Şi îşi închipuiau cu toţii că părticica lor de templu i-a făcut bogaţi, nedându-şi seama că, deposedaţi de ceea ce-i făcea construcţie divină, s-au transformat în moloz spulberat.

      LXXXIX.

      ŞI, TOTUŞI, ÎNTREBI:

      — Unde începe sclavia, unde se sfârşeşte, unde începe universalul, unde se sfârşeşte? Iar drepturile omului unde încep? Căci eu cunosc drepturile templului, care este înţeles al pietrelor, şi drepturile imperiului, care este înţeles al oamenilor, şi drepturile poemului, care este înţeles al cuvintelor. Dar nu recunosc drepturile pietrelor împotriva templului, nici drepturile cuvintelor împotriva poemului, nici drepturile omului împotriva imperiului.

      Nu există egoism adevărat, ci mutilare. Iar cel ce se plimbă singur spunând: „Eu, eu, eu…” poate lipsi din regat. La fel piatra în afara templului, sau cuvântul sec în afara poemului, sau o bucată de carne ce nu face parte dintr-un trup.

      — Dar, i se spune, eu pot să suprim imperiile şi să unesc oamenii într-un singur templu, iar ei îşi vor primi înţelesul dintr-un templu mai vast…

      — Asta înseamnă că nu înţelegi nimic, răspunde tatăl meu. Căci pietrele acelea le vezi la început alcătuind un braţ şi primind astfel un înţeles. Pe altele le vezi compunând un gât, altele o aripă. Dar împreună alcătuiesc un înger de piatră. Şi altele, împreună, compun o ogivă. Altele – o coloană. Iar dacă vei aduna aceşti îngeri de piatră, aceste coloane şi ogive împreună, vor forma un templu. Iar dacă vei lua toate aceste temple la un loc, de alcătuiesc oraşul sfânt ce guvernează mersul tău prin deşert. Şi ai putea pretinde că, în loc să supui pietrele braţului, gâtului şi aripii unei statui, iar apoi, prin braţ, gât şi aripă – statuii, şi prin statuie – templului, iar prin templu – oraşului sfânt, ar fi mai bine să supui dintr-odată pietrele acestui oraş sfânt, făcând din de un morman uniform, ca şi cum lumina oraşului sfânt, care este unică, nu ar lua naştere din această diversitate? Ca şi cum lumina coloanei, care este unică, nu ar lua naştere din capitel, din trunchi şi din soclu, care sunt deosebite. Căci cu cât adevărul se află mai sus, cu atât mai mult trebuie să te înalţi pentru a pune stăpânire pe el. Viaţa este una, ca şi panta ce duce către mare, şi totuşi, din etaj în etaj se diversifică, trimiţându-şi puterea din fiinţă în fiinţă, ca din treaptă în treaptă. Această corabie, deşi amestec divers, este unică. Apropiindu-te, descoperi pânze, catarge, o provă, pereţi, o etravă. Apropiindu-te şi mai mult, îi descoperi fiecăruia funiile, scoabele, scândurile şi cuiele. Şi fiecare dintre acestea se descompune în continuare.

      Dar imperiul meu nu are semnificaţie, nici viaţă adevărată, dacă nu este decât aliniere perfectă de pietre.

      El trebuie să fie mai întâi căminul tău. Apoi – căminul unei familii. Apoi – familiile unui trib. Apoi – triburile unei provincii. Apoi – provinciile imperiului meu. Şi îl vei vedea fervent şi însufleţit de la apus la răsărit, asemenea unei corăbii în larg ce se hrăneşte cu vânt şi-l orânduieşte după o direcţie ce nu se schimbă, 195 deşi vintul e schimbător, iar corabia nu este decât mulţime de lucruri strânse laolaltă.

      Munca aceasta de înălţare o poţi continua şi poţi lua imperiile pentru a face din de un vas mai încăpător, care să cuprindă în el toate corăbiile şi să le poarte într-o direcţie ce va fi unică, hrănită de vânturi diverse şi schimbătoare, dar păstrând capul etravei înfipt neclintit în stele. A uni înseamnă a lega mai bine diversităţile şi nu a le şterge în numele unei ordini goale de sens.

