„Căci, mi-a spus tatăl meu, au plâns după mizeria lor. Nu din gust stupid pentru mizerie împotriva fericirii, ci fiindcă omul e condus de propria lui consistenţă. Iar casa bogată, şi dantela, şi fructele proaspete sunt odihnă, distracţie şi joc. Dar de nu-şi puteau alcătui existenţa din aceasta, şi se plictiseau. Căci e lungă ucenicia luminii, a curăţeniei şi a dantelei, ca să înceteze de a mai fi spectacol odihnitor şi să se transforme în reţea de legături, în obligaţie şi exigenţă. De primeau, dar nu dăruiau nimic. Şi iată că au regretat, nu fiindcă erau amare, deşi aşa erau, orele grele de aşteptare, şi privirea aţintită asupra ramei negre a uşii în care, din oră în oră, apare un dar al nopţii, încăpăţânat şi plin de ură. Au regretat uşoara ameţeală care le umplea cu o otravă nedefinită, atunci când soldatul, împingând uşa, le privea aşa cum priveşti un animal însemnat, cu ochii ţintă la beregată… Căci se întâmpla ca vreunul să înjunghie ca pe un burduf pe una dintre de, ca să dezgroape, sub câteva cărămizi sau ţigle, monedele puţinului lor capital.
Iată că regretau coliba sordidă unde se adunau, la ora când cartierul se închide, în sfârşit, şi unde, luându-şi ceaiul ori socotindu-şi câştigul, se înjurau una pe cealaltă sau îşi citeau viitorul în palmele obscenc. Şi poate li se prezicea aceeaşi casă cu flori agăţătoare, locuită atunci de altele mai vrednice decât de. Şi ceea ce are minunat o asemenea casă construită în vis, este că te adăposeşte nu pe tine, ci pe tine transfigurat. Ca şi călătoria care trebuie să te schimbe. Dar dacă te închid în acest palat, tu eşti cel care-ţi târăşti vechile dorinţe, vechile pizme şi dezgusturi, tu eşti cel care şchiopătezi, dacă şchiopătai înainte, căci nu există formulă magică pentru a te transfigura. Eu nu pot decât, încet, prin constrângeri şi cazne, să te oblig să creşti pentru a te împlini. Dar aceea care se trezeşte în acest cadru simplu şi pur, se plictiseşte în el, şi, nemaifiind ameninţată de lovituri, îşi trage fără motiv capul între umeri când cineva bate la uşă, iar dacă bate din nou, speră tot fără motiv, căci nu mai există dar al nopţii, aceea nu a crescut. Nemaifiind obosite de nopţile lor fetide, nu mai gustă eliberarea pe care le-o aduc zorile. Soarta lor poate fi de invidiat acum, dar au pierdut stăpânirea, după voia prezicerilor schimbătoare, a câte unui destin pentru fiecare seară, trăind, astfel, în viitor o viaţă mai minunată decât a existat vreodată. Şi iată că nu mai au ce să facă cu mâniile lor neaşteptate, fruct al unei vieţi sordide, dar care revin în ciuda lor, ase menea acelor animale luate de pe mai, care se contractă încă multă vreme la ora mareelor. Când vin aceste furii, nu mai există nedreptate împotriva căreia să strige şi iată-le asemenea acelor mame care-au născut un copil mort şi cărora le urcă în sâni laptele ce nu va folosi niciodată.
Căci omul, ascultă-mă, îşi caută propria consistentă, şi nu fericirea”.
LXIX.
MI-A APĂRUT DIN NOU IMAGINEA TIMPULUI câştigat, căci eu întreb: „în numele cui?”. Şi iată că celălalt îmi răspunde: „în numele culturii sale”. Ca şi cum ea ar putea fi exerciţiu gol. Pe aceea care-şi alăptează copiii, mătură casa şi-şi ţese hainele o eliberez de aceste corvezi şi, de-acum, fără ca ea să mai facă ceva, copiii sunt alăptaţi, casa măturată şi hainele ţesute. Iată că timpul acesta câştigat trebuie umplut cu ceva. Şi îi cânt cântecul alăptatului, şi alăptatul devine imn, şi poemul casei, care-o va face să simtă casa în adâncul inimii. Dar iată că ea cască auzindu-le, căci n-a colaborat cu nimic la de. Şi aşa cum muntele este pentru tine experienţa ta despre mărăcini, despre pietrele care se rostogolesc şi despre vântul de pe creastă, iar eu nu aduc nimic în tine rostind cuvântul „munte”, dacă nu ţi-ai părăsit niciodată litiera, nici ei nu-i spun nimic vorbindu-i despre casă, căci casa nu e clădită din timpul şi din munca ei. Nu a gustat învolburarea pulberii, atunci când deschizi uşa în soare ca să scuturi, dimineaţa, praful de pe lucruri, nu şi-a purtat privirea, seara, asupra dezordinii făcută peste zi – urma trecerii celor dragi, oalele adunate pe sobă, jeraticul stins în vatră şi scutecele murdare ale copilului adormit – căci viaţa e umilă şi minunată. Nu s-a trezit o dată cu soarele, să-şi reclădească o casă nouă în fiecare zi, asemenea păsărilor pe care le vezi în copac lustruindu-şi penele cu ciocul, nu a aşezat din nou lucrurile în perfecţiunea lor fragilă, pentru ca, iarăşi, viaţa de peste zi, şi mesele, şi alăptatul, şi jocul copiilor, şi întoarcerea bărbatului, să o tulbure. Nu ştie că o casă este lut în zori, pentru a deveni, seara, carte de amintiri. Nu şi-a pregătit niciodată pagina albă. Şi ce-i vei putea spune vorbindu-i despre casă, astfel încât să capete pentru ea un înţeles?
