Şi a reflectat, după aceea: „Căci atunci când vorbeşti despre fericire, sau vorbeşti despre o stare a omului, de a fi fericit aşa cum e sănătos, şi nu am nici o putere asupra acestei fervori a simţurilor, sau vorbeşti despre un obiect concret, pe care mi-ar plăcea să-l dobândesc. Dar unde se află el?

      Pe acest om pacea îl face fericit, celălalt este fericit în război, altul doreşte singurătatea care-l exaltă, altul, pentru a se exalta, are nevoie de viitoarea zilelor de carnaval, altul îşi găseşte bucuria meditând asupra ştiinţei, care este răspuns la întrebările ce şi le pune, altul o află rugându-se, şi pentru el nici o întrebare nu are sens.

      Dacă aş vrea să parafrazez fericirea, ţi-aş spune, poate, că ea este pentru fierar – de a bate fierul încins, pentru marinar – de a naviga, pentru cel bogat – de a se îmbogăţi, dar nu ţi-aş spune, în felul acesta, nimic din care să ai ceva de învăţat. Şi, de altfel, fericirea câteodată ar fi pentru cel bogat de a naviga, pentru fierar de a se îmbogăţi, iar pentru marinar de a nu face nimic.

      Şi, astfel, această fantomă fără conţinut, pe care zadarnic îţi închipui că ai pus mâna, îţi scapă.

      Dacă vrei să pricepi cuvântul, trebuie să-l înţelegi ca recompensă, şi nu ca scop, căci atunci e lipsit ide semnificaţie. În acelaşi fel, ştiu despre un lucru că este frumos, dar refuz frumuseţea ca scop. Ai auzit vreodată un sculptor spunând: „Din această piatră voi desprinde frumuseţea?”. Aceşti sculptori de nimicuri se îmbată de un lirism găunos. Pe adevăratul sculptor îl vei auzi spunând: „încerc să scot din această piatră ceva care să se asemene poverii pe care o port în mine. Nu pot să mă eliberez altfel de ea, decât cioplind44. Şi chiar dacă chipul ce va apare va fi greoi şi îmbătrânit, sau va fi o mască diformă, sau va fi imagine a tinereţii adormite, vei spune că opera e frumoasă, dacă sculptorul e mare.

      Căci frumuseţea, de asemenea, nu este scop, ci recompensă.

      Iar când ţi-am spus înainte că fericirea ar fi pentru cel bogat de a se îmbogăţi, te-am minţit. Căci e vorba 181 de focul bucuriei ce încoronează o cucerire oarecare, eforturile şi truda lui vor fi cele răsplătite. Iar dacă viaţa ce se întinde înaintea lui îi va apare pentru un moment ca fiind îmbătătoare, înseamnă că simte acelaşi lucru cu cel al cărui suflet se umple de bucurie admirând de pe vârful muntelui priveliştea ce i se oferă ca o răsplată a eforturilor sale.

      Iar dacă-ţi spun că fericirea pentru hoţ este de a sta la pândă sub lumina stelelor, înseamnă că există în el o parte ce trebuie salvată şi o răsplată pentru această parte. Căci a acceptat frigul, nesiguranţa şi singurătatea. Râvneşte aurul ca pe ceva ce-l va transforma într-un arhanghel, căci, greoi şi vulnerabil, şi-l închipuie pe cel ce se îndepărtează strângând aurul la piept ca fiind înălţat de aripi nevăzute.

      În tăcerea iubirii mele, am petrecut mult timp privindu-i pe supuşii mei ce par fericiţi. Şi mi-am închipuit întotdeauna că au aflat fericirea, aşa cum statuia şi-a aflat frumuseţea tocmai pentru că nu au căutat-o.

      Şi mi s-a părut întotdeauna că acesta era semn al perfecţiunii lor şi al calităţii inimii lor. Şi numai aceleia care poate spune: „Sunt atât de fericită4*, deschide-i uşa casei tale pentru toată viaţa, căci fericirea ce i se citeşte pe obraz este semn al valorii ei, căci vine dintr-o inimă ce şi-a primit răsplata.