      XE

      — ŞI, TOTUŞI, ŢI SE ÎNTÂMPLĂ SA TE NELINIŞTEŞTI, căci ai văzut tirani ce strivesc oamenii, şi cămătari ce-i ţin legaţi în robia lor şi, câteodată, constructori de temple ce uită să slujească divinitatea, storcind în folosul lor sudoarea supuşilor. Şi nu ţi s-a părut că oamenii ar fi câştigat în acest fel în grandoare.

      Aceasta înseamnă că trudesc pentru un scop nevrednic. Căci nu trebuie să realizezi ascensiunea extrăgând braţul din hazardul pietrelor care-l compun. Şi îngerul de piatră

      — Din hazardul membrelor. Şi templul – din hazardul îngerilor, coloanelor sau ogivelor. Căci eşti liber să te opreşti la etajul la care doreşti. Nu e cu nimic mai bine să supui oamenii templului mai degrabă decât braţului de piatră. Căci nici tiranul, nici cămătarul, nici braţul, nici templul nu sunt vrednice de a absorbi oamenii şi a-i îmbogăţi în schimbul propriei lor îmbogăţiri.

      Căci nu materialele pământului sunt acelea care se orânduiesc la întâmplare şi-şi află ascensiunea în arbore. Pentru a crea arborele, ai aruncat înainte de toate sămânţa în care dormea. El a venit de sus, şi nu de jos.

      Piramida ta nu are sens dacă nu se desăvârşeşte în divinitate. Căci ea se împrăştie asupra oamenilor, după ce i-a transfigurat. Poţi să te sacrifici prinţului, dacă el se prosternează Domnului. Căci atunci ceea ce dăruieşti se va reîntoarce la tine, schimbat în gust şi esenţă. Şi cămătarul nu va mai fi, nici braţul singur, nici templul singur, nici statuia. Căci de unde ar veni acest braţ, dacă nu s-a născut dintr-un timp? Trupul nu este mulţimea organelor puse unul lângă celălalt. Aşa cum corabia nu este, în hazardul punerii lor laolaltă, un efect de elemente diverse, ci, dimpotrivă, decurge, prin deosebiri şi contradicţii aparente; din înclinarea comună şi unică, înspre mare, aşa trupul, deşi se diversifică în organe şi membre, nu este o sumă a lor, căci nu mergi dinspre materiale înspre asamblu, ci, aşa cum îţi va spune orice creator, orice grădinar sau poet, de la asamblu înspre materiale. Şi îmi este de ajuns să înaripez oamenii cu iubirea faţă de turnurile ce domină nisipurile, pentru ca sclavii sclavilor arhitecţilor mei să inventeze căruciorul de dus pietre şi multe altele.

      XEI.

      MARE GREŞEALA ESTE DE A NU CUNOAŞTE că legea este semnificaţie a lucrurilor, nu rit, mai mult sau mai puţin steril, prilejuit de aceste lucruri. Legiferând dragostea, fac să se nască o anumită formă de dragoste. Dragostea mea e desenată tocmai de constrângerile pe care i le impun. Legea poate, deci, să fie obicei, la fel de bine ca jandarm.

      XEII.

      NOAPTEA ACEEA DE LA ÎNĂLŢIMEA ZIDURILOR prin care ţin oraşul în puterea mea, prin care garnizoanele ţin oraşele imperiului şi comunică una cu cealaltă cu ajutorul focurilor de pe munţi – aşa cum se cheamă, câteodată, una pe cealaltă santinelele ce se plimbă de-a lungul zidurilor şi fiecare se plictiseşte (şi, totuşi, îşi va da seama mai târziu că-şi afla sensul în această plimbare, căci nu există limbaj oferit santinelei pentru ca paşii să-i răsune în inimi, şi niciunul nu-şi dă seama de ceea ce face, şi fiecare se crede plictisit şi aşteaptă ora supei. Dar eu ştiu bine că nu trebuie să acorzi interes limbajului oamenilor, iar santinelele mele, care visează la supă şi cască de plictiseala gărzii se înşală. Căci apoi, la ora mesei, cel care se hrăneşte şi dă un brânci vecinului este o santinelă, şi asta înseamnă mult, căci dacă i-aş bloca în jurul jgheabului pe unde le curge hrana, n-ar fi cu nimic mai presus de o turmă de vite) …