Dacă vrei să-i dai viaţă, o vei pune să lustruiască un ceainic de aramă pătat, astfel încât ceva din ea să lucească, în permanenţă, de-a lungul zilei, şi, pentru a face din femeie un imn, vei inventa pentru ea, puţin câte puţin, o casă de reclădit dimineaţa.
Astfel, timpul pe care-l vei câştiga nu va avea sens.
Nebun acela care încearcă să deosebească munca de cultură. Căci omul se va dezgusta de o muncă ce va fi parte moartă a vieţii sale, apoi de o cultură care nu va fi decât joc fără acoperire, asemenea neroziei zarurilor pe care le arunci, dacă de nu vor însemna pentru tine avere sau nu-ţi vor rostogoli speranţele. Căci nu există joc de zaruri, ci joc al turmelor tale, al păşunilor tale, al aurului tău. Asemenea copilului care-şi. Clădeşte grămăjoara de nisip, care nu e pentru el doar un pumn de pământ, ci munte, citadelă sau corabie.
Desigur, am văzut omul lenevind cu plăcere. Am văzut poetul dormind sub palmier. Am văzut războinicul bându-şi ceaiul în mijlocul curtezanelor. Am văzut tâmplarul bucurându-se, în pridvor, de blândeţea serii. Şi, desigur, păreau plini de bucurie. Dar, ţi-am spus-o: fiindcă erau sătui de oameni. Era un războinic care asculta cântecele şi privea dansurile. Un poet care visa întins pe iarbă. Un tâmplar care respira parfumul serii. Altundeva se împliniseră. Partea importanţă din viaţa fiecăruia rămânea aceea a muncii. Căci ceea ce este adevărat despre arhitect, care este un om, şi care se exaltă, şi-şi află întreaga semnificaţie atunci când stăpâneşte ascensiunea templului, şi nu atunci când se relaxează jucând zaruri, este adevărat pentru toţi. Timpul câştigat asupra muncii, dacă nu e simplu răgaz, destindere a muşchilor după efort, sau somn al minţii după invenţie, nu e decât timp mort. Şi viaţa ţi-o tai în două părţi inacceptabile: o muncă ce nu este decât corvoadă în care refuzi să te dăruieşti şi o odihnă care nu e decât absenţă.
Nebuni aceia care încearcă să-i smulgă pe aurari religiei meseriei lor şi, oferindu-le o alta, care nu mai e hrană a inimii lor, încearcă să se înalţe la demnitatea de a fi om, dându-le aurării fabricate în altă parte, ca 159 şi cum te-ai putea îmbrăca într-o cultură ca într-o haină. Ca şi cum ar exista aurari şi fabricanţi de cultură.
Eu spun că pentru aurari nu există decât o formă de cultură – cultura aurarilor. Iar aceasta nu poate fi decât împlinirea muncii lor, expresia suferinţelor, a bucuriilor, femeilor, a măreţiei şi mizeriei muncii lor.
Căci nimic nu e important şi nu poate hrăni poeme adevărate, decât partea din viaţă care te leagă, care leagă foamea şi setea ta, pâinea copiilor tăi şi recunoaşterea meritelor tale. Restul nu e decât joc, caricatură a vieţii şi caricatură a culturii.
Căci nu te transformi decât luptând cu ceea ce ţi se opune. Şi de vreme ce răgazul nu solicită nimic din tine, şi-l poţi folosi la fel de bine dormind sub un copac sau în braţele vreunei femei uşoare, de vreme ce nu există nedreptate care să te facă să suferi, ameninţare care să te frământe, ce vei face, pentru a exista, dacă nu să reinventezi munca?
Jocul nu valorează nimic, căci nu există pedeapsă care să te constrângă să exişti ca jucător al unui anume joc. Iar eu refuz să-l confund pe acela care se culcă după-amiază în camera sa, goală şi cu perdelele trase, pentru a proteja ochii de lumina zilei, cu celălalt, pe care l-am condamnat şi l-am zidit pentru totdeauna în celula sa, deşi amândoi sunt întinşi în acelaşi fel, deşi amândouă celulele sunt goale şi aceeaşi lumină se răspândeşte întruna ca şi în cealaltă. Chiar dacă primul încearcă să facă pe condamnatul la moarte. Du-te să-i vezi la venirea zorilor. Primul va râde ca de un joc pitoresc, dar vei descoperi că părul celui de-al doilea a albit. Iar el nu va putea să-ţi povestească aventura pe care a trăit-o, căci cuvintele îi vor lipsi, asemenea celui care, urcând un munte de pe vârful căruia a descoperit o lume necunoscută, care l-a schimbat pentru totdeauna, nu se poate face înţeles de către tine.
