clădeşti hambare în care să depozitezi grânele. Dar de nu vor avea sens decât dacă aceste grâne le vei scoate şi le vei împărţi în timpul iernii. Sensul hambarului este contrariul hambarului, care este locul în care aşezi. El devine locul din care scoţi. Dar numai un limbaj stângaci e cauza contradicţiei, căci a intra şi a scoate sunt cuvinte ce se opun, şi ar fi trebuit să spui nu: „Hambarul acesta este locul în care fac să între grânele”, la care un altul ţi-ar fi răspuns pe bună dreptate: „Este locul din care scot”, ci puteai să domini zarva cuvintelor lor, să absorbi contradicţiile şi să dai adevărata semnificaţie a hambarului, spunându-i escală a grânelor.

      Libertatea mea nu este decât consum al fructelor constrângerilor mele, care sunt singurele ce au puterea de a crea ceva ce merită a fi eliberat. Pe cel pe care-l văd liber în supliciu, căci refuză să abjure şi rezistă în sine însuşi poruncilor tiranului şi călăilor săi, pe acela îl numesc liber, şi pe cei ce rezistă pasiunilor vulgare îl numesc, de asemenea, liber, căci nu pot să spun că acela ce se transformă în sclav e liber, chiar dacă ei numesc libertate – libertatea de a se înrobi.

      Căci eu creez omul eliberând în el fapte omeneşti, creez poetul eliberând poemul, creez în tine un arhanghel eliberând cuvinte înaripate şi paşi mai siguri decât 216 ai unui dansator.

      CII nu am încredere în cel ce tinde sa judece dintr-un punct de vedere. Nici în acela care, fiind ambasador al unei cauze înalte, devine orb supunându-se ei’. Atunci când îi vorbesc, trebuie să trezesc în el omul. Dar nu am încredere în felul lui de-a asculta. Căci în primul rând ascultarea lui va fi abilitate, şiretlic de război, iar el va digera adevărul meu pentru a-l supune imperiului său. Şi cum aş putea să-i reproşez aceasta, când măreţia sa se naşte din aceea a cauzei sale?

      Cel care mă ascultă, şi cu care comunic fără piedici, care nu digeră adevărul meu pentru a-l extrage pe al lui şi a se folosi, la nevoie, de el contra mea, cel pe care-l numesc pe de-a-ntregul luminat, în general nu munceşte, nu acţionează, nu luptă, nu rezolvă probleme. El există într-un loc oarecare, lampion inutil, strălucind pentru sine însuşi şi pentru lux, floarea cea mai delicată a imperiului, dar sterilă prin prea marea ei puritate.

      Atunci se pune problema raporturilor mele, şi a comunicărilor mele, şi a punţii ce se leagă între mine şi acest ambasador al unei cauze străine. Şi al sensului limbajului nostru.

      Căci nu există comunicare decât prin imaginea divinităţii prezente. Aşa cum nu comunic cu soldatul meu decât prin imaginea imperiului, care are înţeles atât pentru unul, cât şi pentru celălalt, aşa cum cel care iubeşte nu comunică prin ziduri decât cu cea care aparţine casei sale şi pe care-i este dat s-o iubească, deşi absentă, deşi adormită. Dacă este vorba de ambasadorul unei cauze străine, şi doresc să joc cu el un joc mai înalt decât cel de şah, şi să întâlnesc omul la acel nivel la care înşelătoria nu-şi are locul, şi, chiar dacă ne înverşunăm unul împotriva altuia în război, ne stimăm şi respirăm unul în prezenţa celuilalt, asemenea acelui conducător care domnea la răsăritul imperiului şi care mi-a fost duşman iubit, nu-l voi aborda decât prin această nouă imagine, care va fi măsura noastră comună.

      Iar dacă este credincios, asemenea mie, şi dacă-şi supune poporul credinţei, asemenea mie, ne vom întâlni 217 ca doi egali în cortul de armistiţiu, departe de trupele noastre îngenuncheate, şi vom putea, unindu-ne în credinţă, să ne rugăm împreună.

      Dar dacă nu vei găsi o divinitate care să domine, nu există speranţă de comunicare, căci aceleaşi lucruri au un înţeles în asamblul lui şi un alt înţeles în al tău, aşa cum pietre asemănătoare, puse laolaltă de un alt arhitect, dau naştere unui alt templu, şi cum ai putea să te exprimi atunci când victorie pentru tine înseamnă înfrângerea lui, iar pentru el – victoria lui?