      Nu-mi cere, deci, mie, conducător al unui imperiu, de a cuceri fericirea pentru tot poporul meu. Nu-mi cere mie, sculptor, să alerg după frumuseţe: m-aş opri în loc, neştiind încotro să alerg. Cere-mi doar să le clădesc un suflet în care un asemenea foc să poată arde44.

      LXXX.

      MI-AM AMINTIT DE CEEA CE TATĂL MEU spusese altădată:

      — Pentru a face să se înalţe un portocal, mă folosesc de îngrăşăminte, de cazmaua cu care sap pământul şi retez ramurile uscate. Şi astfel se ridică un copac ce va putea purta flori. Dar eu, grădinar, scurm pământul 182 fără a mă gândi la flori şi la fericire, căci pentru a exista un copac înflorit, trebuie înainte de toate să existe un copac, iar pentru ca un om să fie fericit, trebuie înainte de toate să fie om.

      Dar celălalt l-a întrebat:

      — Dacă nu înspre fericire, înspre ce aleargă oamenii?

      — Eh! i-a răspuns tatăl meu, îţi voi arăta asta mai târziu.

      Dar voi remarca înainte că, văzând cum bucuria încoronează adesea efortul şi victoria, te gândeşti, ca un logician stupid, că oamenii luptau pentru fericire. Iar eu îţi voi răspunde că moartea încoronează viaţa şi, deci, oamenii nu au decât o dorinţă – de a muri şi astfel ne folosim de cuvinte, ce sunt meduze fără vertebre. Îţi mai spun că există oameni fericiţi ce-şi sacrifică fericirea pentru a pleca la război.

      — Înseamnă că găsesc în împlinirea datoriei o formă mai înaltă a fericirii…

      — Refuz să mai vorbesc cu tine dacă dai cuvintelor un înţeles care să poată fi confirmat sau dezminţit. Nu pot lupta împotriva acestei gelatine ce-şi schimbă forma. Căci dacă fericirea este la fel de bine surpriza primei iubiri, ca şi suferinţă a morţii, atunci când un glonţ în pântece face ca fântâna să-ţi fie inaccesibilă, cum vrei să confrunt afirmaţiile tale cu viaţa? N-ai afirmat nimic, decât că oamenii vor ceea ce vor şi caută ceea ce caută.

      Nu rişti să fi contrazis, dar eu nu am ce face cu adevărurile tale invulnerabile.

      Vorbeşti aşa cum ai jongla. Iar dacă vei renunţa să-ţi susţii balivernele, dacă vei renunţa să explici prin dorinţa de a fi fericiţi plecarea bărbaţilor la război, şi totuşi vei dori să mă convingi că fericirea explică totul în comportamentul omului, te aud de pe acum spunând că plecarea la război se explică printr-un acces de nebunie.

      Dar şi atunci îţi voi cere să te compromiţi, lămurindu-mă mai întâi asupra cuvintelor de care te foloseşti. Dacă-l numeşti nebun pe cel care face spume sau merge cu picioarele în sus, nu voi fi satisfăcut, căci soldaţii pleacă la război mergând solid pe picioarele lor.

      Adevărul este că îţi lipseşte limbajul pentru a-mi explica înspre ce-şi îndreaptă oamenii eforturile. Sau poate a-mi explica înspre ce mă străduiesc eu să-i conduc.

      Te foloseşti de vase prea puţin încăpătoare, ca nebunia 183 sau fericirea, în speranţa zadarnică de a cuprinde viaţa în de. Asemenea copilului care, cu o lopăţică şi o găletuşă, încearcă să mute Atlas-ul din loc.

      — Atunci, fă-mă să înţeleg, a spus celălalt.

      LXXXI.

      DACA VEI LUPTA NU ÎMPINS DE ÎNDEMNURI ale sufletului sau inimii tale, ci pentru motive enunţabile şi conţinute în întregime în enunţ, te voi renega.