Numai copiii înfig un băţ în nisip, îl transformă în regină şi se îndrăgostesc. Dar dacă eu vreau, prin aceleaşi mijloace, să îmbogăţesc oamenii în simţămintele lor, va trebui ca din acel băţ să fac un idol, să-l impun oamenilor şi să-i constrâng să aducă ofrande care le vor cere sacrificii.
Atunci jocul va înceta să mai fie joc. Băţul va 160 rodi. Omul va deveni imn de teamă sau de dragoste.
Asemenea acelei camere într-o după-amiază călduroasă, care, dacă o transform în celulă pentru toată viaţa, îi va smulge omului un chip neştiut şi-i va arde rădăcina părului.
Munca te obligă să îmbrăţişezi lumea. Cel care ară se izbeşte de pietre, se teme de apele cerului sau le doreşte şi, astfel, comunică şi se îmbogăţeşte, şi se iluminează. Şi fiecare pas al său devine răsunător. La fel, ruga şi regulile unui cult te obligă să fi credincios sau să înşeli, să guşti pacea sau remuşcările. La fel, palatul tatălui meu obliga oamenii să fie ei înşişi, şi nu o turmă informă, ai cărei paşi nu au sens.
LXX.
DESIGUR, ERA FRUMOASA ACEA DANSATOARE pe care o ridicase poliţia imperiului meu. Frumoasă şi misterioasă. Mi se părea că aş fi cunoscut, cunoscând-o pe ea, pământuri neştiute, câmpii liniştite, nopţi pe vârful muntelui şi călătorii în vântul pustiului.
„Ea există”, îmi spuneam. Am ştiut că are obiceiuri ciudate şi că luptă pentru o cauză duşmană. Totuşi, atunci când au încercat să-i sfarme tăcerea, oamenii nu smulseră decât un surâs melancolic candorii ei de nepătruns.
Eu cinstesc în primul rând ceea ce-l face pe om să reziste focului. Omenire de adunătură, beată de vanitate şi vanitatea tu însăţi, te priveşti cu dragoste, ca şi cum ar exista ceva în tine. Dar e de ajuns un călău şi câţiva tăciuni aprinşi ca să scuipi tot, căci nu există nimic în tine care să nu se topească de la prima atingere. Acel ministru opulent, care mi-a displăcut pentru morga lui şi care a complotat împotriva mea, nu a putut rezista ameninţărilor, mi i-a vândut pe conjuraţi, mi-a împărtăşit, asudând de frică, iubirile, credinţele, comploturile lui, şi-a înşirat măruntaiele în faţa mea – căci există dintre aceia care nu ascund nimic în spatele zidurilor lor false. Aceluia, după ce şi-a scuipat complicii şi a abjurat:
— Cine te-a construit? l-am întrebat. Pentru ce această opulenţă a pântecelui, şi acest cap aruncat pe spate, şi această cută atât de solemnă a buzelor? Pentru 161 ce această fortăreaţă, dacă nu există nimic de apărat înăuntru? Omul poartă în el ceva mai important decât el însuşi. Iar tu îţi salvezi, ca fiind esenţiale, carnea flască, dintâi ce ţi se clatină, pântecele greu, văzându-mi ceea ce de ar fi trebuit să servească, lucrurile cărora pretindeai că le eşti credincios! Nu eşti decât un burduf plin de cuvinte vulgare…
Când călăul i-a rupt oasele, era groaznic să-l fi văzut şi auzit.
Dar cealaltă, când am ameninţat-o, a schiţat în faţa mea o reverenţă uşoară:
— Îmi pare rău, stăpâne…
Am privit-o fără să spun nimic şi i s-a făcut frică. Albă deja, şi cu o reverenţă mai înceată:
— Îmi pare rău, stăpâne…
Căci se gândea că va trebui să sufere.
— Gândeşte-te, i-am spus, că sunt stăpân pe viaţa ta.
— Cinstesc, stăpâne, puterea ta…
Era serioasă, ştiind că poartă în ea un mesaj secret, care-i poate aduce moartea.
Şi iată că devenea, în ochii mei, tabernacol al unui diamant. Dar eu aveam datorii faţă de imperiul meu.
— Faptele tale merită moartea.
— Ah! Stăpâne… (era mai palidă decât în dragoste) … Fără îndoială, va fi drept…
Şi am înţeles, cunoscând oamenii, gândul pe care nu l-ar fi putut spune: „Este drept nu să mor, ci să fie salvat ceea ce port în mine…”.
— Există, deci, în tine, am întrebat, ceva mai de preţ decât trupul tău tânăr şi ochii tăi plini de lumină? Creezi că aperi ceva în tine şi, totuşi, nimic nu va mai rămâne acolo când vei fi moartă…
S-a tulburat din cauza cuvintelor ce-i lipseau pentru a-mi răspunde:
— Poate, stăpâne, ai dreptate…
Dar simţeam că-mi dă dreptate doar în cuvinte, neştiind să se apere.