      Şi am înţeles, ştiind că nimic din ce se poate enunţa nu are importanţă, ci doar cauţiunea ce se află în spate şi a cărei enunţare se cere, şi a cărei greutate e cuprinsă în enunţare, ştiind că uzualul nu provoacă mişcări ale sufletului sau ale inimii, şi că „împrumută-mi ceainicul tău”, dacă agită pe cineva, e din cauza unei imagini tulburate, ca de exemplu atunci când ceainicul ar aparţine patriei tale lăuntrice şi ar însemna ceaiul luat împreună cu ea după clipele de dragoste, sau dacă el ar fi în afara ta şi ar însemna opulenţă şi fast… Am înţeles, deci, pentru ce refugiaţii noştri berberi, reduşi la materiale, în lipsa nodului divin care să lege lucrurile, incapabili, cu aceste materiale, chiar furnizate din abundenţă, să clădească invizibila bazilică ale cărei pietre vizibile ar fi fost ei înşişi, coborau la nivelul animalelor, care se deosebesc de om doar prin aceea că de nu au acces la bazilică şi-şi mărginesc săracele bucurii la uzul materialelor.

      Şi am înţeles pentru ce atât demult i-a mişcat poetul pe care li-l trimisese tatăl meu, atunci când le-a cântat despre lucrurile ce răsună unele într-altele.

      Cele trei pietricele albe ale copilului sunt o bogăţie mai mare decât obiecte adunate în vrac.

      Clâl.

      PAZNICII OCNAŞILOR MEI ŞTIAU MAI MULTE despre oameni decât geometrii mei. Pune-i la treabă şi vei. La fel, în guvernarea imperiului meu, aş putea ezita între generali şi paznicii de ocnă. Dar nu şi între 218 ei şi geometri.

      Căci nu e vorba de a cunoaşte măsurile, nici de a confunda arta măsurilor cu înţelepciunea, „cunoaştere a adevărului,” cum spun ei. Da. A unui adevăr ce permite măsuri. Desigur, poţi să ai stângăcia de a te folosi de acest limbaj ineficace pentru a guverna. Şi te vei strădui să iei măsuri abstracte şi complicate pe care le-ai fi putut lua şi ştiind să dansezi sau să păzeşti ocnele. Căci’ prizonierii sunt nişte copii. Şi oamenii – la fel.

      CIV.

      IL ASALTAU PE TATĂL MEU:

      Noi trebuie să guvernăm oamenii. Noi cunoaştem adevărul.

      Astfel vorbeau comentatorii geometrilor imperiului.

      Iar tatăl meu le răspundea:

      — Voi cunoaşteţi adevărul geometrilor…

      — Şi ce dacă? Nu acesta e adevărul?

      — Nu, răspundea tatăl meu.

      — Ei cunosc, îmi spunea tatăl meu, adevărul triunghiurilor lor. Alţii cunosc adevărul pâinii. Dacă o frămânţi prost, nu creşte. Dacă e prea fierbinte cuptorul, se arde. Dacă e prea rece, aluatul se încleiază. Deşi din mâinile lor iese o pâine proaspătă, din care-ţi face plăcere să muşti, plămăditorii de pâine nu vin totuşi să-mi ceară să le încredinţez guvernarea imperiului’.

      — Poate ai dreptate când vorbeşti despre comentatorii geometrilor. Dar există istorici şi critici. Aceştia au demonstrat acte ale oamenilor. Ei cunosc omul.

      — Eu, mi-a spus tatăl meu, dau guvernarea imperiului în mâinile aceluia ce crede în diavol. Căci, de atâta timp de când se perfecţionează, el descurcă destul de bine comportamentul obscur al oamenilor. Dar, desigur, diavolul nu-ţi poate fi de nici un folos pentru a explica relaţiile între linii. Iată pentru ce nu aştept de la geometri să-l afle pe diavol în triunghiurile lor. Şi nimic din triunghiurile lor nu-i poate ajuta în a conduce oamenii.

      — Eşti obscur, i-am spus eu, tu creezi, deci, în diavol? 219

      — Nu, mi-a răspuns tatăl meu.