— Deci, te supui.
— Iartă-mă, da, mă supun, dar nu voi putea vorbi, stăpâne…
Dispreţuiesc pe acela care se lasă convins de argumente, căci cuvintele trebuie să te exprime, nu să te 162 conducă. De desemnează, fără a conţine nimic. Dar acest suflet nu era dintre acelea pe care cuvintele îl pot desfereca:
— Nu voi putea vorbi, stăpâne, dar mă supun…
Îl respect pe acela care, dincolo de cuvinte, chiar dacă acestea se contrazic, rămâne neclintit ca etrava unei corăbii, care, în ciuda furiei mării, se întoarce mereu înspre steaua sa. Căci, astfel, ştiu încotro se îndreaptă.
Dar cei care se închid în logica lor urmează propriile lor cuvinte şi se învârt în loc, asemenea unor omizi.
Am privit-o îndelung:
— Cine te-a făurit? De unde vii? am întrebat-o.
A zâmbit fără să răspundă
— Vrei să dansezi?
Şi a dansat.
Iar dansul ei a fost minunat, dar nu putea să mă surprindă, de vreme ce exista ceva în ea.
Ai privit vreodată fluviul de pe vârful muntelui? A întâlnit aici o stâncă şi, neputând-o străpunge, i-a îmbrăţişat conturul. A ocolit mai departe, pentru a se folosi de o pantă favorabilă. În câmpie şi-a încetinit mersul în meandre, slăbindu-i forţele ce-l trăgeau înspre mare. În altă parte, a adormit într-un lac. Apoi a împins acea ramură înainte, aşezând-o pe câmpie ca pe o spadă.
La fel, îmi place ca dansatoarea să întâlnească linii de forţă. Ca mişcarea ei să se oprească, iar apoi să se elibereze. Ca surâsul, care acum era uşor, să devină aspru, pentru a dăinui ca o flacără sub vânt, ca acum să alunece cu uşurinţă, ca pe o pantă invizibilă, dar apoi să încetinească, iar paşii să-i devină grei, ca şi cum ar urca un munte. Îmi place să se poticnească de ceva. Sau să triumfe.
Sau să moară. Îmi place ca ea să fie o privelişte construită împotriva ei, şi să existe în ea gânduri îngăduite şi gânduri condamnate. Priviri posibile şi priviri imposibile. Rezistenţe, adeziuni şi refuzuri. Nu-mi place să fie aidoma în toate direcţiile, ca o piftie. Ci structură vie asemenea arborelui, care nu e liber să crească, ci se diversifică după geniul seminţei sale.
Căci dansul este destin şi trecere prin viaţă. Dar eu le vreau întemeiat şi însufleţit de ceva, pentru ca mersul tău să mă emoţioneze. Căci dacă vrei să treci peste trecut, şi trecutul ţi se opune, dansezi. Dacă vrei să iubeşti şi rivalul ţi se opune, dansezi. Şi dansul săbiilor e cel care aduce moartea. Şi tot dans e mişcarea corăbiei ce 163 caută ocoluri invizibile ale vântului, care s-o împingă înspre portul dorit.
Ai nevoie de duşman pentru a dansa, dar ce duşman te-ar onora cu dansul său, dacă n-ar exista nimic în tine?
Dansatoarea, luându-şi obrazul în mâini, mi-a mişcat inima. Şi am văzut în ea o mască. Căci există, în parada sedentarilor, figuri ce par a fi frământate, dar nu sunt decât capace de cutii goale. Căci nimic nu există în tine, dacă n-ai primit nimic. Dar pe aceea o recunoaştem ca depozitar al unei moşteniri. Exista în ea acel sâmbure tare ce rezistă călăului, căci greutatea unei mori întregi nu i-ar putea stoarce secretul. Această răscumpărare pentru care pieri şi datorită căreia ştii să dansezi. Căci nu e om decât acela pe care imnul, sau poemul, sau ruga l-au înfrumuseţat şi care e clădit pe dinăuntru. Privirea lui se fixează asupra ta cu limpezime, căci e privirea unui om bogat lăuntric. Iar dacă-i vei lua forma feţei, ea va deveni mască impunătoare a voinţei unui om. Şi ştii despre el că va dansa împotriva duşmanului. Dar ce vei şti despre dansatoare dacă nu este decât loc gol? Căci nu există dans al sedentarului. Dar acolo unde pământul este zgârcit, unde căruţa se agaţă în pietre, unde vara prea fierbinte arde recoltele, unde omul rezistă duşmanilor, unde cel slab este zdrobit, acolo se naşte dansul, din sensul fiecărui pas. Căci dansul e luptă împotriva îngerului. Dansul e război, seducţie, asasinat şi căinţă. Şi ce dans voi scoate din turma ta bine hrănită?