      Noaptea aceea, deci, în care imperiul leneveşte şi absenţa câtorva focuri în munţi devine apăsătoare, căci noaptea se poate întinde strângându-le unul după altul, şi aceasta ar însemna prăbuşirea imperiului, iar această prăbuşire ar ameninţa până şi gustul mesei de seară şi înţelesul sărutului pe care mama îl dă copilului. Căci copilul ce nu aparţine imperiului e altul, şi prin el nu-l mai îmbrăţişezi pe Domnul…

      Atunci când focul ameninţă, te foloseşti de stingător. Am făcut din războinicii fideli mie un cerc de fier şi am zdrobit tot ceea ce am închis în acest cerc. Generaţie tranzitorie, ce importanţă au rugurile pe care le-ai hrănit?! Trebuie să salvezi templul semnificaţiei lucrurilor. Căci viaţa m-a învăţat că nu există tortură veritabilă în carnea mutilată şi nici chiar în moarte. Dar răsunetul creşte o dată cu anvergura templului ce dă înţeles faptelor oamenilor. Şi dacă pe cel care a crescut credincios imperiului îl ţii în exil şi închis în temniţă, el se va agăţa de barele celulei şi va refuza să soarbă băutura ce i-o întinzi, căci limbajul său nu va mai avea sens. Şi cine s-o facă, dacă nu el? Şi pe cel care s-a pătruns de morala părintească, dacă îl reţii pe mai atunci când fiul său s-a prăbuşit în torent, îl vei simţi încordându-se în braţele tale pentru a scipa, îl vei auzi urlând şi voind să se arunce în prăpastie, căci limbajul său nu mai are sens. Dar pe primul îl vei vedea fălos şi falnic în ziua sărbătoririi imperiului, iar pe al doilea înflorind de bucurie de ziua fiului său. Ceea ce-ţi prilejuieşte suferinţele cele mai crunte îţi aduce şi bucuriile cele mai înalte. Căci suferinţele şi bucuriile tale sunt fructe ale legăturilor tale, iar legăturile tale sunt fructe ale structurilor pe care ţi le-am impus. Eu vreau să salvez oamenii şi să-i constrâng să existe, chiar dacă-i ating prin ceea ce le aduce suferinţă – închisoarea ce te desparte de familie, exilul ce te îndepărtează de imperiu, căci dacă-mi vei reproşa această suferinţă din cauza iubirii tale pentru familie sau imperiu, îţi voi răspunde că e absurd ceea ce faci, căci eu salvez tocmai ceea ce-ţi permite să exişti.

      Generaţie tranzitorie, depozitară a unui templu pe care poate nu eşti în stare să-l distingi, căci îţi lipseşte detaşarea cu care trebuie privit, dar care este dovadă a întinderii inimii tale, a răsunetului cuvintelor tale şi a focurilor interioare ale bucuriilor tale, prin tine voi salva templul. Ce importanţă are cercul de războinici de fier?

      Am fost numit „cel drept”. Sunt. Dacă am vărsat sânge, am făcut-o nu pentru a-mi dovedi asprimea, ci clemenţa. Căci pe cel ce-mi sărută genunchii îl binecuvintez. Iar el pleacă în pace, îmbogăţit prin binecuvântarea mea. Dar ce va câştiga din aceasta cel care se îndoieşte de puterea mea? Dacă-mi ridic degetele asupra lui, vărsând mierea surâsului meu, el nu va şti să-l primească. Şi va pleca, aşa cum a venit, sărac. În singurătatea lui, nu se va simţi îmbogăţit, strigând: „Eu, eu, eu… Exclamaţie fără răspuns. Dacă mă va răsturna de la înălţimea zidurilor, nu eu le-aş lipsi în primul rând. Ci sentimentul ocrotitor de a avea un părinte. Împăcarea de a fi binecuvântaţi. Liniştea inimii de a se şti iertaţi. Adăpostul, semnificaţia, marele veşmânt de păstor. Clipa când îngenunchează, pentru a-mi da putinţa de a fi bun, clipa când mă slăvesc, pentru ca măreţia mea să sporească măreţia lor. Cine vorbeşte despre mine?