      Căci cuvintele tale nu sunt semn al vreunui lucru, aşa cum numele soţiei tale semnifică, dar nu conţine nimic. Nu poţi să raţionezi asupra unui nume, căci greutatea sa se află în altă parte. Şi nu-ţi va veni în gând să-mi spui: „Numele ei înseamnă că e frumoasă…

      Cum ai vrea, deci, ca un raţionament asupra vieţii să fie suficient prin el însuşi? Iar dacă dedesubtul lui se află ceva ca garanţie, se poate întâmpla ca această garanţie să devină mai plină de conţinut printr-un raţionament mai puţin strălucitor. Şi puţin mă interesează să compar fericirea formulelor. Viaţa este ceea ce este.

      Dacă, deci, limbajul prin care-mi comunici îndemnurile tale este altceva decât un poem care să-mi aducă de la tine o notă profundă, dacă nu cuprinde nimic informulabil, te refuz.

      Dacă-ţi schimbi felul de a fi nu pentru o imagine ce ţi-a apărut şi a întemeiat în tine o nouă iubire, ci pentru o uşoară tremurare de vânt ce nu poartă decât o logică sterilă şi fără greutate, te refuz.

      Căci nu-ţi dai viaţa pentru semn, ci pentru garanţia semnului. Care poartă, dacă vrei s-o exprimi, sau să începi a o exprima, greutatea cărţilor din toate bibliotecile pământului. Căci ceea ce am surprins atât de simplu nu pot să enunţ. Fiindcă trebuie să fi făcut tu însuţi drum lung pentru a primi, în înţelesul său deplin, muntele poemului meu. Şi câte cuvinte, câţi ani în şir, n-ar trebui să folosesc dacă aş vrea să aduc muntele înspre tine, care n-ai părăsit niciodată ţărmul mării?

      Sau să-ţi aduc fântâna, dacă niciodată nu ţi-a fost sete şi nu ţi-ai strâns mâinile, ridicându-le în rugă, pentru a primi? Nu ţi-ar fi de folos să-ţi cânt despre fântâni: unde se află amintirile pe care le-aş pune în mişcare şi muşchii pe care i-ar redeştepta aceste amintiri?

      Ştiu că nu trebuie să-ţi vorbesc mai întâi despre fintâni. Ci despre credinţă. Dar pentru ca limbajul meu să muşte şi să devină leac pentru mine şi pentru tine, trebuie să depun ceva în tine. Iată pentru ce, dacă doresc să te învăţ credinţa, te voi trimite mai întâi să urci munţii, astfel încât să deştept în tine dorinţa pentru crestele cu stele. Te voi trimite să mori de sete în deşert, astfel încât fântânile să te încânte. Apoi te voi trimite şase luni să ciopleşti piatră, astfel încât soarele amiezii să te doboare. După care-ţi voi spune: „Cel pe care soarele amiezii l-a golit se va adăpa din tăcerea fântânilor eterne, după ce-a urcat, în taina nopţii, crestele cu stele14.

      Iar tu vei crede.

      Şi nu vei putea să negi, căci credinţa va exista pur şi simplu, aşa cum există melancolie în chipul pe care l-au sculptat.

      Căci nu există limbaj sau act, ci două înfăţişări ale aceleiaşi divinităţi. Iată pentru ce numesc munca – rugă, iar meditaţia – muncă.

      Lxxxn.

      ŞI AM AFLAT MARELE ADEVĂR AL PERMANENŢEI.

      Căci nu poţi spera nimic, dacă nimic nu dăinuie mai mult decât tine. Şi mi-am amintit de acel trib ce-şi venera morţii. Piatra de mormânt a fiecărei familii îi primea pe cei duşi. Şi pietrele dăinuiau, pecetluind permanenta.

      — Sunteţi fericiţi? i-am întrebat.

      — Cum să nu fim, dacă ştim unde vom dormi?

      lxxxih.