LXXI.
INTERZIC NEGUSTORILOR SĂ-ŞI LAUDE PREA mult mărfurile. Căci ei se transformă repede în pedagogi şi-ţi prezintă ca scop ceea ce, prin esenţă, nu e decât mijloc şi, înşelându-te astfel asupra drumului de urmat, te va degrada curând, căci dacă muzica lor e vulgară, îţi vor fabrica, pentru a o vinde, un suflet vulgar. Or, dacă e bine ca obiectele să fie create pentru a fi de folos oamenilor, ar fi monstruos ca oamenii să fie creaţi pen164 tru a servi obiectelor drept ladă de gunoi.
LXXII.
TATĂL MEU SPUNEA: „Trebuie să creezi. Dacă ai această putere, nu te preocupa de organizare. Se vor naşte alţi o sută de mii care vor servi creaţiei tale, din care se vor înfrupta ca viermii din carne. Dacă ai creat o religie, nu te preocupa de dogmă. Se vor naşte o sută de mii de comentatori care o vor clădi. A crea înseamnă a clădi fiinţa, şi orice creaţie este inexprimabilă. Dacă merg într-o seară în acel cartier al oraşului care e canal scurgându-se în mare, nu trebuie să inventez canalul, serviciile de strângere şi câmpurile de împrăştiere a gunoiului. Eu aduc dragostea faţă de pragul lustruit, şi în jurul ei se vor naşte cei ce spală trotuarele, ordonanţele de poliţie şi cei care adună gunoiul. Nici nu inventez un univers în care, prin magia ordonanţelor, munca să-l înalţe pe om în loc să-l abrutizeze, în care cultura să se nască din muncă, nu din odihnă. Nu poţi merge împotriva greutăţii lucrurilor. Greutatea lucrurilor e aceea care trebuie schimbată. Iar aceasta este poem, sau sculptură, sau imn. Şi dacă vei cânta destul de tare imnul muncii nobile, sens al existenţei, împotriva imnului odihnei, care coboară munca la rangul de impozit şi împarte viaţa omului în trudă de sclav şi odihnă goală, nu te preocupa de motive, de logică şi de regulamente speciale. Vor veni comentatorii să explice de ce imaginea ta e frumoasă şi cum trebuie construită. Vor merge într-o anume direcţie şi vor şti să argumenteze pentru aţi demonstra că e singura. Şi aceasta va face ca regulamentele să te împlinească, iar adevărul tău să se realizeze.
Căci nu au importanţă decât înclinarea şi direcţia, şi tendinţa înspre. Căci doar aici se află forţa mareei care, puţin câte puţin, fără inteligenţa logicienilor, dizolvă digurile şi întinde imperiul mării. Îţi spun: orice imagine puternică se împlineşte. Nu te preocupa în primul rând de calcule, de texte de lege şi de invenţii. Nu inventa un oraş al viitorului, căci acela care se va naşte nu-i va semăna. Creează dragostea faţă de turnurile ce domină nisipurile. Şi sclavii sclavilor arhitecţilor tăi vor descoperi cum trebuie cărate pietrele. Aşa cum apa, fiind 165 atrasă în jos, descoperă cum poate fi înşelată vigilenţa cisternei.
Iată pentru ce, îmi explica tatăl meu, creaţia rămâne invizibilă, asemenea dragostei care, din diversitatea lucrurilor, clădeşte un domeniu. E steril să loveşti sau să demonstrezi. Căci te înarmezi împotriva a tot ceea ce te uimeşte, şi oricărei demonstraţii îi opui o alta, mai frumoasă. Dar cum ai putea demonstra domeniul? Dacă-l atingi pentru a vorbi despre el, nu va mai fi decât amestec de lucruri. Dacă, pentru a explica umbra şi liniştea templului, îl atingi şi-i demontezi pietrele, opera îţi e în zadar, căci, abia atins, el nu mai e decât îngrămădire de pietre, şi nu linişte şi umbră.