      Nu am pus oamenii să slujească gloriei mele, căci nu mă umilesc în faţa Domnului, şi astfel el, care o primeşte întreagă, îi învăluie pe toţi în gloria lui. Nu m-am folosit de oameni pentru a fi de folos imperiului. Ci m-am folosit de imperiu pentru a întemeia oameni. Dacă fructul muncii lor l-am luat ca pe ceva ce mi s-a datorat, am făcut-o pentru a-l închina Domnului, şi astfel să se întoarcă asupra lor ca o binefacere. Şi iată că din hambarele mele curge un grâu care este răsplată. Şi, mai mult decât aliment, el devine lumină, cânt şi împăcare a inimii.

      Şi la fel voi spune despre orice lucru ce priveşte oamenii, căci această bijuterie este semn al căsătoriei, această tabără – semn al tribului, acest templu – semn divin, iar acest fluviu – semn al imperiului.

      Altfel, care ar mai fi averea lor?

      Imperiul nu se clădeşte din materiale. Materialele sunt absorbite în imperiu.

      XEIII.

      EXISTAU FIINŢE ŞI EXISTA FIDELITATE. Numesc fidelitate legătura dintre fiinţe, ca, bunăoară, morăritul, sau imperiul, sau templul, sau grădina.

      Şi vine cel care nu înţelege nimic din ceea ce este important, din cauza unei iluzii de falsă ştiinţă, anume de a demonstra pentru a cunoaşte (a cunoaşte, dar nu şi a cuprinde, căci lipseşte esenţialul, cel care dă un sens literelor unei cărţi: prezenţa ta. Dacă amesteci literele, îndepărtezi poetul. Iar dacă grădina nu mai este decât sumă de lucruri, vei face să dispară grădinarul). Acela, deci, va descoperi ironia, ca armă a neghiobului. Căci ea amestecă literele fără a citi cartea. Îţi va spune: „De ce să mori pentru un templu, care nu e decât sumă de pietre?”. Şi nimic nu-i poţi răspunde. „De ce să mori pentru o grădină, care nu e decât sumă de arbori şi iarbă?”. Şi nu afli nici un răspuns. „De ce să mori pentru nişte caractere de alfabet?”. Şi cum ai putea accepta să mori?

      Dar, în realitate, el distruge, una câte una, bogăţiile tale. Şi refuzi să mori, deci să iubeşti, şi numeşti acest refuz exerciţiu al inteligenţei, când, de fapt, eşti neştiutor şi îţi dai atâta osteneală pentru a destrăma ceea ce au făcut alţii, pentru aţi risipi bunul cel mai preţios: sensul lucrurilor.

      Şi în aceasta el va găsi motive de mândrie, deşi este doar un jefuitor, căci nu construieşte nimic prin ceea ce face, aşa cum ar construi cel care, şlefuindu-şi fraza, îşi formează un stil ce-l va ajuta să şlefuiască în continuare. Obţine un efect de surpriză spărgând statuia pentru a te înveseli cu cioburile ei, căci acest templu, pe care îl credeai meditaţie şi linişte, nu mai este decât morman de moloz pentru care nu merită să mori.

      Şi când te va învăţa această operaţie ce ucide zeii, nu-ţi va mai rămâne nimic pentru a respira şi a trăi. Căci ceea ce contează în primul rând pentru un obiect este lumina cu care-l colorează civilizaţia căreia îi aparţii. Astfel, piatra căminului e dragoste, steaua este parte a regatului divin, sarcina pe care ţi-o dau e cinste regească. Şi ecusonul e semn al dinastiei. Dar ce ai putea face cu o piatră, o sarcină, o cifră ce nu ar fi luminate în aoest fel?

      Din distrugere în distrugere, aluneci spre vanitate, căci ea rămâne singura culoare posibilă, atunci când tot ce mai există este doar reziduu ce nu te poate hrăni. Obiectul tău va trebui, în lipsa altui sens, să-şi extragă sensul din tine însuţi. Şi iată că rămâi singur pentru a colora lucrurile cu lumina ta săracă. Căci această haină îţi aparţine. Această turmă este a ta. Această casă, mai bogată decât altele, îţi aparţine. Şi tot ceea ce aparţine altuia îţi devine duşman. Un imperiu de lucruri asemănătoare ţi se opune. Iată că eşti obligat, în pustiul tău, să fi satisfăcut de tine însuţi, căci nu mai există nimeni în afara ta. Şi eşti condamnat să strigi de-acum înainte: „Eu, eu, eu” în gol, şi nu vei primi niciodată răspuns.