      M-AM SIMŢIT CUPRINS DE O OBOSEALA nemaiîntâlnită. Şi mi s-a părut mai simplu să-mi spun că eram părăsit de credinţă. Căci mă simţeam fără rost şi nimic nu-şi mai avea răsunet în mine. Tăcuse vocea care-ţi vorbeşte în momentele de linişte. Urcând turnul 185 cel mai înalt, mă gândeam: „La ce bun aceste stele?”. Şi măsurându-mi pământurile cu ochii, mă întrebam: „La ce bun aceste domenii? Şi, atunci când un vaiet se ridica din oraşul adormit, mă întrebam: „La ce bun aceste plânsete?”. Eram pierdut, asemenea unui străin într-o mulţime amestecată, a cărei limbă n-o vorbeşte. Eram ca un veşmânt pe care omul îl lepădase. Abătut şi singur. Eram asemenea unei case nelocuite. Îmi lipsea rostul, căci nimic din mine nu mai putea fi de folos. „Şi, totuşi, sunt acelaşi, îmi spuneam, cunoscând aceleaşi lucruri, conştient de aceleaşi amintiri, spectator al aceluiaşi spectacol, dar pierdut în acest amestec fără de noimă44. Bazilica cea mai impunătoare, dacă nu există nimeni care s-o privească în întregul ei, nici care să-i guste liniştea, nici care să-şi facă din ea semnificaţie a credinţei sale, nu mai este decât adunătură de pietre. Acelaşi lucru se întâmpla cu înţelepciunea, percepţiile şi amintirile mele. Eram adunătură de spice, fără a mai fi snop. Şi astfel am cunoscut durerea de aţi pierde credinţa.

      Eram nu pedepsit, căci asta e omenesc, ci avortat.

      Mă plimbam cu paşi indiferenţi prin grădina mea, asemenea cuiva care aşteaptă pe cineva. Şi care trăieşte într-un univers provizoriu. Mă rugam, dar nu rugăciuni erau acelea, căci nu se ridicau dintr-un om, ci din aparenţa unui om, lumânare fără flacără. „Ah! de mi-aş recăpăta fervoarea”, îmi spuneam. Ştiind că fervoarea este fruct al nodului divin ce leagă lucrurile. Şi că doar atunci corabia este condusă printre furtuni şi valuri. Şi doar atunci bazilica este privită în întregul ei. Dar ce mai poate exista, atunci când dincolo de materialele disparate nu poţi să-i citeşti, nici pe arhitect, nici pe sculptor?

      Atunci am înţeles că cel care recunoaşte surâsul statuii, sau frumuseţea priveliştii, sau liniştea templului, şi-a aflat credinţa. Căci el trece dincolo de obiect – pentru a afla cheia, dincolo de cuvinte – pentru a auzi cântul, dincolo de nopţi şi stele – pentru a simţi veşnicia. Căci credinţa este înţeles al limbajului tău, şi limbajul tău, dacă a primit un înţeles, îţi va aduce credinţa. Lacrimile copilului, dacă te mişcă, sunt fereastră deschisă asupra mării. Căci nu numai aceste lacrimi, ci toate lacrimile răsună în tine. Copilul nu este decât cel lg6 ce te ia de mână pentru a te face să înţelegi.

      „De ce mă obligi, Doamne, să traversez acest pustiu? Mă rătăcesc printre mărăcini. Este de ajuns un semn de la tine pentru ca pustiul să prindă alt chip, iar nisipul galben, orizontul şi vintul să nu mai fie alăturare incoerentă, ci imperiu vast, în care sufletul meu să se înalţe, iar gândul meu să ajungă la tine”.

      Şi am aflat că simţi credinţa doar atunci când o pierzi. Căci ea este pentru marinar semnificaţie a mării. Şi pentru soţ – semnificaţie a iubirii. Dar sunt clipe în care marinarul se întreabă: „Pentru ce această mare?”. Iar soţul: „La ce bun această iubire?”. Nimic nu le lipseşte, decât nodul divin ce leagă lucrurile. Şi le lipseşte totul.