Dar te voi lua de mână şi vom merge alături. În voia paşilor voi urca pe vârful colinei. Acolo îţi voi spune, cu o voce oarecare, lucruri pe care ţi le vei închipui a fi fost gândite de tine însuţi. Căci colina pe care am ales-o creează această ordine, şi nu alta. Marea imagine nu se remarcă niciodată ca fiind astfel. Ea există. Sau, mai exact, te găseşti în ea. Şi cum ai putea lupta împotrivă? Dacă te instalez în casă, locuieşti pur şi simplu acolo, şi de la această origine pleci pentru a judeca lucrurile. Dacă te instalez în unghiul din care femeia pare frumoasă şi trezeşte dragostea, te vei simţi, pur şi simplu, îndrăgostit. Cum ai putea refuza această dragoste în numele întâmplării care te ţine aici în acest moment, şi nu în altul? Trebuie să fi undeva! Iar creaţia mea nu e decât o alegere a zilei şi a orei, care nu se discută, ci este, pur şi simplu. Şi puţin îţi pasă de acest arbitrar. L-ai auzit, oare, pe cel înlănţuit de dragoste plângându-se că întâlnirea a fost întâmplătoare şi că acea femeie care-l frământă ar fi putut să fie moartă, sau să nu se fi născut, sau să se găsească atunci în altă parte? Am creat dragostea ta alegând ora şi locul, iar faptul că-ţi dai sau nu seama de aceasta nu te ajută să te aperi, şi iată că eşti prizonier.
Dacă vreau să creez în tine drumeţul care se îndreaptă noaptea spre creasta scăldată în stele, creez imaginea care te face să înţelegi că numai în acea spumă a stelelor pe creastă te vei putea împărtăşi. Şi nu voi fi fost pentru tine decât întâmplare care-ţi descoperă această necesitate, căci necesitatea îţi aparţine, asemenea igg emoţiei datorată poemului. Iar faptul că îţi dai sau nu seama de acţiunea mea nu te va împiedica să înaintezi. Cum ai putea, atunci când împingi uşa şi zăreşti diamantul strălucind în umbră, să-l doreşti mai puţin, ştiind că e fruct al unei porţi deschise, care te-ar fi putut conduce în altă parte?
Dacă te culc într-un pat şi-ţi dau să iei un leac de somn, leacul va fi real, şi somnul de asemenea. A crea înseamnă a-l situa pe celălalt acolo unde vede lumea aşa cum o doreşte, şi nu a-i propune o lume nouă.
Dacă inventez o lume şi te duc acolo pentru a ţi-o arăta, nu o vei vedea. Şi ai dreptate. Căci ea e falsă din punctul tău de vedere, iar tu îţi aperi cu raţiune adevărul. Şi sunt lipsit de eficacitate atunci când mă arăt pitoresc, sau strălucitor, sau paradoxal, căci nu este pitoresc, sau strălucitor, sau paradoxal decât ceea ce, privit dintr-un punct de vedere, era făcut pentru a fi privit din altul. Mă admiri, dar eu nu creez, sunt măscărici şi fals poet.
Dar dacă în mersul meu, care nu e nici adevărat, nici fals – nu există paşi pe care să-i poţi nega, căci ei există – te duc acolo unde adevărul e nou, nu mă vei remarca drept creator şi nu voi fi pentru tine nici pitoresc, nici strălucitor, nici paradoxal, paşii vor fi simpli şi se vor succeda simplu, iar eu nu voi fi cauza criticabilă a faptului că, văzută de aici, această întindere sporeşte în inima ta, sau această femeie e mai frumoasă, căci este adevărat că, de aici, femeia se vede mai emoţionantă, iar întinderea – mai vastă. Actul meu domină şi nu se înscrie în urme, reflexe sau semne şi, negăsindu-le, nu vei putea lupta împotriva mea. Abia atunci sunt creator şi poet adevărat. Căci creator sau poet nu e acela care inventează sau demonstrează, ci acela care-ţi ajută împlinirea.