      Un grădinar care-şi iubeşte grădina nu va fi niciodată vanitos.

      XEÂY.

      DACA IMAGINEA CREDINŢEI CE DA CULOARE lucrurilor dispare, toate lucrurile îţi vor apărea schimbate. La ce bun agoniseala unei zile, dacă n-o foloseşti pentru a înveseli ziua următoare? Credeai c-o vei putea folosi pentru a aduna, dar iată că nu există nimic de adunat. La ce bun ceainicul de argint curat, dacă în jurul lui nu se mai celebrează, înaintea dragostei de seară, ceremonia ceaiului? La ce bun fluierul de soc atârnând pe perete, dacă aceea căreia îi cântai nu mai este? La ce bun palmele mâinilor tale, dacă nu mai strâng între de greutatea chipului ce adoarme? Iată, eşti asemenea unei prăvălii în care nu se află decât obiecte de vânzare ce nu şi-au găsit locul în ea, deci nici în tine. Fiecare cu eticheta sa şi aşteptându-şi rândul la viaţă.

      La fel despre orele zilei, care nu mai sunt aşteptare a unui pas uşor, apoi a unui surâs în pragul uşii tale, surâs asemenea unei turte cu miere pe care dragostea a născocit-o în linişte, departe de tine, şi cu care tu îţi potoleşti foamea. Ore care nu mai sunt ore de rămas bun, atunci când trebuie să pleci. Care nu mai sunt ore de somn, spre renaşterea dorinţelor tale.

      Nu mai există templu, ci morman de pietre. Nici tu nu mai exişti. Dar cum ai putea renunţa, ştiind 201 chiar că vei uita şi vei clădi un alt templu, căci viaţa e astfel, incit într-o zi va reînvia acest ceainic, şi acest covor de lină moale, şi aceste ore ale dimineţii, ale amiezii şi ale înserării, şi din nou va da un înţeles agoniselii tale, şi din nou va da un înţeles oboselii tale, din nou te va apropia sau îndepărta de ceva, te va face să pierzi sau să regăseşti ceva? Căci acum, când ea iau înseamnă nimic, nici nu te apropii, nici nu te îndepărtezi, nici nu pierzi, nici nu regăseşti, nici nu lungeşti, nici nu scurtezi viaţa vreunui lucru di” toată această lume.

      Căci dacă-ţi închipui că reuşeşti să comunici cu aceste lucruri, că pui stăpânire pe de, că le doreşti, că renunţi la de, că le jinduieşti, şi le sfărâmi, şi le risipeşti, şi le cucereşti, şi le posezi, te înşeli, căci nu stăpâneşti, nu opreşti, nu posezi, nu pierzi; nu regăseşti decât lumina care le este dăruită de soare. Căci nu există punte între lucruri şi tine, ci între tine şi imaginile invizibile ce aparţin divinităţii, imperiului sau dragostei. Iar dacă pe tine, marinar, te văd pe mare, este datorită unui chip ce a făcut ca absenţa să-ţi fie comoară, datorită reîntoarcerii care ţi-o povesteşte cântecul străvechi al galerelor, datorită legendelor cu insule şi recife de coral. Căci îţi spun, cântecul galerelor face ca sunetul valurilor să-ţi pară schimbat, chiar atunci când galerele au plecat, iar recifele de coral, chiar dacă niciodată pânzele nu te vor împinge înspre acolo, sporesc cu culoarea lor culoarea asfinţitului de soare deasupra apelor. Iar naufragiile despre care ţi s-a vorbit, chiar dacă nu te vei scufunda niciodată, fac din vaietele mării, de-a lungul falezei, acea muzică de ceremonie a învelirii mortului. Căci, altfel, ce ai face decât să căşti, trăgând funiile uscate? Acum, însă, iată că-ţi încrucişezi braţele pe piept, imens şi impunător ca marea. Nu cunosc nimic care să nu fie înainte de toate imagine, sau civilizaţie, sau templu durat de inima ta.