Trebuie, întotdeauna, atunci când creezi, să absorbi contradicţii. Căci nimic nu e limpede sau obscur, incoerent sau coerent, complex sau simplu, în afara omului. Totul este, pur şi simplu. Iar atunci când vrei să te mişti printre lucruri cu limbajul tău stângaci şi să gândeşti la faptele tale viitoare, nu vei găsi nimic care să nu fie contradictoriu. Dar eu vin cu puterea mea, care nu e aceea de a nu-ţi demonstra nimic după limbajul tău, căci contradicţiile care te frământă sunt fără ieşire. Nici de aţi arăta falsitatea limbajului tău, 16 căci nu e fals, ci incomod. Ci, pur şi simplu, să te duc într-o plimbare în care paşii urmează unul altuia, să te aşez pe înălţimea de unde conflictele tale se rezolvă şi să te las să-ţi descoperi singur adevărul14.
LXXIII.
ŞI M-A CUPRINS DORUL DE MOARTE: „Dă-mi pacea staulului, îi spuneam Domnului, a lucrurilor bine orânduite, a recoltelor aşezate în hambare. Lasă-mă să fiu, după ce-mi voi fi încheiat devenirea. Sunt obosit de doliul inimii mele, de atâtea ori încercat. Sunt prea bătrân pentru a reîncepe să cresc prin toate vremurile mele. Am pierdut, unul după altul, toţi prietenii şi duşmanii mei, iar pe drumul plăcerilor mele triste s-a făcut lumină. M-am îndepărtat, m-am întors, am privit; am regăsit oamenii în jurul viţelului de aur, nu interesaţi, ci stupizi. Copiii care se nasc astăzi îmi sunt mai străini decât barbarii fără religie. Sunt împovărat de comori inutile, ca de o muzică ce niciodată nu va mai fi înţeleasă.
Mi-am început opera cu securea tăietorului de lemne în mână şi eram îmbătat de cântul arborilor. Pentru a fi drept, trebuie să te închizi într-un turn. Dar acum, când am privit oamenii prea de aproape, mă simt obosit.
Arată-mi-te, Doamne, căci totul e pierdut atunci când pierdută e dragostea pentru tine”.
Un gând mi-a apărut după marele triumf.
Căci intraserăm învingător în oraş, iar mulţimea s-a împrăştiat într-o beţie de flamuri, strigând şi cântând la trecerea mea. Iar florile alcătuiau un pat gloriei noastre. Dar nu am avut decât un simţământ amar. Mi se părea că sunt prizonierul unui popor vlăguit.
Căci această mulţime care-ţi slăveşte gloria te lasă atât de singur! Cel care ţi se oferă se îndepărtează de tine, căci nu există altă legătură între tine şi el decât credinţa comună. Doar aceia îmi sunt tovarăşi adevăraţi, care se prosternează împreună cu mine în aceeaşi rugă. Grăunţe ale aceluiaşi spic şi contopiţi în acelaşi aluat, pentru a forma pâinea. Dar cei ce mă adorau îmi aduceau pustiu în suflet, căci nu pot să-i respect pe cei care se înşală şi nu pot consimţi la această adoraţie faţă de mine. Nu ştiu să primesc tămâia, căci nu mă voi privi niciodată în ochii celorlalţi şi sunt obosit de mine însumi, căci sufletul meu e greu de purtat şi, pentru a mă împlini în eternitate, trebuie să mă despoi de ceea ce-mi aparţine. Iar cei ce mă tămâiau mă făceau trist şi gol, asemenea unui puţ secat asupra căruia s-a aplecat mulţimea însetată. Neavând nimic de dat care să merite osteneala şi, de la aceia care se prosternau în faţa mea, nemaiavând nimic de primit.
Căci am nevoie de acela care este fereastră deschisă asupra mării, şi nu oglindă în care mă plictisesc privindu-mă.
Şi din acea mulţime, doar morţii, pe care nu-i mai frământă vanitatea, îmi apăreau demni.
Şi mi-a apărut acest gând, obosit fiind de aclamaţiile care, asemenea unui zgomot lipsit de sens, nu aveau nimic să-mi spună.