      Iată pentru ce nu vrei să renunţi la tine însuţi atunci când, după ce prea mult timp te-ai hrănit dintr-o anume iubire, nu-ţi mai afli alt înţeles.

      Şi iată pentru ce zidurile închisorii nu pot să-l închidă pe cel ce iubeşte, căci el aparţine unui imperiu ce nu este al lucrurilor, ci al înţelesului lucrurilor, şi îşi 202 bate joc de ziduri. Iar dacă fiinţa iubită există unde, chiar dacă în acest moment ea este cufundată într-un somn asemănător morţii, iar lui nu-i foloseşte la nimic, şi chiar dacă înalţi ziduri de fortăreaţă între ea şi el, sufletul lui va fi totuşi hrănit de prezenţa ei şi nu vei reuşi să-i desparţi.

      Şi se întâmplă acelaşi lucru cu fiecare apariţie născută din nodul divin ce leagă lucrurile. Căci dacă eşti despărţit de aceea pe care, doar pe ea, o doreşti, aceea care îţi umple cu imaginea ei nopţile albe, nu vei putea primi nimic din partea ei, aşa cum câinele tău nu poate primi nimic, atunci când îi este foame, de la imaginea unei bucăţi de carne. Dar ţi-am vorbit despre acela care e stăpân al domeniului şi se plimbă, în zori, pe pământul umed de rouă. Nici o părticică a imperiului nu-i este de folos în acel moment. Nu vede nimic în faţa sa decât un drum povârnit. Şi, totuşi, se simte plin în inima lui, altfel decât toţi ceilalţi. Cel care este santinelă a imperiului nu atinge nimic din imperiu, decât un drum de pază, care e granit sub stele. Se plimbă din lung în lat, ameninţat în fiinţa sa. Cine e mai sărac decât el, prizonier al unei închisori de o sută de paşi? împovărat de arme, pedepsit cu temniţa dacă se aşază, cu moartea – dacă adoarme. Îngheţat de ger, udat de ploi, ars de nisipuri şi neavând nimic de aşteptat decât ca o puşcă ascunsă în umbră să-şi îndrepte ţeava spre inima lui. Cunoşti ceva mai desperat? Care cerşetor este mai puţin bogat în libertatea hoinărelii sale, amestecându-se în spectacolul lumii, în dreptul său de a se distra la dreapta şi la stânga?

      Şi, totuşi, santinela mea aparţine imperiului. Şi imperiul îl hrăneşte. E mai bogat în înţelesuri decât cerşetorul. Chiar moartea sa e răsplătită, căci, murind, viaţa sa va sluji gloriei imperiului.

      Pe prizonierii mei îi trimit să spargă piatră. Iar ei o sparg şi rămân goi. Dar dacă-ţi clădeşti casa, creezi că aceeaşi piatră o spargi? înalţi zidul unei case, iar mişcările tale sunt nu ale unei ispăşiri, ci ale unui imn. Ca să vezi limpede e de ajuns să schimbi perspectiva. Desigur, îl vei crede fericit pe cel care, salvat în clipa în care trebuia să moară, trăieşte mai departe. Dar dacă-l vei privi de pe o altă înălţime şi te vei ginai la destinul lui deja împlinit şi legat asemenea unui snop, îl vei afla mai fericit de o moarte ce are un înţeles.

      Îmi amintesc de cel pe care l-am prins, într-o noapte de război, ca să-mi trădeze planurile duşmanului meu. „Eu aparţin ţării mele, mi-a spus el, iar călăii tăi sunt neputincioşi… L-aş fi putut strivi sub o piatră de moară, fără a-i smulge secretele, căci aparţinea imperiului său.

      „Eşti sărac, îi spuneam eu, şi rob al milei mele”.

      Dar el râdea, auzindu-mă spunându-i că e sărac. Căci bunul pe care el îl poseda, eu nu i-l puteam răpi.

      Iată înţelesul învăţăturii. Bogăţiile tale adevărate nu sunt obiecte, căci de au valoare doar când le foloseşti, asemenea măgarului tău atunci când îl încaleci sau blidelor tale atunci când mănânci, dar îşi pierd sensul atunci când le înşiri în raft. Sau atunci când forţa lucrurilor te separă de de, ca de femeile pe care te mulţumeşti să le doreşti, fără a le iubi.